1. E relativ ușor, prin comparație cel puțin cu gestionarea unui sistem de pensii de stat, dar nu numai, să faci ca fondurile de pensii să nu dea faliment. Ele pot fi obligate să foloească doar profile de investiții de risc moderat (cum și sunt, de altfel) dar pot fi și asigurate și reasigurate de stat. Dacă piața e împărțită într-un număr rezonabil de jucători, riscul ca tot sistemul să crape e minor și oricum muuuult mai mic decât riscul să crape sistemul de stat (care e mai degrabă o promisiune decât un risc). În fond, în mijlocul celei mai mari crize financiare de sistem pe care a cunoscut-o omenirea, nici un fond de pensii nu a avut vreo problemă. Poate că asta spune ceva.

2. Există un produs financiar numit “equity release” care face fix funcția despre care vorbeai și anume permite proprietarilor să-și “mănânce” proprietatea din timpul vieții. Înainte de criză, intraseră în România două firme cu astfel de produse. Nu e absolut nici o problemă să introduci astfel de mecanisme în procesul de pensioonare. Dacă oamenii se ocupă de propria lor pensie vor apărea o mulțime de soluții. Am un prieten care a condus un fond de investiții de tip “equity release” și mi s-a părut foarte interesant că principalul fenomen pe care l-a determinat intrarea lor într-o piață nouă (cum ar fi România) a fost creșterea nivelului de trai al bătrânilor, chiar dacă nu le-au devenit clienți! Puși în fața perspectivei ca părinții lor să le vândă moștenirea, copiii au prefereat să facă un efort și să-i întrețină ei pe bătrâni. Adică, zic din nou, soluții sunt. Hai să încetăm cu ipocrizia!

Cateva intrebari: ce inseamna “corecta distributie”. Corect in raport cu ce? Cu principiul ca fiecare are dreptul sa fie egal cu ceilalti nu doar in fata legii ci si ca remuneratie? Asta vine fix din comunism.

“Distributie a roadelor in economie”. Distributie facuta de cine si in ce scop? Chiar nu pot intelege de ce trebuie ca o entitate oarecare sa imi distribuie roadele mele facute cu truda si sa le dea, procentual altora. De ce? De ce sa nu pot decide singur unde sa se duca roadele mele?

Problema pusa de Adrian este foarte concreta: sistemul de pensii romanesc (si nu numai) este de fapt un Caritas care crapa pe masura ce intrarile in sistem sunt mai mici decat iesirile din sistem. E atat de simplu. Iar daca nu poti mari numarul contribuabililor (imigratia e doar o solutie de moment, valabila 10-30 de ani dar care aduce cu sine alte probleme mari), atunci maresti alte lucruri pentru a pastra afluxul de bani in sistem. Cum ar fi taxele.

Cum insa raportul dintre populatia activa si cea pensionata devine tot mai nefavorabil, mai ai alte parghii: sa duci in sus varsta de pensionare (ceea ce nu rezolva problema caci speranta de viata nu creste la fel de repede ca asteptarile celor pensionabili) sau sa investesti banii adunati prin sistemul de asigurari sociale si sa ii pui sa produca profit. Urmand ca din acel profit sa poti plati mult mai linistit pensii decente nu doar acum ci si decenii intregi, pe simplul principiu ca un sistem profitabil este autosuficient.

Caci de fapt asta e buba unei scheme Ponzi: nu produce profit. Banii care intra in sistem nu sunt pusi sa rodeasca, ei sunt doar rotiti si trimisi catre cei din varful piramidei, cei intrati mai devreme in sistem. Caci daca ar produce profit, pana si un 10% pe an ar fi suficient pentru ca sistemul sa functioneze brici.

Statul este incapabil sa acorde pensii dintr-un sistem profitabil, asadar sistemul privat de pensii este cel care trebuie sa suplineasca acest lucru. Problema e ca si societatile private de pensii pot da faliment. Asta e de fapt impasul general. Poate ca rescrierea regulilor cu privire la fondurile private de pensii astfel incat 90% din bani sa mearga spre investitiile safe ar fi un lucru bun…

Solutii ar fi, de la soft la hard.

