Am citit recent un interviu al profesorului Andrei Marga într-un număr (vechi) din Cotidianul. Ca de obicei e pragmatic, detaliat și la obiect, ca un om care știe bine despre ce vorbește. Și totuși, cred eu, chiar dacă propunerile domniei sale s-ar aplica, sistemul românesc de învățământ ar fi tot șchiop. Pentru că, așa cum argumentam în dezbaterea pe temă a Guvernului Privat, principala problemă a sistemului românesc de învățământ e că nu există. Nu că nu există învățământ, ci că nu există sistem și aici e, cred eu, toată buba. Eu sunt inginer și pentru mine cuvântul “sistem” are un înțeles precis. El denumește o triadă de elemente care include: un scop exact, un proces prin care intrările sunt transformate în ieșiri și un mecanism prin care se reglează continuu procesul astfel încât ieșirile să fie cât mai apropiate de scop. Din această triadă, învățământul românesc are doar partea de la mijloc, procesul. Toate reformele și toate discuțiile pe care le aud sunt îndreptate către a mai schimba ceva la proces, între variațiuni minore (teze cu subiect unic sau nu, 3 sau 6 materii la bac, etc.) sau importante (licență plus masterat) dar mereu la nivelul procesului. Mi se pare structural și logic imposibil să reformezi ceva durabil în absența celorlalte două elemente de sistem. Poate că asta e cauza frecventelor bâlbâieli pe temă.
Dintre cele două eu vreau să vorbesc aici despre misiune (promit să abordez și problema mecansimului de reglaj într-un articol viitor). Mi se pare foarte ciudat că nimeni din societate nu a pus vreodată întrebarea care e misiunea sistemului de învățământ. Pare de la sine înțeleasă: să educe poporul. Dar e? De ce e problema mea, de contribuabil, să plătesc educația copiilor lui nea Mitică? Ori de câte ori pun întrebarea asta fie sunt tratat cu reacții oripilate fie cu răspunsuri că așa se face peste tot.
Sistemul românesc de învățământ e cronic sub-finanțat. Asta face ca în el să intre și să rămână în general oameni de slabă calitate. Sigur, nu toți, sunt și profesori cu vocație. Dar din ce văd eu la copiii mei îi numeri pe degete în fiecare școală. Restul sunt fie ratați fie niște frustrați care stau acolo pentru că e o poziție de putere, putere pe care și-o exercită asupra copiilor noștri. Până când nu vom avea oameni buni și bine plătiți în educație, reformele de proces vor rămâne goale de conținut. După cum a arătat celebra lege, acum din fericire înmormântată pe șest, într-un fel în care numai în România se poate înmormânta o lege votată unanim în parlament și validată de Curtea Constituțională, bugetul nu poate susține o creștere a salariilor profesorilor. De altfel și de ar fi putut, creșterea respectivă nu ar fi schimbat nimic. Pentru că problema nu e de 50% ci de 500%. Nu vreau să vă plictisesc prea mult, dar la noi structura societății pur și simplu nu permite finanțarea de la buget a unui învățământ performant. Dacă am face ce fac managerii unei firme, acum am redefini misiunea ca să folosim cât mai bine resursele de care dispunem. Deci, înapoi la întrebare: de ce trebuie să plătesc eu educația copiilor lui nea Mitică?
Un răspuns ar fi: pentru că e în interesul meu ca copiii lui nea Mitică să fie educați. Mie și copiilor mei ne va fi mai bine într-o țară cu oameni educați, care înțeleg lumea și societatea și se comportă responsabil. De asemenea ar trebui să fie adevărat, pe cale de consecință, că interesul meu e mai mare decât al lui nea Mitică, și anume așa de mult încât dacă eu nu aș plăti școala, nea Mitică nu și-ar educa copii. Dacă asta e adevărat, atunci două concluzii se desprind imediat, și anume:
- ar trebui finanțat de la buget doar învățământul obligatoriu. Dacă e alegerea cuiva să se ducă sau nu la școală atunci ar trebui să și-o plătească singur.
