Mă bucur să te găsesc aici, după cum mă bucur că împărtășim optimismul despre puterea noastră de a reuși. Eu am și o (fracție de) explicație. În toate studiile de cultură organizațioală pe care le-am făcut, inclusiv în cercetarea națională referită în articol, am găsit un nivel neobișnuit de mare de dimensiune de auto-dezvoltare în toate organizațiile pe care le-am măsurat. Rob Cooke, care e autorul metodologiei de măsurare și un savant desăvârșit nu înțelege nici acum cum e posibil. O vreme ne-a suspectat (ca și noi înșine) că am tradus prost instrumentul de măsură. După 4 variațiuni și nenumărate analize de consecvență statistică am ajuns la concluzia că trebuie să căutăm explicații mai profunde, nu e de la instrument. Nu am una la îndemână, e un fenomen neobișnuit în psihologia colectivă. Dorința de auto-dezvoltare e de obicei asociată cu încrederea în puterile proprii, ori tocmai asta nouă ne cam lipsește. Avem însă o aspirație uriașă către mai bine, în foarte, foarte mulți oameni, chiar și la oameni descentrați și frustrați cum întâlnim la tot pasul. Asta e ceea ce ne mână înainte, ceea ce ne poate salva din starea în care suntem, și ceea ce, cred eu, ne face să fim așa de buni în multinaționale unde norma e mai degrabă perfecționist-convențională. Nu cred că suntem mai deștepți decât, bunăoară, francezii cu care lucrezi tu, dar cred că suntem mai motivați să reușim și să ne afirmăm și să ne schimbăm condiția. În mod paradoxal (pentru că dacă ne caracterizează ceva ca nație atunci ne carcterizează paradoxurile) deși suntem frustrați și fataliști avem capacitatea de a ne mobiliza și de a produce lucruri spectaculoase dacă suntem bine conduși, dacă ni se dă încredere în noi și ni se hrănesc aspirațiile. Asta e ceea ce conducătorii trebuie să învețe să cultive și să folosească, nu doar să se apere de binecunoscutele tare ale fatalismului mioritic și ale lașității și trădării (care sunt, paradoxal, da, si ele reale).

Revenind la fondul articolului, în opinia mea, multinaționalele instalate în România reprezintă singurul factor autentic de progres pentru că scot din executivul român ceea ce nu prea mai au cum să scoată din executivul dintr-o țară așezată: competitivitatea. Dacă n-ar fi fost imaginea proastă și neclară a țării în ansamblu, până acum am fi avut un CEO român în fruntea unei mari corporații internaționale. Dar nu mai e mult…

Am să susțin până la moarte calitatea umană a conaționalilor și nu din naționalism, ci din convingere profundă. Am zeci de exemple și cred ca nu sunt singurul.