România competitivă

Organizaţiile româneşti încurajează competiţia mai mult decât 94% dintre organizaţiile din lume! Pare ciudat, dar e adevărat. Avem date despre asta. Şi se vede şi cu ochiul liber. Uitaţi-vă la traficul matinal în Bucureşti, în care tot felul de persoane dezechilibrate emoţional se înghesuie să vă ia faţa la semafor.

Dar nu e competitivitatea principalul motor al progresului? În cantităţi mari nu e, ba e chiar pe dos. În organizaţiile şi societăţile hiper-competitive totul este despre cum să-i bat pe ceilalţi, cum să fiu mai tare, mai mare, mai şmecher, mai bine văzut decât ei.  Mai rău, obsesia de a învinge se transformă rapid şi oarecum brusc în obsesia de a nu fi învins. Uitaţi-vă doar la bătălia ridicolă de orgolii dintre România şi Bulgaria despre care nu e cea mai proastă ţară! Faptul că mai sunt încă 25 mai bune decât noi înaintea noastră în Europa nu mai contează. Important e să nu fii ultimul.

Avem un client care îşi propune, între valorile lui de companie, să cultive un spirit de învingători între angajaţii lui. L-am întrebat cum are de gând să o facă. Nu ştie. „Bine – l-am întrebat atunci –  dacă toţi sunt învingători, atunci cine sunt învinşii?”. „A – mi-a răspuns el – păi nu există învinşi” Cum naiba să existe învingători fără învinşi? Ce fel de utopie e asta? Pentru ca unii să se simtă învingători, alţii trebuie să se simtă învinşi. Şi anume mult mai mulţi ca învingătorii.

Ştiţi ce fac oamenii obsedaţi de câştig atunci când pierd? Teoria în vigoare e că se ambiţionează şi se mobilizează să câştige data viitoare. E falsă. Mai puţin de 15% din oameni reacţionează aşa. Restul îşi justifică înfrângerea. Există două mecanisme foarte răspândite prin care facem asta.

Primul e justificarea eşecului. Adică atribuirea lui unor factori din afara puterii noastre de control. „Teritoriul meu e mai slab ca al lui”, „Luna asta a plouat”, „Ne-au încurcat ăştia cu livrările lor”, „Vânzările au aplicat prost strategia”, etc. Unele explicaţii, cele mai hilare pentru mine, caută justificări pentru întreaga naţiune: „Noi am ţinut piept turcilor”, „Istoria noastră e mai lungă decât a lor”, „Comunismul ne-a distrus”…

Al doilea mecanism este desconsiderarea câştigului sau a câştigătorului. Adică învingătorul de fapt nu are nici un merit, iar premiul în joc oricum nu e nici o brânză. „Mersi, cu tac-su securist…”, „Cine mă, cretinul ăla? A avut noroc”, „Sigur a dat (luat) şpagă”, „De fapt noi nici nu concurăm în segmentul ăla”, „Uite cine vorbeşte”. Etc.

Hiper-competitivitatea e o plagă a societăţii noastre.  Nu ne trage înainte ci ne face să stăm pe loc. Ne determină să facem orice pentru a nu da prost, să încercăm obsesiv să avem mereu dreptate, să ne ignorăm sau explicăm defectele doar de dragul de a nu le accepta, să ne comparăm constant cu alţii şi să ne definim succesul ca eşecul lor. Distruge echipe şi organizaţii. Şi nu vă iluzionaţi că e un produs al vremurilor. Sau al comunismului. Sau al turcilor. Vă mai amintiţi bancul cu capra vecinului? E un exemplu tipic de ceea ce vorbim aici.

Cum scăpăm de plaga asta? În primul rând prin încredere în sine şi în propriile valori. Prin verticalitate şi echilibru. Şi printr-o înţelegere clară a ce contează pentru noi în viaţă şi ce nu. Găsiţi-vă propriile valori şi urmaţi-le. Faceţi-vă un plan care să vă ducă unde vreţi, indiferent de ce cred, spun sau fac cei din jur. Veţi constata că vă bateţi mult mai uşor competitorii atunci când nu mai sunteţi obsedaţi de teama de a fi învinşi de ei.

România competitivă
5 din 3 voturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.