Organizații în incertitudine

Singurul lucru pe care-l știu sigur e că nu mai știu nimic sigur. Asta mi-a spus, acum câțiva ani, un client cu care încercam să lucrăm la o nouă strategie. Era imediat după declanșarea crizei și lumea părea că o luase razna. Au trecut vreo 5 ani de atunci și lucrurile par să se fi liniștit. Par doar, pentru că, dacă ne uităm mai atent, rata de imprevizibilitate, incertitudinile și viteza schimbărilor profunde ale realității au crescut cu toatele. Ceea ce s-a schimbat nu e faptul că s-a terminat criza. Dar s-a terminat așteptarea noastră ca ea să se termine. Și asta e ceva bun.

Citește mai mult

Organizații în incertitudine 4.78/5 din 49 voturi

22 decembrie, 1989

22 decembrie 1989. Calea Victoriei, în dreptul hotelului București. Ora 8.00.

Drumul către Piața Palatului și CC e închis de un mare tanc și de un coridor de soldați aliniați în spatele lui. În fața tancului stau un locotenent și doi soldați tanchiști, înarmați cu pistoale mitralieră, îmbrăcați în uniforme de iarnă. Toți sunt foarte tineri și foarte speriați. E clar că nu sunt speriați de noi. Noi suntem de abia vreo 30-40 de oameni, de toate vârstele și toți foarte pașnici. Nu spunem nimic, nu strigăm nimic. Dar îi privim în ochi și asta pare să-i sperie de moarte. Mi-e clar că-i sperie ideea că ar putea primi ordin să ne împuște dar, cumva, în acea dimineață și în ciuda a tot ceea ce văzusem cu o zi înainte și a ce auzisem că se întâmplase în oraș, cumva gândul ăsta nu mă speria. Știam că ar fi trebuit să mă sperie, dar nu mă speria. Simțeam că nu vor avea inima să tragă.

Din turela tancului și din locul conductorului mai ieșeau încă două capete de soldați, cu căști de tanchist pe cap, capitonate cu burete ca să nu-și spargă țeasta de carcasa de oțel. Și ei erau la fel de speriați. Toți ne evitau privirea, iar tuturor noi le-o căutam insistent. Eram acolo cu o colegă de serviciu, o femeie tânără ca mine și frumoasă și ei nu-i puteau ține deloc privirea băieții ăia cărora de curând le mijise mustața.

La un moment dat o fată din grup a dispărut ca să reapară după puține minute cu un buchet de garoafe. S-a dus la cei doi soldați din fața tancului și le-a pus câte o floare pe țeava armei. Mulțimea, care între timp crescuse spre 100 de oameni, a aplaudat. Apoi o altă fată a luat din flori și s-a urcat pe tanc și le-a dat câte una celor doi soldați cărora li se vedeau doar capetele. Toți aveau fețe stânjenite și încurcate. Era clar că nu suntem trădătorii de neam și patrie, hoardele de huligani plătiți de agenturili străine pe care veniseră cu misiune să le anihileze. Huligani ca huligani, dar niște fete frumoase care îți dau garoafe? Cum să tragi în ele?

M-am dus înapoi de câteva ori în clădirea unde îmi aveam biroul ca să văd ce se mai anunță la televizor. Nu se anunța nimic interesant. În stradă, mulțimea creștea cu fiecare minut. Erau deja acum câteva sute, poate o mie. La una dintre revenirile în stradă am văzut o femeie bătrână care a repetat figura cu garoafele dar cu niște pâini calde. Nu știu de unde dracului le luase, chiar m-am întrebat, îmi amintesc. Le-a dat fiecărui soldat câte una. Nici unul nu a rupt-o. Dar deja fețele lor arătau o combinație de jenă și disperare. Erau terorizați la gândul că ar putea primi ordin să tragă.