1. Soft: Pensia de stat acordata deja actualilor pensionati sa fie inghetata peste un anumit nivel considerat decent (sa zicem, salariul mediu in economie). Indexarile sa se acorde numai pensiilor mai mici decat acest plafon. Se poate umbla si la pensiile speciale, dar asta e totusi o utopie. Datorita inflatiei si a demografiei, in 4-5 ani raportul dintre pensiile de stat foarte mari si cele mici/decente se va echilibra.

2. Cei care au acum 50 de ani sa stie dinainte ca NU vor mai beneficia de pensie de stat decat in cuantumul unui salariu minim pe economie. Astfel, sa fie indemnati (dar si stimulati prin fiscalitate) sa se inhame la sistemele private de pensii. E nevoie totusi de o pensie de stat nu dintr-un considerent moral (in definitiv sunt oameni de 80 de ani care inca muncesc pe la Academie ) ci pe unul social: cei fara pensie ar ajunge tot in celelalte sisteme sociale (spitale, azile etc), dar intr-o stare mai proasta.

3. In acesti 15 ani de zile sa descreasca rapid ponderea pensiei de stat in suma totala pe care o primeste un pensionar. Astfel se va incuraja economisirea, iar statul chiar poate face bani frumosi din vanzarea de titluri de stat catre populatie, ca elemente de economisire pe termen lung si cu siguranta maxima.

Mai e o masura, mai adaptata situatiei urbane din Romania

4. Suntem un popor de proprietari. Sunt zeci de mii de batrani care stau in apartamente de 60-80.000 de euro dar traiesc dintr-o pensie de 200-300 de euro. Majoritatea dintre ei au o medie a sperantei de viata de 5-15 ani. De ce sa traiasca in saracie acesti ani, mai ales daca nu au mostenitori directi, si sa nu profite de acesti ani si de proprietatea pe care o au deja?

Statul poate garanta pentru un sistem privat in care proprietarii varstnici (sa zicem ca intra cei cu peste 70 de ani) de imobile fac un contract de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere cu anumite societati de brokeraj imobiliar selectate de stat (pentru incredere), in care varstnicii (prezumabil fara copii) accepta ca imobilul lor sa fie preluat de catre societatea respectiva dupa decesul lor, iar societatea respectiva le plateste acestora o anumita suma de bani lunar, un fel de pensie lunara, pe toata durata vietii.
Se poate stabili atat o suma lunara, cat si un sistem tip avans de circa 10% din pretul imobilului si apoi plati lunare.

Batranii ar trai mai mult decat decent cu redevente de 300-400 de euro pe luna, peste pensia de stat, iar societatile respective ar castiga din diferenta de pret medie dintre prestarile lunare si pretul cu care vor putea revinde/inchiria apartamentul. Pensia de stat ar conta din ce in ce mai putin. Ar trece cei 15 ani necesari pentru stingerea generatiei care are acum 65 de ani si e pensionabila, iar tranzitia la un sistem cu pensie de stat minimala si pensie privata maximala ar fi mult mai usoara.

Do the math. Ideea de baza pentru un sistem de pensii valabil e simpla: profit. Daca banii bagati in sistem aduc un profit decent (nu fulminant si riscant), jucaria merge. Daca nu, nu.

