Eu nu știu dacă îmi iubesc țara, după cum scriam cu câteva articole în urmă, dar știu că îmi iubesc limba. Motivul pentru care o iubesc e că ea e singurul lucru cu adevărat special și valoros pe care îl găsesc în istoria poporului nostru. E o limbă miraculoasă. S-a coagulat în 170 de ani de ocupație romană, adică în (doar) vreo trei generații, apoi a supraviețuit, exact ca și poporul român, la valuri peste valuri de invazii. Și, la fel cu poporul român, a supraviețuit aplecând capul, când a fost nevoie, integrând și apoi asimilând în blândețea ei moleșitoare și pe maghiarii aprigi (știați că “munca” e un cuvânt maghiar?) și pe riguroșii teutoni (ce cuvânt minunat, românesc, “abriht”) ca și pe ruși, ruteni, bulgari, ucrainieni, italieni sau, mai ales, pe frații noștri francezi. Mai nou ne-am aruncat cu arme și bagaje în remorca plină cu de toate a americanilor atotștiutori, dar asta e altă poveste.
Limba noastră e abuzată azi în multe feluri. Poate că cel mai deranjant e felul în care amestecăm în ea cuvinte englezești barbarizate, păsăreasca de corporație. Dar despre asta s-a tot scris. E o discuție interesantă dacă limba română e prea tolerantă, sau prea intolerantă. Poate altădată. Acum însă vreau să scriu despre altul dintre multele feluri în care limba mea dragă, simbolul nostru de unitate și de continuitate națională, singura coloană vertebrală pe care am cunoscut-o vreodată ca popor, e măcelărită zi de zi. E o expresie care apare mereu și mereu pe buzele multora și care mă zgârie profund pe timpan. E alăturarea nefirească a cuvitelor “ca” și “și”.
Expresia “ca și” nu e imposibilă în limba română. Ea exprimă relația de asemănare, e sinonimă cu “precum”. Dar nu are nici un rost și loc cu sensul de “în calitate de”, cu care e folosită în nouă cazuri din zece. Un simplu “ca” ajunge, de aia a fost inventat. Cum a ajuns, însă, să fie folosită așa? Păi, aici e problema și sursa supărării mele. E folosită pentru a evita cacofonii. Complet absurd. Persoane care maltratează limba română în fel și chip sunt în schimb foarte atente să nu comită vreo cacofonie. Pentru că, nu-i așa, cacofonia e ceva urât, e cu caca. Nu se face, monșer, mă-nțelegi? E aiuritor să vezi îmbinate adeseori în aceeași persoană un dispreț profund și suficient pentru orice umbră de stil cu atenția maladivă la cacofonii. E o obsesie de a da bine, de a salva aparențe, de arăta că știm și noi ceva, la naiba! E foarte românească, în sensul obsesiei noastre pentru a părea mai degrabă decât pentru a fi. Orice persoană care vorbește cu “ca și” e pentru mine o Coană Chirița care umblă cu greieri în călcâie în timp ce-și bea cafeaua cu gesturi studiate, cu degetul mic ridicat în sus.
Cuvântul cacofonie e de origine greacă (kakos-phonos) și înseamnă sunet urât. E o alăturare de cuvinte cu sonoritate clar scatologică, de evitat stilistic. De pildă, alăturarea “ca-co” NU e cacofonică, după cum nu sunt nici multe altele de care fugim ca dracul de tămâie.
Dar meteahna tinde să se generalizeze. Am trecut de la evitarea unor cacofonii la un fel prețios-subțire de a folosi “ca și” în orice situație. “Eu, ca și manager, sunt tolerant” – bunăoară. E mai elegant, care va să zică. Avem stil. Culmea a fost atinsă de ministrul Codruț Sereș care a folosit într-un talk-show televizat expresia “ca și atare”!
Nu vreau să închei cu o pledoarie pentru limba română, deși poate că ar merita. Avem o datorie pentru ea, eu unul o resimt. Și ar trebui să avem recunoștință pentru un om căruia i-o datorăm în întregime. Fără el cine știe cum ar fi sunat limba pe care o vorbim azi. Numele lui e, firește, Mihai Eminescu. Vreau, deci, să închei cu două versuri dintr-o poezie de-a lui, pe care orice român care a terminat clasa 8-a a învățat-o în școală:
Serios maestre? 170 de ani inseamna (doar) vreo trei generatii? Mai reflecteaza!
