Prima pagină » În loc de postfață

În loc de postfață

Am fost uimit de numărul mare de oameni care mi-au scris în urma anunțului mutării mele în Franța. Unii mi-au urat de bine, alții mi-au pus la îndoială alegerea, alții mi-au mai cerut informații. Vă mulțumesc tuturor pentru că vă pasă. Dacă știam că sunteți așa de mulți, poate nu mai plecam :-).

Eu am făcut anunțul așa, printre altele, ca să nu zică lumea că mă strecor pe ușa din dos. Nu mi s-a părut un anunț așa de important. Pentru mine chestiunile grave ale vieții, cum e și emigrarea, sunt alegeri foarte personale și care nu pot fi comentate public. Nu cred că e înțelept să emigrezi, după cum nu cred că e prostesc. Nu cred că emigrarea e ceva ce li se potrivește tuturor. Nici măcar nu cred că mi se potrivește mie, dar trebuie să încerc. În toată viața mea am trăit după filozofia că e mai bine să regret ce am făcut decât ce n-am făcut.

Pentru că anunțul, însă, a generat așa de mult interes simt nevoia să mai pun puțin miez în el.

Scriam pe blogul lui Cosmin o întâmplare de acum 3 zile. Eram la coadă la casă la un magazin de bricolaj din zonă unde am devenit “key account” peste noapte la câte fleacuri tot aflu că trebuie să cumpăr. Nu era coadă mare, dar se mișca încet. La un moment dat întrezăresc cu coada ochiului un individ care își împingea coșul, insinuant, încet, înspre fața cozii. M-am crispat, gata de ceartă. Când am ridicat ochii am realizat că omul venise să citească mai îndeaproape niște etichete la casă. Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face față încă și mai puțin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj nici de spirit de aventură, așa cum au apreciat unii dintre cei care au comentat-o (deși le mulțumesc pentru aprecieri). E un abandon. Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată. Pur și simplu nu mai fac față avalanșei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subțire al societății, un fel de exilat în propriul meu oraș natal. Nu mai pot și nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi.

Plec îndoit, cu gândul la voi, la tatăl meu care rămâne în țară cu cei 85 de ani ai lui, la locurile pe unde am copilărit sau iubit sau văzut cerul pentru prima oară. Nu e ușor și nu știu dacă am să fac față. Dacă mă va dovedi dorul de casă, mă întorc. Nu am nici o problemă să recunosc dacă am greșit. Voi trece toată aventura la experiențe și voi relua filmul de unde l-am oprit, cu energia dublată de faptul că voi ști că nu am scăpare 🙂

Un lucru, însă, nu voi face. Nu am să-mi mai critic țara și concetățenii. Am făcut-o cât am locuit în ea, pentru că era a mea, iar eu eram al ei și asta-mi dădea dreptul să spun orice cred, așa cum i-aș fi spus mamei. Dar acum nu mai pot. Pe un flux de știri vestea plecării mele a apărut însoțită de un comentariu ultra-critic față de România. Comentariul nu-mi aparține și nu-mi poate aparține. E țara mea și va fi a mea până mor. Nu am să devin niciodată cetățean francez, nu am să mă numesc vreodată Stantchou, nu îmi voi pierde niciodată limba și identitatea. După cum spuneam, eu nu pot de fapt să plec cu adevărat din România. Pur și simplu locuiesc la țară. La altă țară.

5/5 - (1 vote)

24 comments

  1. Elena Calin says:

    Adi,

    Cred că ai facut foarte bine. Mulţi dintre noi ar face acest pas, dar poate nu au suficient curaj. Eu sunt foarte curioasă cum se simte Sonia, fetiţa ta. Si ea a lăsat mulţi colegi şi prieteni în Romania.

  2. Mihaela Feodorof says:

    Cu toate ca nu am avut ocazia sa ne cunoastem mai bine, experienta mea la Erisma ma incurajeaza sa-mi las gandurile aici.
    Nu cred ca trebuie sa te justifici pentru gestul tau, miezul simtirilor tale il retraim zilnic fiecare dintre noi. Unora ne este rusine sa recunoastem cat ne macina faptul ca ne uratim, crezand ca da mai bine sa pari de neclintit.Ne clatina structura, ceea ce e mai grav decat daca ne mai cade tencuiala…
    Pentru mine ramane mirarea ca fac acest pas cei care in ochii tuturor reusisera!
    Si atunci, cum sa-i mai convingem pe cei foarte tineri sa incerce sa mai schimbe ceva, aici, acasa?

  3. ’Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri’

    Am citat din articolul tău sau din mintea mea? Din ambele, se pare…

  4. Dana M says:

    Mie mi se pare foarte trist.

