Prima pagină » Modelul american

Modelul american

Venit la putere cu surle și trâmbițe în urmă cu doar un an și ceva și distins cu premiul Nobel pentru pace după 13 zile în funcție pentru meritul incontestabil de a nu fi George W. Bush, Barack Obama a reușit turul de forță de a-și vedea blocate în Senat cele mai importante inițiative, mai ales piatra unghiulară a mandatului prezent, reforma sănătății. Cum e posibil așa ceva, pentru un președinte ales cu un mandat popular confortabil și care controlează o majoritate la fel de confortabilă în ambele camere ale legislativului? Metoda folosită de republicani pentru a-i bloca inițiativele e veche dar eficace. A fost inventată de Cato cel Tânăr pentru a-i bloca inițiativele lui Iulius Caesar. Pur și simplu nu te oprești din vorbit. Regulamentul Senatului Statelor Unite permite oricărui senator să vorbească oricât pe orice subiect. Dacă o lege e pusă în dezbatere, senatorii opoziției pot să oprească votarea ei indefinit pur și simplu dezbătând-o la infinit. Nimeni nu le poate lua dreptul la cuvânt. Sau aproape nimeni, pentru că un amendament la regulament permite unei majorități formate din 2/3 din senatori să ceară întreruperea dezbaterii și trecerea la vot. Metoda se numește “filibuster”.

Obama și partidul său au avut în senat exact majoritatea de 60 de locuri de care aveau nevoie pentru a trece orice lege. Dar au pierdut un loc cheie, exact acela care le permitea oprirea unui filibsuter, odată cu moartea corifeului Edward Kennedy și ocuparea locului său de către un republican, într-o alegere-surpriză de mari proporții, semn al schimbării drastice a sentimentului electoratului american.

Pentru mulți comentatori, circul din senatul american, cu senatori care dezbat steril de luni de zile aceeași lege doar ca să nu o lase să treacă, e doar o dovadă că sistemul electoral american e defect. Poate că e. Dar poate că nu e. Filibusterul și regula XXII care permite majorității să-l oprească, au funcționat dintotdeauna în politica americană. Rezultatele au fost mai degrabă bune. Filibusterul a împiedicat majoritatea să instaureze o dictatură bazată pe mașinăria de vot a propriului partid, a forțat soluții de compormis, integratoare, a așezat rivalii la masă și a căutat apropierea de centru. Uneori aceste compromisuri au fost păguboase. Cel mai adesea au fost utile și au lărgit baza de susținere a legilor importante. Motivul blocajului în care se află acum politica americană e altul. Mai mult ca oricând în ultimii 20 de ani în care citesc eu despre ea, politica americană e dominată acum de partizanat. În ciuda declarațiilor generoase ale lui Obama de la inaugurare, în care promitea încetarea partizanatului politic și a mentalității noi contra voi, lucrurile de fapt s-au înrăutățit chiar comparativ cu vremea lui Bush. Poporul american însuși e împărțit acum în tabere care aproape că se urăsc. Citesc forumuri americane și ori de câte ori apare numele lui Obama, discuția explodează în invective pline de ură și de atacuri personale. E incredibil. Parcă e o altă Americă.

Această polarizare e un mare eșec al lui Barack Obama. Încercarea de a conduce prin dictatura majorității a eșuat și, spre lauda sistemului politic american, electoratul a luat atitudine împotriva direcțiilor care nu-i convin și amenință să răstoarne o dominație politică democrată care părea extrem de solidă cu numai un an în urmă. Iar blocarea legilor prin filibuster e doar una dintre manifestarile acestei revolte. O alta, mult mai tristă, e eșuarea unor inițiative legislative mai degrabă bune.

Implozia democrației americane sub loviturile vrajbei ar trebui să ne dea de gândit, pentru că are învățăminte pentru noi. La noi, niciodată din vremurile de glorie ale lui Iliescu și ale mineriadelor, nu am mai văzut electoratul așa de polarizat și așa de măcinat de ură împotriva celeilalte tabere. La 4 ani distanță de următorul eveniment electoral toată presa e plină de tot felul de discuții pe teme de politică. Toate discuțiile sunt de tip noi contra ei, mereu se împarte lumea în buni și răi, în adevărați și falși. Congresele partidelor fac audiență, mai ceva ca telenovelele. Oricine are o opinie politică e vândut cuiva, lacheu al lui Băsescu sau al lui Ponta sau al mai știu eu cui.

