Pitic în Liliput

Ziceam într-un comentariu anterior că, deși corupție e peste tot, la noi ea e așa de înrădăcinată și așa de masivă încât schimbă natura jocului politic.  Îți vine să crezi că o corupție care schimbă jocul politic e una de mare anvergură, dominată de rechini feroce cu organizații subversive întinse. În realitate corupția e ca o pelagră, ca o boală de piele care se întinde pe adâncime mică dar pe suprafață mare până ce ajunge să contamineze totul și să sufoce organismul, și așa debil, de dedesubt.

Episodul recent al șantajului la adresa șefului ANI mi se pare absolut cutremuător în relevanța lui. Nu (doar) pentru că doi ziariști de doi bani au încercat să-l șantajeze pe șeful ANI, ci pentru că le-a ținut! Pentru că, iată, nu putem avea în funcții publice, nici chiar în demnitățile cele mai critice și unde selecția e cea mai (teoretic) riguroasă, oameni aflați deasupra șantajului. Felul în care s-a comportat acest personaj dubios, Macovei, în fața unei încercări evidente de șantaj este absolut scandalos. Are niște afirmații în acele stenograme care te lasă mască, venind de la păzitorul integrității publice. Și nu mă refer la numeroasele referințe la organul genital al domniei sale. De-astea mai scap și eu. Cea mai tare mi s-a părut afirmația: „Nu-i corect”. Nuuu… nu cumva să credeți că se referea la ce vroiau de la el cei doi jurnaliști. Nu. Omul comenta doar analiza fină a lui Chireac cum că lumea are boală pe Berceanu și pe Videanu pentru că țin toată șpaga pentru ei. „Băi, dar nu e corect” zice Macovei. Adică, dacă o împărțeau și ei cu haita, ca toată lumea, era în regulă. ZICE ȘEFUL AGENȚIEI DE INTEGRITATE.

Suntem o țară de pitici. De micimani. De oameni de doi bani cu șira spinării de consistența osului de meduză în care șantajul nu se face cu amante flamboaiante cu apartamente la Paris și nici cu crime odioase ascunse abil de ochii poliției ci cu contracte de împrumut la care ai fost martor, și „nu ar da bine la imagine”. Orice om are prețul lui zic cinicii. Așa o fi. La noi prețul onoarei și demnității unei persoane care e angajată să personifice onoarea și demnitatea (de unde și numele de demnitar) parcurge tot spectrul sordidului între o damigeană de zaibăr și 5 kile de caltaboși și un document obscur ascuns sub preș. Suntem o nație de oameni mici care pot fi cumpărați la prețuri de nimic.

Din când în când, la fel ca și cu episodul Remeș, ies la suprafață din mocirla puturoasă în care înoată țiparii electrici ai democrației niște damfuri pestilențiale. Din când în când gheața subțire a realității cu fie și ușoare urme de normalitate se crapă și deodată întrezărești abisul negru, rece și fără fund al mizeriei care așteaptă tăcut, răbdător dar implacabil dedesubt. Și atunci mă înfior. Nu doar pentru că văd cât de groasă e mizeria ci pentru că într-o țară în care demnitarii pot fi cumpărați atât de ieftin nimeni și nimic nu este vreodată în siguranță și nimic vreodată nu se va duce la bun sfârșit.

Mă întrebam zilele astea de ce e așa de greu la noi de creat coaliții politice. Sigur că am și explicații mai savante și chiar aveam de gând să scriu una, dar nu mai pot. Pentru că explicația ar fi ridicolă. De fapt suntem spectatori la o luptă pentru putere și pentru șpagă și pentru privilegii de o ferocitate fără seamăn în care nici o fimitură nu e prea mică ca să te apleci după ea. Nici o înțelegere nu e posibilă, pentru că nimeni nu vrea, vorbă ăluia cu Videanu și Berceanu, să împartă.

Ziceam acum câteva zile că, pentru că Băsescu nu e în stare să lege un stat funcțional, el trebuie să plece. M-am înșelat. Toți trebuie să plece. Mircea, ai avut dreptate. Hai la război.

