Gică Contra

Un personaj foarte răspândit prin organizaţiile de la noi este Gică Contra. E un individ care ştie mereu ce nu se poate şi de ce ceva nu merge, dar nu ştie niciodată ce merge. În faţa unei idei noi, acest personaj e rezervat şi gânditor, obiectiv şi pragmatic şi se întreabă ritos sau sfătos dacă asta e cea mai bună cale de urmat. Asta când nu desfiinţează sarcastic, pur şi simplu, ideea.

Există profesii care par să promoveze contrişti. Una dintre ele e cea de controlor financiar. Am avut odată unul care spunea „Nu” la orice propunere pe care i-o făcea o persoană din marketing sau vânzări. Pe bună dreptate, de altfel. Am cerut secretarei mele să-mi comande o ştampilă pe care scria cu litere mari „NU” şi i-am arătat-o, spunându-i că şi el face acelaşi lucru, doar că pe mult mai mulţi bani şi că asta îl face neproductiv. A fost şocat şi oripilat. Apoi m-a întrebat ce altceva ar trebui să facă, din moment ce toate propunerile pe care le primea erau financiar inacceptabile. I-am răspuns că ar fi util să facă în aşa fel încât, cu timpul, ele să devină acceptabile. S-a luminat la faţă şi şi-a văzut dintr-o dată rolul dintr-un alt unghi. Până atunci se considerase plătit să spună „nu” şi nu-şi pusese niciodată problema că asta nu e util.

Aici e şi problema contriştilor: în sinea lor ei se consideră competenţi şi capabili. Şi de regulă chiar sunt. În acelaşi timp sunt şi complexaţi, obsedaţi de teama de a nu greşi şi de nevoia de a se afirma înaintea celorlalţi. A fi împotrivă e cea mai simplă cale de afirmare. Ea nu comportă nici un risc şi nici o responsabilitate. Stai pe margine şi critici. E un sport naţional la români. E un banc vechi şi savuros despre doi amici care-şi beau cafeaua la Capşa, citesc gazeta şi critică guvernul. Unul se uită pe fereastră şi zice: „ia uite, ninge”. „Mai dă-i mă-n ….”. Mai nou toată lumea critică arbitrii, antrenorii sau jucătorii de fotbal, toţi maiştrii sunt mai buni ca inginerii şi toate asistentele ştiu mai multă medicină decât medicii. Criza noastră de inferioritate refulează, subtil şi absurd, într-un complex de superioritate bazat pe negarea celorlalţi.

Ca şef, contristul e periculos de subtil. El valorizează detaşarea şi obiectivismul, de la distanţa cărora critică nemilos şi nestingherit. E foarte greu de impresionat şi se mândreşte cu asta: „Cine dracu’ e şi ăsta? Ce mare brânză a făcut?” Această atitudine pare oarecum utilă şi ca atare e încurajată în organizaţii. În fond nu putem să ne aruncăm cu capul înainte în orice idee tâmpită, nu? Problema e că la oameni ideile bune nu vin singure ci însoţite de idei proaste. Contristul, criticând tot, reduce mereu orice decizie la cele mai „cuminţi” şi lipsite de riscuri.

Dar ce e de făcut, pentru că e clar că o doză de critică trebuie. Iată ce vă sugerez. Dacă vă recunoaşteţi în rândurile de mai sus, încercaţi să înţelegeţi că cei din jur nu văd nimic profesional şi valoros în aceste atitudini. E transparent faptul că se  bazează pe insecuritate; sunt o formă de laşitate. Apoi încercaţi să nu vă grăbiţi să daţi sentinţe şi să faceţi un efort sincer de a accepta înainte de a critica. Pentru că în orice idee există şi ceva bun. Critica, atunci când va veni, va fi mult mai valoroasă şi mai acceptată de către ceilalţi.

Gică Contra
2.5 din 2 voturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.