- obiectivele învățământului obligatoriu ar trebui să fie larg formative. El ar trebui să scoată pe ușă cetățeni, nu strungari. Pentru că eu nu sunt interesat să le dau copiilor lui nea Mitică o meserie ci o educație. Ar trebui să pună accent pe formarea caracterului, pe educația civică și cetățenească, pe cunoașterea lumii, a istoriei, a științelor și artelor, pe prețuirea identității noastre comune, limba română, pe filozofie, dar și pe economie. Ar trebui să facă astea într-un context foarte aplicat, foarte interactiv, în care copii să vadă utilitatea acestor cunoștințe și să învețe să le folosească în viața lor zilnică. Să învețe să citească o carte, să dezbată un subiect, să construiască o societate, să conducă dar și să participe la un proiect comun. Adică învățământul general ar trebui să fie chiar așa, foarte general și foarte aplecat spre formarea de cetățeni.
O astfel de abordare, radicală poate, ar scoate din sfera învățământului finanțat de la buget toate universitățile și toate școlile vocaționale. Sigur, se va pune problema ce facem cu copii care provin din familii sărace. O soluție simplă ar fi să le plătim studiile doar lor, printr-un sistem de burse sociale de merit. Din perspectiva mea de contribuabil aș vrea ca societatea să nu piardă contribuția membrilor ei valoroși doar pentru că nu-și permit să facă școală. Dar, pe de altă parte, e interesul și al lor să învețe și să se realizeze profesional, deci nu cred că ar trebui ca ajutorul societății să fie de tip subsidiu. Soluția ar fi, cred eu, un sistem de credite pentru învățământ, fie finanțate fie garantate de stat dar mereu returnabile. Un astfel de sistem ar angaja responsabilitatea celui susținut de stat și ar lăsa bugetul în mare parte intact. Creditul s-ar putea plăti cu ușurință în primii câțiva ani doar din diferența de salariu. Toată lumea ar avea de câștigat.
Sigur, mi-e clar că o astfel de propunere e politic explozivă, și poate inaplicabilă, dar o dezbatere serioasă despre misiunea învățământului finanțat de la buget mi se pare inevitabilă. În absența ei nu vom face decât să perpetuăm o stare de lucruri nesustenabilă și să mai facem încă 20 de reforme fără sens. Nu e întâmplător că Ministerul Învățământului a avut cei mai mulți minștri până acum și mai multe reforme chiar decât miniștri. Cârpirea la nesfârșit a unei plăpumi putrede și mult prea scurte nu are cum să o facă pufoasă și călduroasă. Trebuie să recunoaștem, odată pentru totdeauna, că nu putem susține un învățământ universal și gratuit. Hai să facem ce putem bine, mai degrabă decât totul prost.
Excelent articol, Adi.
Sunt sigur insa ca drumul de la starea de fapt a Invatamantului romanesc catre modelul logic, coerent si functional descris de tine nu se impiedica doar de nestiinta.
“Ar trebui să pună accent pe formarea caracterului, pe educația civică și cetățenească, …”
- nu neaparat ca model de buna practica, as adauga aici exemplul Invatamantului thailandez, asa cum mi-l descria un oficial al lor anul trecut: “in primii ani de scoala ii invatam pe copii in primul rand cum sa fie oameni si cum sa se comporte printre semenii lor”. Curricula lor include cunostinte despre tara lor, societatea lor si regulile ei, familie si rolul membrilor familiei, Familia Regala si atitudinea pe care ei ca cetateni se cade sa o adopte fata de aceasta, drepturile si obligatiile fiecarui cetatean, reguli de comportament in societate, etc.
Dincolo de raspuns si fara a cauta o legatura cauzala directa, m-a frapat sa vad la capatul celalalt – realitatea stradala a cetateanului majoritar – bunul simt si grija fata de celalalt practicate ca regula si nu ca exceptie.