Pitic în Liliput
4.8 din 6 voturi

9 comments

  1. Zorin says:

    nu stiu daca suntem mai corupti decat altii; pe mine ma deruteaza lipsa finalurilor: se fac dezvaluiri cutremuratoare, vinovatii sunt purtati cu mascati si catuse pentru ca in final sa nu se intample nimic – apoi suntem ridicoli prin lipsa simtului masurii – un premier acuzat ca a ciordit niste termopane e in cel mai fericit caz un episod de republica bananiera – si nici macar dosarul acesta n-a fost rezolvat in 5 ani sau cat a trecut de cand (de fiecare data cand se apropie cava alegeri) e scos de la naftalina

  2. Gini says:

    Apropo de ultima fraza a postului tau…
    Saptamana trecuta peste 150.000 de romani au cautat pe net subiecte legate de alegerile prezindentiale.
    Sunt doua variante: ori oamenii sunt curiosi sa afle care sunt candidatii, ori ii stiu atat de bine incat vor sa faca o ierahizare a celor care trebuie sa plece primii. In privinta destinatiilor posibile, desi lista este destul de redusa, tocmai am primit confirmarea ca celebrul stat Congo inca primeste prezidentiabili.

  3. bobi says:

    Adi,

    impartasesc ceea ce spui, dar noi, cei care am ramas „prizonieri” aici, trebuie sa mergem inainte.
    Avem alegeri maine si vom alege din nou „raul cel mai mic”, in cazul de fata pe cel care nu s-a manifestat (inca), respectiv persoana care avand o aparenta de normalitate sa-ti potenteze iluzia ca „se va schimba ceva” . In bine, ca am mai avut „schimbare” si am ajuns coada Europei in prezent.
    In 2004 parca nu „m-a muncit” asa aceasta dilema, iluzia fiind mai puternica si mobilizatoare pentru multi dintre prietenii mei, acum am mai putin entuziasm si mai putine asteptari/ sperante ( cine stie, poate prin compensare….?).
    In analiza mea pe Job Description am un candidat eligibil (e voie sa zic?) si o rezerva. La smecheria care se numeste referendum nu particip.

    In orice caz, ca si tine la un post precedent, consider ca Baselu trebuie sa plece, avand competente si skillsuri extrem de reduse pentru a-si exercita job-ul (paradoxal, deoarece la al doilea mandat fiind lucrurile ar trebui sa stea altfel) ; mai mult personalitatea sa accentuata (asta e termen medical in psihologie) il impiedica sa se perfectioneze si deci sa se „imbunatateasca”.
    Probabil ai mai intalnit acest tip de gica-contrist si conflictual prin diverse companii, stii cat de otravitori sunt pentru organizatii. Daca mai sunt si manageri de top…

    voi, frantuzilor, ce faceti? votati? si pe unde?
    toate cele bune oricum, la tot familionul!

    reluam discutia despre pitic in Liliput, dupa…

  4. Gabriel Stanciu says:

    De la o vreme simt un puternic impuls patriotic. Nu stiu de unde vine, nu stiu cat o sa tina, dar simt ca ma face mai viu, mai alert, mai precaut. As zice ca e un semn de paranoia dar, dupa cum mi-a zis la un moment dat Dl. Mircea Cartarascu, „faptul ca esti paranoic, nu inseamna ca nu umbla toti sa-ti ia capul”.

    Primul semn de patriotism e ca am inceput sa fac ceea ce n-am facut niciodata pana acum, si anume sa va citesc pe voi, prietenii mei, pe blogurile voastre respective, pe care le citesc noaptea pe la 3, atunci cand ma trezesc din cosmarul in care am fost toata ziua.