Această situație este, cred eu, responsabilitatea lui Băsescu. Suprapusă peste fibra certăreașă, cârcotașă și negativistă a neamului românesc, natura lui conflictuală și tăioasă a generat un val de isterie atât de partea celor care-l iubesc fără rezerve, cât și de a celor care-l urăsc la fel. Nu știu dacă președintele nostru are vreo părere despre situația creată în jurul  persoanei lui. Mi-ar plăcea să aflu că îl preocupă și reflectează la ea. Pentru că o societate nu se poate conduce așa, după cum ne demonstrează chiar modelul american. Chiar și atunci când ai o majoritate solidă de partea ta, și Băsescu are una firavă sau chiar inexistentă, dacă luăm în calcul tot electoratul, nu poți conduce o țară în care jumătate din oameni te detestă. Poate că e democratic, dar e la marginea imoralității, e ineficace și produce instabilitate și decizii proaste.

Trezirea la realitate, însă, dacă e să vină, va trebui să vină tot din partea noastră. Va trebui să încetăm să împărțim lumea în buni și răi, să căutăm echilibrul, rațiunea și bunul simț în noi și în ceilalți. Și va trebui să nu mai acceptăm și să nu mai votăm partide politice care au drept idee centrală să fie contra. E momentul să cerem partidelor să revină la doctrine și principii, să propună politici și strategii. A fi contra nu face decât să ne adâncească criza de încredere și coeziune socială în care ne-am afundat, după model american.

4.6/5 - (7 votes)

20 comments

  1. zvoner says:

    Adrian, indraznesc sa te contrazic intr-un amanunt, pentru ca in rationamentul tau foarte bun pleci de la o premisa fundamental gresita (atentie la fundatie): “semn al schimbării drastice a sentimentului electoratului american.”

    Alegerea pierduta in Massachusetts nu a fost cauzata de vreo schimbare drastica a electoratului democrat din acel stat, ci fix de calitatea execrabila a candidatei democrate din acel stat, invinsa de un playboy eminamente cretin. Gafele interminabile si impardonabile ale candidatei inepte din partea democratilor au dus la instrainarea electoratului din acel stat, iar nu vreo schimbare fundamentala a sentimentului electoral (general) american. A fost o batalie locala pierduta dinainte, culmea e ca existau toate semnele unui dezastru insa democratii au platit tribut unui fenomen de gen EBA/Prigoana intalnit si la alti… democrati 🙂

    In plus, se stie ca republicanii reusesc intotdeauna sa treaca masuri majore cu ajutorul democratilor chiar fara filibuster, in timp ce democratii sunt prea atenti sa se sfasie unul pe altul pentru a putea impinge vreo masura legislativa cu adevarat reformatoare. Chiar si existenta unei majoritati tip filibuster NU garanta trecerea ‘reformelor’ Obama, si asta merita mentionat 🙂

    E, daca vrei, aceeasi problema cu care s-au confruntat statele est-europene: conservatorii socialisti au reusit deseori sa prezinte un front comun, in timp ce liberalii si fortele de dreapta (factor de progres in Europa) au esuat de cele mai multe ori in dispute fratricide speculate cu succes de conservatori.

    In rest, 100% de acord cu ce ai scris, ca de obicei 🙂

  2. Gabi says:

    Majoritatea de care este nevoie pentru a trece peste filibuster este de 60 de voturi, nu 40.

    In sistemul prezidential din SUA, Obama a fost investit cu puterea executiva, si nu cea legislativa. Prin traditie, incepind mai ales cu Franklin D. Roosevelt, presedintele poate propune legi, dar nu este in nici un caz responsabilitatea lui — responsabilitatea lui Obama este sa vegheze la aplicarea legilor votate de congres.