    Ca un om ca tine, realizat profesional (si personal), face acest pas. Pentru ca pana acum emigrarea era pentru cei care aveau aici o viata de mizerie (job foarte prost platit, lipsa unei case, etc.). Ei nu aveau nimic de pierdut, pentru ca, oricum aici nu aveau nimic.

    Dar daca face asta cineva din cauza ambientului in care traieste (perfect justificabil…) Ma face sa ma gandesc mai bine daca-mi doresc sa fiu in Romania peste 10 ani. Ca si tine, sunt satula de tigani, manele, insecuritate, mitocanie pe toate drumurile. Incerc sa cred ca daca nu le vad, poate nu exista.

    Si eu am un copil mic, si ma gandesc serios la toate aceste lucruri.

  5. Sorin says:

    Mihaela, eu cred ca cei foarte tineri nu trebuie sa incerce schimbarea ci chiar trebuie sa o faca. Acest lucru se va intampla negresit, ramane doar intrebarea de cate generatii are nevoie Romania. Iar puterea exemplului e care o invoci este valida si in cazul de fatza, Adi a plecat dar el deja a schimbat ceva, iar acest dialog pe care il avem noi este dovada. Puterea acestui exemplu spune ca tineri trebuie sa schimbe ”lucrurile” si pentru ca cetateni ce nu numai incearca si uneori chiar reusesc schimbarea, sa nu mai locuiasca la tara..la alta tara, pentru ca pur si simplu nu-si permit sa astepte.

  6. boldfrank says:

    Este un pas greu insa pe care probabil si eu l-as face peste inca niste ani, cind voi avea sper copii si voi avea o situatie materiala care sa imi permita o emigrare mai usoara.

    Sunt de acord cu tot ce ai spus, legat de motivele plecarii, imi spun foarte adesea ca nu as creste un copil in aceasta tara.

    Totusi eu cred ca nu as avea puterea sa plec si sa imi las parintele in Romania, mi se pare interesant ca ai avut taria asta, sa pleci pentru binele copilului tau, lasindu-ti tatal singur aici.

  7. octavianuss says:

    Undeva, adinc, in tineretea mea de IIRUCist, am avut un prieten, Stanciu Adrian, blond,mai mic ca mine si care a disparut la un moment din viata mea. Nu inainte de a-mi face cunostinta cu Iustin, un om care va deveni pentru mine un mentor si vesnic prieten.
    Sint sigur ca de aici nu rezista decit rara coincidenta a datei de nastere,restul fiind posibilitati.
    Nu ramine decit placerea astrala a unui frate si o dira de amintiri.
    Ps.
    si totusi…. partir,c’est mourir un peu !
    Octavian

  8. Diana Blinda says:

    Adi,

    Ca si pe altii, decizia ta de a pleca m-a surprins (cind am citit vestea pe blogul lui Cosmin). Dupa ce am citit si posturile tale ref la acest subiect am inteles. Ma bucur ca ai avut curaj sa faci acest pas, si cum zici, tu, daca nu-ti place o sa te intorci.

    Iti doresc sa fii multumit si impacat cu noua viata de ”navetist in Europa”. Il stii pe Iulian Padurariu? Si el s-a mutat in Viena acum 1 an, in aceeasi idee, de a le oferi copiilor lui un altfel de mediu in care sa creasca pina la virsta cind vor putea decide unde le place.

    Cu bine,

    Diana Blinda
    ( Liviu Souca iti trimite si el salutari)

  9. Alex Buga says:

    Salut,
    Si pe mine ma bantuie aceleasi ganduri de ceva vreme. Iubesc tara asta, asa cum e ea, dar sunt te parere ca mentalitatea asta post-comunista nu se va schimba. Cel putin nu in viata mea.

    Si eu sunt stresat de aceleasi lucruri (trafic, soferi cretini, oameni care chiar se baga in fata la coada, etc). Si stii ce e trist ? Observ ca mentalitatea asta persista precum noroiul pe tricouri in reclamele la detergenti.
    Astfel vedem oameni tineri care se calca in picioare in aeroporturi, desi avionul nu e sosit, si oricum locurile sunt deja atribuite; oameni tineri care se baga in fata ta la o coada, desi randul merge repede… etc.

    Chestiile astea ma macina, si as vrea sa plec pana nu o sa am un copil. Cred ca pentru ei este cel mai greu. Insa eu, spre deosebire de tine, inca nu imi pot lasa parintii si rudele. De fapt nu cred ca m-ar lasa ei :))

    Hotararea e grea, dar consider ca merita incercat.