La următoarea vizită la televizor se întâmplase ceva: crainicul ăla unsuros care-i citea toate aberațiile de comunicate lui Ceaușescu pe post, cel căruia Rebengiuc i-a sugerat, cu o zi mai târziu, să-și șteargă gura cu hârtie igienică înainte de a mai vorbi la microfon, citea un comunicat aiuritor. Toată zavera era o conspirație condusă de generalul Milea care fusese deconspirat și pentru a evita justa mânie populară s-a sinucis. O parodie mai cusută cu ață albă nu auzisem nicicând de la televiziunea lui Ceaușescu, deși numai parodii emitea în toate cele două ore de program zilnic.

Am revenit imediat în stradă. Atmosfera era marcat diferită. Locotenentul era negru. Nu nervos, dar negru. Pe fruntea lui coborâse un nor. Avea maxilarul încleștat și privirea încruntată. Soldații deveniseră rigizi. Mi-am dat seama că moartea lui Milea fusese anunțată cumva. Și nu le plăcea. Peste câteva minute, nu multe, mai puțin de 15, un soldat l-a chemat pe locotenent în tanc. A intrat, apoi a ieșit radios și a făcut semnul victoriei cu mâna, semnul lui Churchill. A strigat către noi: „avem ordin să ne întoarcem în cazarmă!”. Noi am aplaudat, soldații râdeau și ne făceau semne cu mâna de bucurie, cineva a început să strige unul dintre sloganurile Revoluției care avea să răsune în acea zi pe toate străzile: „Armata e cu noi”. Tancul a pornit motoarele, noi ne-am ferit din calea lui, a făcut 180 de grade cale întoarsă și dus a fost. Înaintea lui a plecat cordonul de soldați.

Noi am aplaudat și apoi am năvălit în piață. Nu ne venea să credem că nu ne oprește nimeni! De pe toate străzile adiacente curgeau râuri de mulțime. Între timp ne adunaserăm deja mulți. Am pornit spre CC. Eu nu am ajuns până la poartă, deja erau mulți care mi-o luaseră înainte. M-am oprit undeva prin apropiere. Eram beat de extaz, nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Îi spuneam colegei mele, în transă, ca un patefon stricat, „s-a terminat, s-a terminat”. După o vreme a apărut un elicopter mare, model Puma, dintre cele cu care era dotată armata. M-a mirat, în schimb, că era vopsit în alb. Am văzut recent o poză cu el pe facebook, iar cineva îl numea elicopterul cu care a fugit Ceaușescu. Nu e adevărat, nu era acela. Ăsta a apărut în piață înainte de fuga lui Ceaușescu și a început să arunce cu manifeste, trase la Xerox (mă pricepeam, eu le întrețineam) bătute la mașina cu caractere mari cu care se scriau materialele pentru Ceaușescu. Pe ele erau lozinci de un puerilism aproape înduioșător, prin care noi, studenții (!!) eram implorați să nu ne lăsăm manipulați de forțele străine care vor să ne subjuge țara. Eu eram siderat. Nu-mi venea să cred că omul ăsta ajunsese în ceasul al doisprezecelea al existenței sale ca conducător al României și încă nu înțelegea cât de tare era detestat și de ce.

Tot din scenariul cu cât de puțin înțelegea ce i se întâmpla face parte și momentul în care Ceaușescu a apărut în balconul CC-ului cu un megafon portabil și a încercat să se adreseze mulțimii. Nu înțelegea deloc că oamenii ăia îl urau și-l contestau pe el, cel mai iubit fiu al poporului. A urmat un vacarm uriaș, un vuiet asurzitor de huiduieli și fluierături care l-a făcut să facă rapid cale întoarsă și să dispară în adâncul întunecat al clădirii.