    Presedintele nu are nici macar rolul de mediator pe care il are presedintele roman in sistemul semi-prezidential.

    • Adrian Stanciu says:

      @Gabi. Scuze, ai dreptate, desigur. Cu cele 60 de voturi. Am scris invers :-), scuze. O să rectific și în text, că poate nu citește toată lumea până aici. Altiminteri, dacă e treaba lui Obama sau nu să își facă propriile promisiuni electorale să se întâmple, putem dezbate, dar nu ăsta e sensul mesajului meu ci faptul că America e acum mai polarizată decât am văzut-o eu vreodată, iar asta nu pare să-i facă deloc bine. Cel puțin așa văd eu, de unde mă uit. Dacă vezi altfel și mai îndeaproape, spune-mi.

  3. donache says:

    Deocamdata pe scena noastra politica doctrina in adevaratul sens al cuvantului nu are nici un partid iar cele care sunt de tipul “sa-i terminam pe ceialalti” sun PSD si PNL, contra PDL.

  4. ioan timisoara says:

    Mai aveti o greseala in text: majoritatea necesara pentru a intrerupe un filibuster nu este de 2/3 (0,67 – 67 de senatori) ci de sase zecimi (0.6 – 60 de senatori).

  5. davidv says:

    Scapi din vedere doua aspecte ale filibusterului modern, care schimba fundamental datele problemei, de la versiunea pozitiva pe care o prezinti tu (si cu care as fi de acord, daca ar fi reala) la situatia foarte trista din realitate.

    In primul rand, spui “Filibusterul și regula XXII care permite majorității să-l oprească, au funcționat dintotdeauna în politica americană.” Cuvantul “dintotdeauna” nu-si are locul acolo, daca te gandesti ca numarul de filibustere/cloture votes a explodat pur si simplu din anii ’70 incoace. Da, exista filibuster in anii ’20, sau ’40, sau ’60, dar era folosit o data la un an, doi, nu de doua ori pe saptamana ca acum. Uite de exemplu aici o statistica foarte interesanta a voturilor de cloture pe legislatura: http://fredtopeka.wordpress.com/2009/02/17/number-of-filibusters/

    Nici macar nu se poate da vina exclusiv pe partizanat politic pentru aceasta evolutie (in particular, reprosurile de polarizator la adresa lui Obama sunt exagerate): in anii ’50-’60 filibusterul nu a putut opri masuri legislative mult mai radicale, precum Civil Rights Acts in 1957 si 1965, sau crearea Medicare sau Medicaid (pe youtube poti gasi filmulete foarte interesante cu Reagan spunand cum cele doua programe sociale vor aduce socialismul in America – si bineinteles ca in timpurile moderne nici cel mai de dreapta republican n-ar indrazni sa se atinga de ele).

    Al doilea punct la care vreau sa ajung este ca filibusterul modern nici macar nu exista. Amenintarea de filibuster este considerata in zilele noastre a fi filibuster. Cu alte cuvinte, primesti rezultatul (distrugerea initiativei legislative a adversarului) fara a face munca (de a vorbi ore, chiar zile in sir fara intrerupere) si fara a plati costurile (mi-as inchipui ca ar fi foarte riscant, in alegeri, ca oponentul tau sa se apuce sa arate videoclipuri cu tine citind cartea de telefoane pe scena Senatului). WSJ are un articol interesant pe subiectul asta: http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704869304575103862915226280.html?mod=googlenews_wsj

    In particular, se vorbeste acolo de incercarea de filibuster contra Civil Rights Act in 1957. Mai sus ziceam ca n-a reusit. N-am spus ca n-au incercat: Thurmond a vorbit saracul 24 de ore continuu, dar n-a fost suficient.

    Sa se filibustereasca, primesc. Dar sa ii vad murind pe baricade pentru asta, daca si-o doresc.