- O să încerc sa fac o scurtă analiză a SURSEI banilor pentru întreţinerea bătrânilor. Atenţie: nu mă refer la dreptul de a primi bani, cum au toţi cei care au cotizat o viaţă întreagă, diferit în funcţie de cotizaţie, ci la sursa aceştor bani, deoarece dacă nu e buget poţi să mori cu dreptatea în mână.
- După sursa banilor bătrânii pot fi întreţinuţi prin proprie forţă- adică prin avuţie acumulată de-a lungul vieţii (o să numesc „prin acumulare”) sau prin copii (o să numesc „prin copii”)
- După cum sunt administraţi aceşti bani întreţinerea bătrânilor poate fi făcutâ prin anumite sisteme centralizate (sisteme de pensii sau ajutoare ) (o să numeste „centralizat”) sau direct de către fiecare în parte sau de către copii lor – personal/familial (o să numesc „descentralizat”)
- Înainte să existe orice fel de sistem de pensii îngrijirea era facută în mod „descentralizat”: ori „prin copii” -adică de către urmaşi (dar în mod personal, fiecare copil îngrijea proprii părinţii) ori din agoniseala proprie („prin acumulare”). Atenţie, iar mă refer la sursa întreţinerii şi nu la dreptul de a fi întreţinuţi care pe atunci era doar de natură morală- părinţii „cotizând” în timpul vieţii doar la creşterea copiilor sau strângând singuri bani.
- Sistemele de pensii în care banii pentru pensiile bătrânilor provin practic din cotizaţiile de orice fel a celor tineri sunt de felul „prin copii” şi „centralizat”. Mă repet pentru ultima oară: chiar dacă aceşti bani sunt un drept moral al celor care au cotizat până au ieşit la pensie cotizaţiile cu pricina nu au fost strânse în fonduri de investiţie sau în altă parte şi bătrânii să aibă siguranţă că îi pot accesa. Aşa a fost şi încă mai este şi la noi.
- În cazul îngrijirii „prin acumulare” – nu mă interesează în studiul de faţă că sunt de tipul „centralizat” (bani strânşi la ciorapi, în afaceri proprii etc.) sau „centralizat” (investiţii naţionale, pensii private) – ideea e că aceia sunt bani siguri – şi fiecare cum şi-a aşternut aşa se culcă şi nu suferă unii din vina altora. Deci pt. îngrijirea „prin acumulare” consider că se confundă cea centralizată cu cea descentralizată.
- În general bătrânii sunt întreţinuţi printr-un mix de surse din combinaţiile de mai sus. Iau şi pensii, îi ajută şi copiii (de multe ori şi invers), mai au câte o agoniseală etc.
- Practic pănâ acum lumea a fost îngrijită „prin copii” – ori descentralizat, cum a fost de la începutul omenirii, ori prin sistemele de pensii. Toate aceste metode pot fi considerate scheme Ponzi, deoarece pot fi susţinute de către majoritatea doar prin creşterea populaţiei, astfel încât îngrijirea unui bătrân să fie împărţită între copii. Totuşi eu nu văd în sistemul de pensii de până acum o schemă Ponzi propriu-zisă, pentru că nu e vorba de nişte bani investiţi ci de însăşi supravieţuirea ţării şi a bătrânilor/pensionarilor. Nu o să-i lase nimeni chiar să moară, decât când se ajunge într-o criză maximă unde chiar nu e nici o soluţie. Când va ajunge cuţitul la os nu o să plece nimeni cu banii, ci va fi luată o masură drastică: ori se vor mării taxele pentru pensii oricât de mult (50% din salariu să zicem ipotetic), ori se vor micşora pensiile oricât de mult (sau total- fără pensii). Dar eu cred că va fi prima variantă pentru că pensionarii sunt o putere electorală mai mare. Formarea bugetului din altfel de taxe ar fi doar o jonglare şi s-ar reduce tot la situaţia primei variante. În urmare va fi un jug a celor care muncesc.
- De ce zic că şi modelul de care ziceai că a fost înainte să existe pensii era tot Ponzi: Păi să presupunem că şi tu şi soţia (vorbesc la general, nu ştiu situaţia personală ) sunteţi singuri la părinţi înseamnă că fiecare va trebui la un moment dat să întreţină încă doi bătrâni, (nu 1.1) (indiferent că e printr-un sistem centralizat sau direct). Considerând că aveţi şi un copil (nu mai mulţi că “e greu” – şi aici se închide cercul) se crează imaginea unei familii în care doi oameni trebuie să muncească să întreţină un copil, 4 bătrâni, casa, şi pe ei. E greu şi dacă au amândoi serviciu. Deci problema e socială nu de management.