  10. amalia says:

    Buna ziua Adi,
    Buna ziua dragii mei, prinsi intre ramanerea acasa si plecare, prinsi intre parinti si copii, prinsi in cautarile zilelor noastre, care nu seamana cu nimic din ce a fost pana acum.

    Am ajuns si eu aici pe blog la un moment cand trebuie oarecum sa aleg si, mai ales, trebuie sa imi reinventez variantele. Am plecat de cativa ani in America, insa ruperea a fost prea apasatoare. Ma gandesc sa revin acum acasa dar semnalele care vin de acolo sunt mai mult negative.

    Cred ca la noi oamenii se simt tot timpul amenintati, simt mereu nevoia sa fie gata de riposta sau, si mai bine, si pentru siguranta, ataca ei primii. De acolo vine atmosfera de agresivitate, de care pe care.

    Cred ca Franta, Italia, Anglia, nu inseamna ruperi atat de drastice, si aduc o viata mai normala, mai asezata, fara sa te lipseasca de farmecul Europei, ba din contra, intensificandu-l.

  11. Ralu says:

    Si eu am luat in urma cu un an aceasta hotarare…de a pleca definitiv in Franta, in aceeasi masura scarbita de marlania fara seaman ce exista in toate paturile sociale. Asa ca m-am dus printr-o “bursa” a ENSAM Cluny, la un master profesional “de excelenta” in managementul proiectelor. Ei bine, nu numai ca m-am lovit de marlania si ticalosia romanilor plecati si ei acolo cu bursa – la licenta si master – dar am vazut cum sunt cu adevarat francezii. Faptul ca romanii scuipa pe strada va supara? Sa vedeti cum v-ati supara sa stati in acelasi laborator cu un student ce nu si-a spalat “halatul” primit din partea fratiei de 2 ani sau sa treceti pe langa coltul cladirii (a 3-a universitate tehnica din franta, deh!) unde, dupa fiecare betie colectiva, studentii se duc sa-si faca nevoile si sa vomite. Si, har Domnului, sunt la betii….au ajuns sa li se scrie nr camerei din rezidenta pe frunte pentru a-i putea transporta colegii ce inca se tin pe picioare!
    Cat despre francezi pot sa va spun lucrul care ii caracterizeaza pe majoritatea: cand au un interes material legat de tine sunt lapte si miere dar in momentul in care nu il mai au nici macar nu te mai saluta sau, si mai rau, iti vorbesc foarte urat, mergand pana la a intra in casa ta si a te insulta.
    Din pacate nici macar nivelul educational nu este unul ridicat: in comparatie cu masteratul la care eram in tara la ASE, acolo efectiv a fost o bataie de joc. Din toate punctele de vedere…Nu am vazut pana acum “profesionisti” mai lipsiti de competenta sau concepte pedagogice esentiale in invatamantul superior. Cireasa de pe tort, cand mi-am cautat un stagiu, desi aveam deja 2 ani de experienta, intreprinderile m-au tratat cu un dezinteres total, pastrand doar o forma politicoasa a raspunsului. Mai mult, cei ce aveau multi ani de munca in spate in Fr mi-au spus ca firmele nu sunt interesate sa investeasca in dezvoltarea ta, punandu-te intr-un post in care ramai toata viata. De altfel cum te poti dezvolta cand specializarile universitare sunt la un nivel penibil iar pentru ele trebuie sa-ti intrerupi munca, desi ce se face la zi se poate face online foarte usor?
    Asa ca dupa 7 luni am preferat sa ma intorc in tara, unde oamenii care m-au cunoscut m-au ajutat sa recapat, cu mare greutate, ce aveam inainte de a pleca. Si nu regret nici o clipa. Asa cum spun multi emigranti de acolo “Franta nu mai este ce a fost”.

    Am decis sa va scriu despre experienta mea nu pentru a va speria ci mai degraba pentru a va pune in garda, sperand din tot sufletul ca dvs sa nu aveti parte de ceva similar.

    Va doresc mult succes!

  12. Simion says:

    Inca oleaca si fac 2 ani pe alte plaiuri. Am plecat cam din aceleasi motive, plus necesitatea unei aventuri noi care sa ma impinga sa ma transform, sa imi agite realitatea nitel. Romania te forteaza sa te comporti intr-un anumit fel, clipele de impiedicat de mitocanie, orizont ingust si lipsa de rabdare oricat de clipe ar fi ele cand sunt doua la fiecare secunda, se cam aduna si te consuma.

    Asa ca la prima ocazie, dus am fost. Iar de aici – tot inainte, nu inapoi.