Intrebarea retorica lasa, in opinia mea, doua aspecte ne-acoperite: invatamantul privat, care s-a dezvoltat precum o gradina parasita, fara reguli si fara suport. In acest caz, explicatia ineficientei lui nu mai poate veni din lipsa finantarii, ci din alta parte. De ce in Romania nu a prins invatamantul privat pana la nivelul educatiei generale? Ce resurse trebuie investite in aceasta directie ca sa avem si noi aceasta alternativa?
Al doilea aspect il reprezinta resursa umana, sau mai bine zis calitatea acesteia, de ambele parti ale catedrei. Imi amintesc o discutie avuta cu un profesor universitar care se plangea de cercul vicios in care a ajuns invatamantul superior romanesc: candidati slab pregatiti, trecuti totusi clasa pentru a nu lasa pe drumuri profesori slab pregatiti. E valabil si in invatamantul primar, am putut sa observ asta la generatia copilului meu.
Argumentatia ta Adi darama un paravan frecvent utilizat de catre unii incompetenti aflati acum in roluri de conducere: sub-finantarea cronica. Nu e oare tot sub-finantarea, bat-o vina, cauza pentru care nu avem un sistem sanitar normal? Sau nu din aceeasi lipsa a banilor ne zbatem in zadar sa eliminam coruptia din justitie? Ba poate fi chiar si un motiv pentru care nu avem clasa politica sanatoasa. Dupa cum ai aratat, nu asta e principala problema, ci lipsa acuta de viziune si de vointa.
am mai inceput un raspuns pe care l-am perdut in eter; mai incerc odata:
1. de-asta e nevoie de cate un inginer, ca sa dea defintii corecte, asa cum este cea a sistemului pe care o lamuresti tu; Evident ca niciunul dintre cele doua proiecte cu care “se bat” acum taberele politice, nu cuprinde toate elementele ; parerea mea e ca au fost concepute in scopul de a “puncta” pe tabela politica de concurs si nu de a face reforma, cu adevarat; mai mult , pana si termenul de reforma apare golit de continut, un fel de “mantra”, asa cum observa un editorialist inspirat – A. Iliescu- azi in Cotidianul.
Si ca ridicolul “impingeri” cu forta a celor doua proiecte- ce se vor revolutionare- sa fie total, presedintii de societati de matematica, fizca, etc. s-au suparat ca nu au fost consultati, poate ar fi avut si idei… De exemplu , dansii considera ca adevaratele probleme ale invatamantului romanesc sunt: progama invechita si profesorii nepregatiti adecvat; cu alte cuvinte, cu astea ar trebui sa se inceapa, nu cu schimbarea ciclurilor, admiterilor, etc. CORECT! poate cineva sa-i contraczica??? Deci ne intoarcem la definitia sistemului…
Solutia ta cu creditele returnabile se apropie de sistemul american si cu certitudine ar da rezultate in timp rezonabil de scurt, la scara nationala. Dar pentru asta a mai trebui sustinere din partea unor politicieni responsabili si cu viziune, ceea ce e un fel de paradox.. Oricum graba si galagia cu care se doreste impunerea uneia sau a alteia dintre solutii , fara dezbatere publica – fie si ea una fara pretentii cum e cea de fata – miroase a “rasoleala” clasic romaneasca, si mai mult, a politicianism ieftin, de care mai bine ne-am lipsi.
@Cătălin. Cele două probleme ridicate de tine cad, cred eu, în două categorii distincte:
1. Învățământul privat. În termeni foarte practici și de marketing ( cu care operezi și tu zilnic), spațiul pieței educației a fost temeinic ocupat la mijloc de un învățământ sponsorizat de stat, de calitate variabilă, adeseori îndoielnică, dar gratuit. În termeni de “value for money” imbatabil, ca orice cât cu împărțitorul zero. Ca atare, ca poziționare, învățământul privat a a avut de ales între poziționarea “premium:, de tip foarte scump și foarte bun și poziționarea “mass” adică ieftin dar pentru toți. Între cele două, universitățile noastre private au ales (spre deosebire de restul lumii) a doua poziționare. E foarte interesant pentru mine, însă, că învățământul elementar privat a ales-o pe prima. Asta arată cam câte parale dăm noi, părinții, pe fiecare etapă de educație, cam cât de importantă o considerăm și cam cât suntem dispuși să plătim pentru ea. Faptul că cea mai scumpă școală privată elementară are scoruri de 20,000 de EUR/an iar cea mai scumpă universitate privată de cam 1,000 spune multe.