  6. daniel-prudent says:

    A. Nici Clinton (el) nu a reusit sa se atinga de sistemul de sanatate. Presiunea corporatiilor interesate in mentinerea sistemul actual o depaseste pe cea a reprezentantilor paturilor sociale defavorizate de actualul sistem. B. Sistemul public, universal si gratuit de sanatate este in toate tzarile incontrolabil din p.d.v. al costurilor (sa vezi insulte la adresa mea dupa aceasta afirmatie; insulte, caci argumente nu-s). C. In ce priveste presa noastra, nu politica se discuta ci atacurile -nu de putine ori abjecte- la adresa adversarului (politic?!?). In sprijinul acestei afirmatii pot cita emisiuni TV sau ziare care la interval de 6-12 luni reusesc performanta sa emita pareri contradictorii despre ACELASI SUBIECT, de multe sub semnatura aceluiasi autor. (Damn’ if you do it, damn’ if you don’t).

  7. nimo says:

    Si monica are dreptate, daca vreti o comparatie cu sitemul politic din Romania, atunci e=singura posibila este: republicani – PDL, democrati – PSD (libertarieni – PNL? not so sure)

    • Adrian Stanciu says:

      @ nimo @monica Nu e în intenția mea să fac vreo paralelă între vreun partid american și vreunul românesc, sau între mediul politic american și cel românesc în general, alta decât cea propusă în articol, și anume că ambele suferă acum de o polarizare excesivă și că polarizarea asta deturnează agenda publică în ambele cazuri.

  8. fLoreign says:

    De fapt paralela PSD/PD-L cu republicanii conservatori vs democratii reformisti este valida, cu toate ca pana si democratii, mai de stanga decat republicanii, pot fi considerati mai de dreapta decat majoritatea fortelor politice europene de dreapta.
    Dar asta este un alt element specific al politicii americane. Dincolo de asta, am mai facut undeva apropierea intre acuzele aduse lui Obama ca nu ar fi eligibil pt fucntia de presedinte pentru ca nu s-ar fi nascut in SUA, ori ca nu ar fi crestin, ceea ce i-ar fi taiat sprijinul marii mase de crestini americani, cu filmuletul in care Basescu bate copilul.
    O alta asemanare intre PSD si republicani este ca nucleul dur al electoratului pesedist este reprezentat de populatia rurala, in general imbatranita, in timp ce electoratul republican are ca miez populatia suburbana din statele sarace, crestina Sarah Palin este capul lor de afis. Nu neg ca ar exista republicani respectabili (chiar consider republicanismul insusi o institutie respectabila, atata timp cat nu este o acvila care vaneaza muste in loc sa atace adevaratele probleme), insa in momentul de fata ei nu se regasesc printre preferatii electoratului (recent, o senatoare din Texas a inclinat steagul in alegerile primare in favoarea unui candidat mai conservator, vezi http://www.nytimes.com/2010/03/03/us/03texas.html), care in zonele despre care vorbesc sunt concentrati pe discursul urii fata de administratia Obama.

    Inteleg ce spui despre cverulenta lui Basescu, insa cel putin la fel de multe lucruri se pot spune despre Crin Antonescu, si acesta pare chiar mai putin coerent si mai putin bine-intentionat. In ce-l priveste pe Obama, nu tin minte sa fi reactionat vreodata agresiv. Ferm, da. Oscilant/nehotarat, iarasi da.

    • Adrian Stanciu says:

      @fLoreign Faptul că există și alți politicieni conflictuali, care pe deasupra mai sunt și monomaniaci, așa cum e Crin Antonescu, nu-l absolvă pe Băsescu de responsabilitatea de a armoniza soietatea și de a căuta consensul politic, mai degrabă decât de a o polariza și învrăjbi. Responsabilitatea e a lui pentru că el e la putere. Din poziția lui nu te poți eschiva de la nimic. E ingrat, știu, dar asta e viața unui lider. De asta și-a dorit-o, sper. Același lucru îl cred și despre Obama. E treaba lui să facă societatea să îi cumpere proiectele și să-i accepte ideile. Nu spun că se comportă la fel cu Băsescu, deloc. Spun că a generat la fel de multă polarizare, și că asta nu poate fi ceva bun. Pe scurt, articolul se vrea o pledoarie pentru integrarea diferențelor și împotriva dictaturii oarbe a majorității.