- A se întreţine lumea DOAR „prin acumulare” e foarte greu, în condiţiile în care durata de viaţă creşte. Lăsând la o parte investiţiile, pt. 40 de ani de muncă ca să primeşti 15 ani pensie ar însemna să pui deoparte sau să cotizezi 27% din fiecare salariu. Nu toată lumea poate. Iar spirit de afacerist nu poate să aibă toată lumea. A mări vârsta de pensionare excesiv de mult nu mi se pare că s-ar potrivi încă cu situaţia economică şi ar duce la o rată de şomaj mai mare. (foarte foarte greu te mai angajezi şi după 50 de ani).
- Aşa că şi societăţile (pt cazul centralizat) şi familiile (pt cel descentralizat) cu populaţia în scădere nu pot supravieţui decât dacă sunt foarte performante şi-şi pot permite să se întreţină din acumulare.
- Tu propui trecerea forţată de la sistemul „prin copii” la sistemul „prin acumulare” cu sacrificarea generaţiei de faţă. Atunci în cazul familiei de mai sus 2 adulţi ar întreţine doar 2 adulţi, 1 copil şi încă alţi 2 bătrâni (pe ei) în loc de 4. Folosesc o matematică foarte simplificată ca să nu ne pierdem atenţia: daca populaţia ar avea un număr egal de indivizi de acelaşi sex, toată lumea s-ar casătorii şi ar face un singur copil, atunci populaţia s-ar înjumătăţii la fiecare generaţie. Atunci generaţia de sacrificiu ar egala matematic exact toate „câştigurile” făcute de generaţiile următoare. În cazul în care matematica e mai complicată şi nu aşa de drastica rezultatul va fi oricum tot ăla dar cu noua proporţionalitate. Desigur, tu nu te-ai referit prin „sacrificiu” a-i lăsa pe acei bătrâni să moară. Păi să vedem la ce te-ai referit: la trecerea întreţînerii bătrânilor care nu au cotizat „prin acumulare” „centralizat” doar la „prin acumulare””descentralizat” – cine are norocul să fi agonisit, dar mai ales la „prin copii” „descentralizat”- adica mai simplu zis: nu o să-şi lase copiii şi nepoţii pe părinţii pensionari care nu sunt bogaţi chiar să moară de foame. Deci pentru majoritatea populaţiei sursa banilor va fi tot „prin copii” dar se trece de la sistemul centralizat la fiecare pentru el. Tot jugul copiilor va fi care în loc să cotizeze mai mult la pensii sau prin alte metode mai indirecte şi mai greu de urmărit vor suplini prin salariul propriu. Aici ar fi echitabilitatea de care vorbeşti. (tu ai mai propus de fapt şi un sistem de ajutor social , practic, acele pensii egale, dar de care nu vreau să vorbesc aici)
- Ce am făcut până acum? Nu am zis nimic nou! Doar am clarificat nişte termeni şi idei. Tot ce am vorbit în afară de definiţii a fost să enunţ că e o problemă socială (mult trâmbiţata problemă demografică), că schemă Ponzi ar fi fost şi fără nici un fel de pensii. Chiar tu zici că ceea ce propui tu nu “rezolvă problema pensionarilor, dar ar pune-o pe baze echitabile și sustenabile”. Deci chiar dacă problema nu e în sine de management, hai să vedem cum folosim managementul ca să optimizăm ECHITABILITATEA şi SUSTENABILITATEA. În continuare mă voi axa pe aceste două necesităţi.
- În sistemele „descentralizate” echitabilitatea e strâns legată de sustenabilitate. Aici supravieţuiesc (sau o duc bine) cei care sunt performanți: ori câștigă suficient și se întrețin singuri, ori fac mulți copii și sunt întrețiunți de aceștia (câte un pic de la fiecare, chiar daca populația în general scade, cea “familiala” crește). Contribuțiile „prin acumulare” și „prin copii” se completează perfect şi prin lăsarea averei urmaşilor. Sustenabilitatea: e individuală: fiecare pentru el. Echitabilitatea: nu plătești pentru vina altora (chiar dacă nu poți să câștigi suficient, poți să iei decizia morală de a face mai mulți copii).