Cu asta, însă, mulțimea din fața porților CC a început să se agite. Unii s-au urcat pe porțile care erau baricadate și aveau un grilaj ornamental dintr-un fier forjat foarte solid și imposibil de forțat fără instrumente puternice. Între timp, în piață curgeau valuri după valuri de oameni. Acum eram deja peste o sută de mii! Dinspre Onești a apărut un tanc, încărcat cu civili. Aveam și noi acum un tanc! Am aflat, din gură în gură, că venise de la Uzinele 23 August, unde era la revizie. Nu mai știu exact succesiunea de evenimente, dar cam pe acum a apărut elicopterul lui Ceaușescu. Îl știam bine, era un model special, doar el zbura cu așa ceva. A venit și s-a așezat pe acoperișul CC-ului, cu motoarele pornite și rotorul în mișcare. Aștepta, știam pe cine. Între timp mulțimea reușise să forțeze porțile CC-ului. Oamenii fugiseră sus pe scări și apăruseră la balconul CC-ului, faimosul balcon de unde își ținea Ceaușescu discursurile. Noi, jos, eram în delir. Violasem Sfânta Sfintelor, altarul hidos al comunismului totalitar. De la balconul de unde idiotul își vărsa cretinismele și platitudinile acum niște tineri furioși aruncau cu portrete de ale lui și cărți Omagiu. Chiar se terminase.

Pe acoperișul CC-ului elicopterul încă aștepta. Nu-mi venea să cred că Ceaușescu e încă înăuntru. Speram să-l prindă și să-l arunce și pe el de la balcon. Nu a fost să fie. Ar fi fost mai bine. Rotorul elicopterului a prins viteză și elicopterul s-a săltat greoi și ezitant apoi a dispărut după parapetul acoperișului, pe partea dinspre Câmpineanu. M-am temut o clipă că se prăbușește, nu pentru ocupanții lui ci pentru mulțimea de dedesubt, dar s-a redresat și a plecat grăbit spre Nord, în huiduielile mulțimii. Deși aveam o strângere de inimă că, odată scăpat, Ceaușescu avea să reia controlul, eram încă euforic. I-am zis colegei mele: „hai să plecăm de aici, aici nu mai e nimic de făcut. Hai la Televiziune”. Ea era obosită, îi ajunsese, nu a mai venit. Am luat-o pe jos spre Piața Aviatorilor. M-am alăturat unui mic torent de oameni cu aceeași destinație. Pe drum țipam, cântam, dansam de fericire, opream toți trecătorii și-i luam cu noi.

Îmi e și acum dor de senzația de libertate și posibil pe care am trăit-o atunci.

22 decembrie, 1989 5.00/5 din 3 voturi

21 decembrie, 1989

Am vrut de mult să scriu textul ăsta. O bună bucată de vreme nu l-am scris pentru că nu sunt prea mândru de mine și de cum am reacționat în acea zi în care lumea, pentru mine, s-a oprit în loc și apoi a pornit-o pe un alt drum, perpendicular. Apoi nu l-am scris pentru că m-am gândit că nu e nimic interesant de spus despre amintirile mele. Sunt prea banale.

Îl scriu acum, chiar banal, pentru că sunt azi 25 de ani de la acea zi și pentru că văd în ultimii ani povești din ce în ce mai distorsionate despre iureșul acelor zile. Și pentru că un prieten povestea azi pe facebook un crâmpei din aceeași poveste. Așadar…

Citește mai mult

21 decembrie, 1989 5.00/5 din 7 voturi

Autoritate și competență

Nu știu exact cum se face, dar am avut și continui să am destul de mulți clienți din lumea financiar-bancară. E o lume aparte, care gestionează în principal riscul și, ca atare, are reguli și reglementări foarte stricte. Unele dintre ele sunt externe, vin de la diversele autorități care le supraveghează activitatea, altele, cele mai multe, sunt interne și sunt menite să reducă riscurile pe care organizația și le asumă în relația cu clienții lor. O cale prin care aceste organizații au încercat, în ultimii ani, să rezolve problema gestionării riscurilor a fost centralizarea. Din ce în ce mai mult, pe măsura trecerii anilor, deciziile legate de nivelul de risc acceptat de o astfel de organizație în relația cu clienții săi au început să se ia undeva în sediul central, de către o mână de oameni, cu un foarte puternic sprijin analitic de la niște persoane foarte specializate și care operează modele matematice sofisticate. Modelele astea au generat însă o mulțime de belele, dar nu la ele vreau să mă refer acum ci la un alt fenomen care ține de dinamica organizațiilor. Citește mai mult

Autoritate și competență 4.90/5 din 21 voturi

Mândria de a fi român

Cu ceva mai bine de 3 ani în urmă am scris textul de mai jos pentru revista Capital. Uitasem de el și l-am redescoperit acum, întâmplător. Pare de actualitate.