  9. fLoreign says:

    Sunt de acord ca un scop supraordonat ambelor tabere ar fi una dintre putinele solutii pe care ambele administratii despre care vorbim aici le au la dispozitie. In Romania eu am vazut asta doar pana la 1 ianuarie 2007, iar in SUA, obiectivul alegerilor din toamna este mai important pentru republicani, din perspectiva imbunatatirii reprezentarii lor in Congres si Senat, este mai important decat unele concesii facute lui Obama. Normal, spectrul recesiunii pare a fi mai indepartat, Obama nu a insistat prea mult pe “dezastruoasa mostenire”, reforma sanatatii (si cea a educatiei, care ar putea avea aceeasi soarta) nu este perceputa ca necesara, iar recunoasterea internationala a presedintelui american (pana si premiul Nobel pentru pace) nu pare suficienta pentru ca el sa depaseasca problemele de perceptie in anumite state (Strom Thurmond ar muri inca o data daca ar afla ca a ajuns presedinte un om de culoare, data fiind intoleranta rasiala din statul pe care l-a reprezentat, desi dupamoartea sa a reiesit ca a avut un copil dintr-o legatura cu o slijnica de culoare ).
    Ia sa vedem: recent, Obama a reusit sa creeze un consens pentru trecerea unei legi care ofera stimulente angajatorilor care creeaza noi locuri de munca (pana si republicanul care a ocupat locul lui Ted Kennedy a pus umarul la asta). Asta ajuta. Luna viitoare s-ar putea ca statisticile sa arate ca numarul joburilor a crescut pentru prima data in aproape doi ani. Cine stie, s-ar putea sa fie un inceput.

    Acum ramane intrebarea de unde ar putea incepe Basescu un astfel de efort de reconstruire. Iata, mai are si el doi ani si ceva pana la noile alegeri locale si parlamentare. Deocamdata are in mana biciul rezultatelor referendumului, (care ajuta intr-un fel, insa e mai degraba motivant negativ, nu morcov ori zaharel) intrebarea este nu ce vrea sa faca cu el sau daca vrea sa-l foloseasca, ci intr-adevar daca va reusi sa gaseasca un astfel de obiectiv important care sa-i faca pana si pe adversarii politici care-l urasc in mod irational sa-i sprijine proiectul (nu am facut calculul, stiu ca PNL si poate PSD se erodeaza treptat, insa inca nu-mi dau seama cat mai este pana Parlamentul va fi majoritar de partea sa – oh, nu si Culita Tarata!). Deocamdata, in buna traditie fanariota, evenimentele au avansat de asa natura incat Dinu Patriciu este strans cu usa numita datoriile Rompetrol. Utila mutare, insa consensul tot nu e la orizont.

    S-ar putea ca Basescu sa reuseasca aceasta coagulare, insa este foarte posibil ca asta sa fie doar o placuta “wishful thinking”. In ce am observat eu recent in istoria americana, foarte putine au fost cazurile in care o decizie a fost luata cu o majoritate covarsitoare (la fel a fost si la alegeri). Se pare ca de multe ori efortul este depus pentru a obtine valoarea de aur numita 50%+1, care are sens, tinand cont ca nu doar promotorul legii actioneaza, ci avem si reactiunea la propunerea sa, astfel incat se ajunge de obicei la un echilibru abia stirbit si la victorii “la mustata”. Chiar in contextul majoritatii in Senat (apropo, din cauza ca Al Franken (D, Minn) a fost investit tarziu – a fost o situatie foarte stransa acolo la alegeri, iar intre timp Ted Kennedy nu a mai putut participa la sedintele Senatului, cu luni inainte de a deceda, democratii au avut intotdeauna maxim 59 la 40, cu un senator lipsa, deci nu au avut nici o clipa majoritatea care sa le permita evitarea filibusterului).

