Prima pagină » Competenţă sau caracter?

Competenţă sau caracter?

Acum ceva vreme am fost invitat la o masă rotundă pe tema educaţiei manageriale. Participau conducători de programe MBA, profesori, consultanţi, angajatori. Moderatoarea l-a întrebat la un moment dat pe directorul de resurse umane al unui mare angajator, unul dintre cei mai mari şi respectaţi de la noi, ce importanţă are pentru el un MBA atunci când recrutează pe cineva. Spre şocul celor prezenţi omul a declarat că nici una. Pentru ei mult mai importantă decât competenţa sau decât şcolile înalte era caracterul, atitudinile celor care aplicau pentru un post. „Competenţele – spunea el – se învaţă uşor. Atitudinile uneori nu se învaţă niciodată”.

Mai mult decât momentul angajării, această dilemă în conducerea organizaţiilor străbate, cred eu, toate nivelurile şi toate momentele carierei unui om. Ce e mai important: să-ţi atingi ţintele sau să îţi menţii integritatea şi valorile? Iar dacă eşti conducător, ce trebuie să apreciezi: pe cei care livrează obiective sau pe cei care trăiesc valorile comune ale organizaţiei.

Desigur există un răspuns simplist: pe ambii. El nu rezolvă nici o dilemă. Cei care pot să îşi atingă obiectivele păstrând conduita etică şi profesională dorită sunt eroii firmei. Sau ar trebui să fie, pentru că nici pe ei, adeseori, nu-i apreciem îndeajuns, nu-i facem suficient de vizibili, de teamă să nu ni-i fure cineva (de parcă ar fi un bun al nostru, o marfă) și să plece. Dar oricum ar fi, problema cea mare nu e cu ei. Dilema apare cu cei care nu-şi ating obiectivele dar ne trăiesc valorile, „incompetentul simpatic”, cum obişnuiesc eu să-i numesc, sau, şi mai adesea, cu cei care îşi fac treaba dar nu respectă codurile etice valorizate de toţi, calcă pe cadavre ca să reuşească şi nu dau doi bani pe cooperare, inovare sau mai şti eu ce declară firma că îşi doreşte, nemernicul competent.

Răspunsul la această dilemă nu e simplu. Dacă aţi dat deja unul, vă dau acum şi un pont, rezultat dintr-o cercetare publicată acum un an şi ceva: incompetentul simpatic reuşeşte, pe termen lung, mai bine decât nemernicul competent. Pentru că îl ajută organizaţia să crească şi să se dezvolte. Dar adevărata problemă e modul în care companiile îl tratează pe cel din urmă.

Am auzit adeseori vehiculată sintagma: „aici suntem la serviciu, nu trebuie să ne iubim unii pe ceilalţi, trebuie să ne comportăm profesional”. E un mit, o utopie. Oamenii nu sunt fiinţe raţionale ci animale emoţionale. Raţiunea e o invenţie recentă a naturii, foarte imperfectă şi care ne conduce doar de unde emoţiile conced să ne lase liberi. A face abstracţie de emoţiile oamenilor e nu doar prostesc dar şi periculos şi foarte contra-productiv. Ca atare, competenţa singură nu poate să fie asociată succesului. Ea nu trebuie să atragă după sine recunoaşterea meritelor, promovări, creşteri salariale, etc. dacă nu e însoţită de o aderenţă fermă, vizibilă, la valorile care ne ghidează pe toţi. Prea adesea am văzut persoane lipsite de caracter dar pline de rezultate urcate pe piedestale de carton spre a fi date de exemplu tuturor, exemple care conduc doar la cinism, frustrare şi derută.

Ce ar fi de făcut, deci? Prima mea recomandare către clienţii noştri e să separe noţiunea de recompensă de cea de recunoaştere. Daţi bani oamenilor competenţi dar nu glorie şi, mai ales, nu promovare. Nu lăsaţi organizaţia să devină condusă de cinici. Pentru glorie trebuie ca cei pe care-i daţi de exemplu să ne fie alături nu doar cu cifrele ci şi cu inimile. Altminteri ne vom uita strâmb la ei şi vom deveni cinici data viitoare când ne veţi mai cere cooperarea.

Rate this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.