    Locurile sunt doar locuri – nu imi este dor de “Romania”, sau “Bucuresti”. Am toti acei 28 de ani petrecuti acolo in minte – momente, aventuri, situatii, oameni. Tot ce este al meu, este cu mine. Tara nu-i a mea, doar m-am nascut acolo, o circumstanta. Nu a fost alegerea mea, asa ca nu am de ce sa ma bat cu pumnii-n piept legat de ea.

    Statul aici insa este alegerea mea. Viata pe care o am aici este ceva care l-am construit eu. Atitudinea pe care o am acum fata de viata si tot restul sunt ale mele acum, si nu doar reactii la alte reactii.

    Trecutul este frumos, insa il stii deja. Viitorul insa, este mirific – odata plecat devine un Mos Craciun plin de surprize, oameni si experiente la care altcumva nu ai avea acces. Un univers intreg de oportunitati se deschide in fata ta. Sa dau asta pentru amintiri, oricat de placute?

    Niciodata.

    ps. Asta nu inseamna ca este usor traitul in alta parte. Are momente dure, are momente cand lucrurile nu sunt ok, esti singur, fara plasa de siguranta, fara toata acea retea de prieteni si familie ce te poate prinde si arunca inapoi atunci cand te impiedici.

    Insa, dumnezeule, faptul ca in sfarsit ma simt liber sa fiu mai mult eu insumi, mai relaxat, mai bucuros de momente – este de neinlocuit. Iar in rest, casti ochii, largesti mintea, esti atent – si totul o sa fie ok.

  13. DanS says:

    Eu am fost plecat din tara 5 ani, in Finlanda si SUA. Dupa 5 ani m-am intors in Romania.

    Pe langa faptul ca a fost o experienta unica de pe urma careia am crescut si personal si profesional cum nu as fi putut in Romania, am tras si concluzia ca emigrarea nu este pentru oricine. Este o experienta care merita sa fie traita dar nu oricine este potrivit pentru sacrificiile si compromisurile necesare integrarii intr-o cultura si societate noua.

    Pentru mine nu a reprezentat o optiune viabila pe termen lung asa ca intoarcerea in Romania a reprezentat o intoarcere la normalitate si, intr-un fel, pace interioara.

    Asa este, Romania nu se poate compara nici cu Finlanda nici cu SUA si aici trebuie sa suporti multe si sa ignori o multime de probleme aberante pentru a-ti pastra sanatatea psihica. DAR, cum oriunde trebuie sa faci compromisuri, pentru unii se potriveste aventura emigrarii definitive si pentru altii aventura luptei cu sistemul din Romania.

    Succes Adrian in aventura pe care ai inceput-o!

  14. montana says:

    Buna seara,
    ma incerca un sentiment greu de descris!
    MG te-a citat in aceasta seara (desigur intr-un context complicat):
    “Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine.”

    Incredibil!
    Desigur ca exagerez consider-l inca un furt!
    Ma obijnuisem sa fie de la URR; stupefactia ca se poate merge atat de departe ma lamureste ca nu exista limite.

    Am tot ezitat sa te felicit pentru acest blog!
    O fac cu toata consideratia acum desi contextul nu este cel care ar fi trebuit.

    Catalin B.

  15. Hats off. Intr-adevar foarte “tricky” replica de a nu mai injura tara si concetatenii. Tendita de a o face apare de fiecare data cand ma uitla o confruntare televizata (mai recent) intre Basescu si Geoana. Spre deosebire de unii nu am plecat din Romania datorita greului financiar ci datorita,,,partii profesionale dar am ajuns la concluzia ca-mi pasa atat de mult de tara aia incat pot sa zic ca am resit sa scot o duzina la vot desi nu am nici de castigat si nici de pierdut indiferent de castigator. Apartenenta politica ma abtin sa o spun (secreta ca votul). Si intr-adevar Geoana a fost josnic sa se foloseasca de expresia ta comportandu-se exact pe dos.
    P/S. Am ajuns aici de la voxrealitatea website de la un post al Lianei Alexandru. Succes si ei desi initial aveam repulsie pt jurnalistii Realitatii. Numai bine.

  16. Adrian Stanciu says:

    @infowebexplore Liana e o fată de foarte bună calitate, și nu pentru că-mi e prietenă (ci exact pe dos). Nu judeca oamenii la pachet… Cât despre Geoană, eu nu sunt supărat pe el, e doar în nota lui generală de prostănac găunos care citește scripturi făcute de către staff. Dar e drept că m-am amuzat 🙂

  17. Florin says:

    Am fost plecat 5 ani in alta tara unde puteam sa raman dar m-am intors acum 5 ani in aici crezand ca o sa fie mai bine. Credeam ca voi putea inchide ochii la mizeriile de aici si ca voi putea “alege” numai lucrurile bune.

    Acum imi pare rau ca am facut-o.

    Bafta in Franta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.