  10. Eu says:

    Nu-s specialist in probleme de politica interna americana, da’ parerea mea e ca polarizarea de care vorbeste autorul articolului e generata si in RO si in SUA de aceeasi cauza: scaderea sub orice critica a gradului de educatie a populatiei. Americanii insa mi se par cel putin pe o curba descendenta mai abrupta decat la noi. In plus, din cauza gabaritului imi inchipui ca revenirea va fi mai de durata la americani decat la noi, mai ales ca ei nu au in spate sprijinul (atata cat e) din partea unui organism cum e EU.

  11. Gabi says:

    @Adrian: Cred ca America nu e chiar la fel de polarizata acum cum era pe vremea lui Bush Jr., desi s-ar putea sa ma insel. Am locuit in SUA pina acu 2 ani, si s-ar putea sa fiu influentat de asta.
    Dar cred ca in general prezentul ni se pare mai rau decit ce era pe vremuri, si e foarte greu sa fii complet obiectiv la chestii de-astea. Cred ca in perioada din anii ’60 cu “civil rights movement” America era si mai polarizata, si binentzeles in perioada razboiului civil. Oricum polarizarile vin si pleaca, nu cred ca trebuie sa ne ingrijoram prea tare.
    Nici nu sunt sigur daca romanii au fost mai polarizati sau nu la alegerile Basescu vs Geoana fata de Iliescu vs Constantinescu.

  12. bogdan says:

    bi-polarizarea la nivel de societate reflecta o uni-polarizare la nivel de individ. ceea ce inseamna ca contrariile aflate in forma naturala in fiecare individ au suferit o asa operatie incat dualitatea a devenit spatial separabila, individul pastrandu-si o parte, pe cealalta tranferand-o societatii, metoda care pare a-i fi utila in negocierea conflictului sau interior prin externalizarea lui aparent in afara fiintei sale.

  13. Cristina says:

    Increderea in guvern a ajuns in America la un minim istoric de 17%. Eu vad 2 cauze. Niciodata nu a fost asa de greu sa gasesti de lucru. A doua ar fi lipsa educatiei economice. Cata lume in America e dispusa sa accepte ca recesiunea va dura 5 ani. Cand ti-e rau cel mai grav e sa-ti legi sperantele de o anumita data pana la care trebuie sa rezisti.
    Mie mi se pare ca Obama a facut ce trebuia, la momentul potrivit. Pacatul este al lui Geithner care promite ca lucrurile vor redeveni ce-au fost. Imi place mai mult cum vorbesc consilierii de la BNR. Trebuie sa fii cat se poate de sincer !
    “four in five Americans think Congress is more interested in serving the needs of special interests rather than the people they represent”. Deci nu e doar un sentiment anti-Obama. Poate se vede asa pe forumuri pentru ca Obama are cea mai mare vizibilitate.
    In Romania cauzele invrajbirii nu sunt economice. Pe noi ar trebui sa ne afecteze mult mai putin politica pentru ca nu avem probleme existentiale. Nu cunosc nici un om care sa fi fost somer mai mult de o luna. Frica exista, dar in Bucuresti cred ca e nejustificata.
    Discutia e foarte interesanta. Eu si colegii mei suntem pe baricade politice diferite. Nu discutam despre asta, nu ne certam, dar tot e frustrant, ca nu inteleg nimic. Cum sa intorci increderea unui om ? Nu mi se par rationale argumentele anti-Basescu. Da, e un temperament coleric, mi-e rusine uneori de gafele lui. Dar s-au facut pasi incontestabili spre o justitie mai buna in timpul lui. A stiut sa puna mana pe putere. Pe Constantinescu de-asta l-am votat, sa ne zica ca a fost neputincios ? In tara asta in care dureaza 2 ani sa faci un amarat de pasaj la Baneasa, neputinta e un defect cat se poate de enervant.
    Mai bine vorbim de americani. Azi am invatat de la tine ce e filibusterul.
    Oare o sa se ridice un al 3-lea partid in America ? Unul care sa promita ca va fi zgarcit.
    Zicea Paul Volker ca daca e ceva care va prelungi recesiunea, e sentimentul asta de suparare si de acuzare. Nu-ti vine sa te faci investitor cand esti suparat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.