2. A doua temă ține de a doua componentă a sistemului, despre care nu am vorbit încă. Vreau să remarc, în treacăt, că profesorul din exemplul tău nu se depărtează nici el de la regula chiar de el enunțată. Dar observația e pertinentă și merită dezbătută. Și promit să o fac.
Credeti ca ar fi “piata” pentru universitati private premium?
Daca da, ati luat in considerare sa investiti in aceasta directie ca om de afaceri?
@Dragoș. Nu știu dacă e. Cred că problema vine din felul în care valorizăm noi toți educația universitară, sau măcar toți cei care angajăm oameni. Faptul că singurele diplome cu ceva cheag și retur (în termeni de poziții mai bune și mai bine plătite) sunt cele de MBA spune cred tot ce e de spus despre felul în care piața muncii valorizează studiile universitare. Foarte aproape de zero. Ca atare e normal ce se întâmplă cu universitățile private. Acum, s-ar putea foarte bine să fie un fenomen de tip profeție auto-împlinită. Un subiect de articol viitor.
Ca să răspund la a doua întrebare, da, m-am gândit, dar nu am investit.
Nu am date clare, de acceea va intreb: daca nu s-ar mai scurge (fura) bani de la buget, credeti ca ar fi bani pentru invatamant? Si daca da, nu va revolta ingrozitor ideea de a construi un sistem de invatamant pe ce mai ramane dupa ce niste unii isi fac de cap prin bugetul statului?
@nae curteanu. Nu, nu cred. Cred că bugetul e administrat înfiorător de prost și că o mare parte a lui se risipește aiurea. Cred și că se fură mult. Dar nu cred că ceea ce se fură ar schimba esențial ecuația. În România există cam 4 mil. de salariați plătitori de taxe. Restul mănâncă de pe urma lor. E imposibil ca aceste taxe să susțină cca 5 milioane de pensionari și alti 4 milioane și ceva de tineri în sistemul public de educație. Furat sau nefurat. Sigur că aș vrea să nu se mai fure, dar soluția nu poate veni de la buget. Pur și simplu nu suntem o țară suficient de bogată ca să ne permitem tipul de servicii sociale pe care am ajuns să le considerăm dreptul nostru natural. Ca să îți dau un exemplu, creșterea aia mult disputată de 50% a salariilor profesorilor, dacă se aplica, ar fi însemnat mai mult de 1,5 mld. EUR anual și ar fi avut efect fix zero. Nu cred că se fură atât, deși sunt sigur că se risipește chiar mai mult decât atât prin extrem de prostul management public de la noi, dar asta e o altă poveste.
Una peste alta trebuie să înțelegem că nu putem avea servicii sociale ca în Suedia cu un buget ca în România. E imposibil. Ideea asta, că dacă nu s-ar mai fura s-ar rezolva totul, e periculoasă pentru că:
1. E falsă
2. Se va fura mereu
bun scop formarea de cetateni civilizati.
ca intrari in sistem sunt, grosso modo, bugetul, materiile predate, profesorii si elevii
ca iesiri, elevii.
ca functionalitati ale procesului:
)
- bugetul orientat strict spre clase primare+gimnaziu+liceu, fara universitati si scoli vocationale
- materiile predate sa civilizeze mai degraba decat sa profesionalizeze
- profesorii sa fie mai degraba dascali decat papagali teroristi (vorba vine
intrebari despre mecanismul de reglare a procesului:
- cum poate fi gestionat diferit bugetului astfel incat elevii sa devina mai civilizati?
- ce schimbari pot fi aduse materiilor predate? daca se renunta la cele care nu au caracter social-educativ, se renunta automat la profesorii ca le predau?
- cum se poate opera asupra profesorilor pentru a-si dezvolta capacitatile de dascali
- se poate opera asupra elevilor ca parte din mecanismul de reglare?