«Românii sunt un popor care se urăște pe sine», mi-a spus cândva un prieten, și cred că avea mare dreptate. Cred că cea mai gravă problemă, și cea mai profundă, pe care o avem ca nație e acest profund sentiment de inferioritate care ne face să ne detestăm pe noi înșine. Citește mai mult

Mândria de a fi român 4.59/5 din 17 voturi

Modele, rețete, exemple

Acest articol a apărut, într-o formă editată, în ultimul număr al revistei Biz.

În 1982 un tânăr consultant de la Mc Kinsey, un tip briliant, alert în gând și articulat în verb, a publicat o carte care a devenit poate primul best-seller modial de afaceri, o carte care a zguduit puternic fundațiile gândirii lumii de afaceri de la acel moment. Cartea s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare în primii 4 ani de la apariție! Nemaivăzut pentru o carte despre afaceri. Tânărul se numea Tom Peters iar cartea se numea “In Search of Excellence”. Era vremea în care industria americană se simțea puternic amenințată de avansul industriei japoneze, vremea în care mașinile japoneze trecuseră de la a fi jucării fragile și nefiabile la a fi prima opțiune a clasei mijlocii americane și în care firme ca Sony sau Matsushita trimiteau în faliment companiile americane una după alta. Cartea identifica un număr de firme americane de succes, care făcuseră față cu brio acestei competiții și care nu doar că rezistaseră dar și prosperaseră și le descompunea acțiunile într-o rețetă a succesului, a excelenței. Ideile și abordările noi, proaspete, fără inhibiții, prezentate în carte au făcut din ea un best-seller mondial iar din Tom Peters un guru al afacerilor și o celebritate internațională. 10 ani mai târziu aproape toate firmele prezentate în carte dăduseră faliment iar Tom Peters a recunoscut ceea ce niște jurnaliști de la Business Week descoperiseră, anume că a falsificat unele date pentru ca să ajungă la concluziile pe care le-a prezentat. A urmat dizgrația și un con de umbră din care omul nu a mai ieșit niciodată de tot. A fost o victimă celebră a unui fenomen foarte cunoscut dar puțin înțeles, numit de psihologi eroarea fundamentală de atribuire.

Citește mai mult

Modele, rețete, exemple 4.83/5 din 40 voturi

Despre dependență

Am scris un text pentru Manager Express despre dependență. În cazul meu, despre dependența de alții în luarea deciziilor.

Cu mulți ani în urmă am vândut firma mea unei corporații multinaționale și apoi m-am angajat la ei. A fost o perioadă extrem de interesantă pentru mine și un prilej de nenumărate refecții despre felul cum funcționează oamenii și organizațiile. Între ele am avut și două despre dependență.

În firma în care intrasem, ori de câte ori aveam o decizie de luat, după ce grupul responsabilizat cu decizia analiza situația și cădea de acord, cineva zicea: “Hai să i-o arătăm și lui… (un șef oarecare), să vedem ce zice”. Pe mine asta mă mira din cale afară. “Dar de ce să i-o arătăm, ce să zică?” “E, așa, să luăm și de la el o părere”. Bine, îmi ziceam, e rezonabil, hai să o luăm. Problema e că noi muncisem o săptămână ca să ajungem la concluzia aia, i-o dădeam pe la nas unuia care nu investise nici 30’ în analiză, omul, dacă tot i se cerea părerea, se simțea obligat să o dea, iar odată dată ținea la ea! Mai mult decât atât, coechipierii mei se dădeau peste cap să-i facă pe plac, deși în mod evident nu avea nici o responsabilitate și nici nu se documentase pertinent înainte de a vorbi, își dădea și el cu părerea.

Citește mai mult

Despre dependență 4.78/5 din 23 voturi