- Am stabilit că e greu ca o populaţie care nu creşte să se întreţină. Ori societate, ori familie. Trebuie ori să fii performant ori să te înmulţeşti. Dacă cei bogaţi îşi permit orice, cei săraci făceau mulţi copii pe care chiar dacă nu-i creşteau în puf deveneau forţă de muncă. Odată cu creşterea pretenţiilor pentru confortul copiilor s-a creat un cerc vicios: cei săraci nu îşi mai permit să facă mulţi copii. Sau nu mai vor. Sau POT să nu mai facă. Există un caz edenic dar şi ipotetic în care o societate să fie foarte tehnologizată şi astfel toată lumea să-şi permită să supravieţuiasca oricât de mult 100% prin acumulare proprie (e performantă şi nu mai trebuie să se şi înmulţească, e opţional). Deci un paradis în care toată lumea e , dacă nu bogată, măcar înstărită. Nu e cazul de faţă aşa ca ce putem face concret?
- Pe cineva care se plânge că a cotizat o viaţă întreagă şi acum nu paote traii decent l-aş întreba: „câţi copii ai făcut?” Că zici tu că ai cotizat, dar nu ai cotizat suficient. Ai cotizat doar cât să împarţi un părinte între mai mulţi fraţi. Dar nu mai sunt copii suficienţi acum! Bine- fiind vb. de ceva centralizat e doar o medie, deci suferă şi cel bogat care a cotizat de 10 ori mai mult şi a făcut şi 10 copii deştepţi şi care cotizează şi ei mult. (Reiau: „Câţi copii ai făcut şi ce fac ei acum?” – pentru simplificare consider că cineva care munceşte la negru sau a plecat în străinătate, sau face evaziune fisală – nu există. Problema e de mentalitate aici şi nu demografică iar o soluţie ar fi tot o descentralizare şi o bazare pe acumulare astfel ca să dispara lichelismul, parazitismul, pensiile nedrepte – de care tu vrei sa scapam.)
- Am făcut toată apologia asta a problemei demografice pentru că am observat că dincolo de o mulţime de controverse, cifre, calcule, statistici şi diverse sisteme de pensii se află o miopie a problemei. Unii , ca tine, vorbesc doar de managementul de moment: „fraţilor, nu e buget, dăm faliment, ce să facem ACUM?”, alţii se pierd încercând să rezolve din creion o problmă care nu se rezolvă politic sau financiar. Bomba e setata, oricum! E problema demografică, nu de management. Asta e doar o manifestare. Cum e mai echitabil totuşi să murim?
- În final sunt de acord cu metodele enunţate de tine. Axarea în timp pe un procent cât mai mare de „acumulare” ar fi mai echitabil pentru cei puternici sau morali şi ar încuraja resoponsabilitatea revigorând astfel societatea. Asta e tendinţa mondială. De asta au aparut pensiile private la noi. Iar cu generaţia de sacrificiu ar fi mai echitabil în sensul în care problema ar deveni una personală: nu mai suferă toţi din cauza unui faliment generat doar de unii. (Şi la urma urmei, a lua în grijă un bătrân şi a-l ajuta doar cât să supravieţuiască nu e aşa de greu. Poate şi el să manance în plus pe lângă o familie. E mai uşor decât să creşti un copil.) Dar pe de altă parte sunt atâţia care au fost surprinşi de timp nepregătiţi pentru schimbare. Nu şi-au făcut provizii personale, copiii lor debia se întreţin pe ei, pt. că ţara e săracă (dacă stau tot la părinţi e mai uşor să aibă grijă de ei, dar dacă şi-au luat casă pe credit… de unde să mai dea?) Aşa că pentru ei nu e echitabil. Nu poate fi moral sacrificarea puţinilor sau chair a unuia pentru cei mulţi (vezi Biblia ca sa îmi justific afirmaţia vizavi de mroalitate) şi aşa că ei vor fi mereu cei care te vor contrazice când vor citi ce ai scris şi te vor arăta cu degetul dacă lucrurile se vor întampla cum propui.

Toate sunt doar părerile mele neinformate, probabil există studii mai relevante şi peste a căror concluzii nu mă suprapun 100%. Îmi cer scuze că iar m-am întins aşa de mult , m-am lăsat purtat- şi dacă observi că de fapt nu am înţeles nimic zi-mi! Că nu ar fi prima dată.