    Te citesc pe tine, dragul meu prieten, si simt nevoia sa scriu, simt ca a venit momentul sa ma dezvalui, nu in sensul unui homosexual care recunoaste ca este, nici in cel al unui membru al vreunei organizatii secrete care recunoaste ca face parte din ea, ci al unui om care s-a saturat de plansetele celor din jur, de comentariile malitioase la adresa unora sau a altora si de pasivitate, mai ales de pasivitate. Nu stiu daca as merge chiar la razboi, la insurectie sau la alt soi de manifestare violenta, dar parca o palma pe ici pe colo parca ar merge din cand in cand.

    Am ajuns la varsta bilanturilor ma uit si in urma, dar ma uit si in fata. Vad cate s-au schimbat si vad si cate mai sunt de facut. Vadca pe undeva si voi sunteti cam pe-acolo si mai vad din analiza ca cea mai mare problema ar fi coruptia. Eu nu cred. Nu cred din mai multe motive. Coruptia nu mai poate fi o problema…

    Mai intai fiindca prin anii ’90 coruptia a fost in sectorul public marele motor al economiei. Daca n-ar fi existat, economia romaneasca ar fi pornit mult mai greu. Daca vrea cineva explicatii, le pot furniza mai pe larg.

    Mai apoi, pentru ca a devenit sistem. Dupa 2000, sistemul economic romanesc a trecut de la chestia de dinainte de 1990 (?), la sistemul centralizat al anilor ’90 cu puternice accente de tranzitie definitiva catre nu stim ce, ca sa ajunga nu la economie de piata, nu la capitalism, ci la coruptionism, la acel mecanism menit sa inlocuiasca competitia, meritocratia, accesul oricarui actor economic in mod egal la piata. Era normal sa fie asa, romanul e un tip istet, iscusit, cauta scurtaturi si cea mai la indemana a fost asta.

    Continui si zic: sa nu credeti ca este (coruptia) doar legata de sistemul de stat, pentru ca va inselati. Dupa cum spunea cineva odata, „in ziua in care am descoperit spaga la privat, am fost cel mai fericit om”…

    Cel mai grav, insa, este faptul ca EA sta la baza sistemului politic. Se cumpara tot: posturile de consilier, de primar, de deputat, de senator, de secretar de stat, de director de companie nationala, de tot ce vreti voi.

    A ajuns sa fie, din motorul anilor ’90, sangele sistemului de organizare statala din Romania, liantul subsistemelor, un soi de electricitate care ne tine pe toti in priza, curentati, alertati, consolati.

    Asa ca stau si ma intreb: Ce vreti? Sa eradicam coruptia? Si s-o inlocuim cu ce?

  5. Adrian Stanciu says:

    Dragul meu, trecând peste indignarea mea (reală) care mă cuprinde din când în când, eu sunt inginer și în general pragmatic. Îți împărtășesc părerea că, sistemic vorbind, un grad mic de corupție e chiar socialmente util. Altminteri nu există suficientă motivație ca cineva să ajungă la putere. E o poziție ingrată, care te expune bălăcărelii publice și în care trebuie să mănânci căcat cu polonicul făcând treburi pe care nime i nu le vrea, dar la care toată lumea se pricepe și te critică. Trebuie să fii al dracului de altruist ca să faci asta și după cum toți știm altruismul nu prea există, și chiar unde e, nu rezistă mult la atacul mitocăniei nerecunoscătoare. Deci fără un oarecare grad de corupție mecanismul politic nu ar putea funcționa deloc. Ce mă înspăimântă pe mine e amploarea și adâncimea pe care a luat-o fenomenul și care schimbă acum regula jocului invers: nu-ți mai poți face treaba deloc, pentru că toate recompensele tale vin prin furt, iar ălora cu care furi cot la cot nu mai poți să le ceri și performanță, decât poate la un nivel minim. Când furi 20% din tot ce mișcă, orice firmă cu care lucrezi va face ce fa ce prost, pe de o parte fiindcă nu prea mai are de unde să facă bine, pe de alta pentru că te are la mână. Cu alte cuvinte cred că nivelul corupției de la noi schimbă așa de radical regulile jocului încât el devine alt joc. E un joc de-a domnia fanariotă: nu construiești ca să mulgi și mâine, razi tot ce poți mandatul ăsta că nu se știe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.