Bravo pentru tema. Ma zgarie cumplit pretiozitatea asta, care imi da mereu impresia ca vorbitorii au invatat recent romaneste (oare cum au vorbit inainte cu totii atatia ani fara sa simta nevoia sa strecoare acest “eu, ca si roman”?)
Olguta Vasilescu, deputat care se lauda ca a absolvit Literele, a fost intrebata intr-o emisiune tv de ce foloseste si ea constructia asta. A raspuns fara sa clipeasca: “Are rol de intarire!” N-o fi invatat-o nimeni acolo la Litere despre un fenomen numit “hipercorectitudine”?
ai dreptate, adrian.
un alt lucru care pe mine ma enerveaza cumplit este disparitia lui “pe” din alaturarea cu “care”.
exemple: colegii care ii am, oamenii care ii iubesc samd
Excelent articolul. Incepusem sa cred ca sunt singurul care observa alaturarea asta nepotrivita a lui “ca” si “si”. Am pus intrebarea pe cateva forumuri de discutii si raspunsurile primite m-au facut sa cred ca poate sunt noi norme academice (cum au aparut de cativa ani alaturarea lui “nici” cu “o” si “un” devenind corect “nicio” si “niciun”).
E bine, ma simt mai putin singur.
Legat de un alt punct atins in articol, folosirea excesiva a limbii engleze chiar si acolo unde nu este deloc nevoie, eu sunt de acord cu tine, dar uite chiar si in Franta (si francezii isi apara limba mult mai aprig decat romanii) englezismele sunt din ce in ce mai prezente.
Ma intreb, daca intr-un viitor mai indepartat china ar ajunge prima putere mondiala cum ar fi?!
Adrian,
ca sa fiu in trend – I fully agree cu tine! Un tic din ce in ce mai prezent.
Totusi, daca e sa discutam de istoria neamului, daca nu gasesti nimic valoros (ce inseamna valoros pentru tine?) asta inseamna si ca (vice versa!) poate nu ai cautat destul.
Iti dau eu un exemplu (e adevarat important poate doar pentru mine!) – Tarile Romane au tinut (intretinut) efectiv manastirile de la Sfatul Munte. Un alt exemplu ar fi, si acest lucru ar mai putea fi studiat, ca am facut mai putin rau altora. Dupa unele standarde moderne poate fi neglijabil, dar poate ca nu.
Adrian,
nici nu iti poti inchipui cat de tare m-a bucurat scrierea ta.
Datorita chinuirii limbii romane ma rasucesc in fiecare zi de durere, impreuna cu sotia mea de cele mai multe ori, cu care mult prea mult ma minunez de decaderea ei, de cele mai multe ori rostita*, dar , tot mai des, scrisa.
Ca un scurt istoric, am trecut (efemer) prin facultatea de Litere, si am considerat ca nu aveam caderea* de a fi vreodata dascal, motiv pentru care pasii m-au purtat spre alte cai. Cai care m-au dus apoi in aceeasi tara unde traiesti tu acum, si unde, oricat de bine vorbesc franceza, nu s-a dezlipit niciodata de mine dorul de limba romana. Motivele pentru care m-am intors in tara dupa 5 ani au fost multiple, unele pe care le-am digerat, altele… imi vor da indigestii toata viata…dar unul din cele mai importante pentru mine a fost ca nu mi-as fi putut auzi copiii adresandu-mi-se in alta limba.
Stiu ca poate sa para un idealism de o dulce naivitate…dar asa a fost, si asa este in continuare. Pe mine nimic nu ma face mai fericit in tarisoara noastra, atunci cand asta se intampla, decat limba romana. Iar faptul ca nu vrei sa faci o pledoarie este gresit, in opinia mea, pentru ca desi nu esti un om de litere ai o vizibilitate si o expunere mai mare decat majoritatea dintre ei, lucru care nu e de neglijat.
Pruteanu bietul, nu mai e…nu stiu cine se poate erija in acel porte-parole al obiditei noastre rostiri. Am ajuns sa imi faca placere sa ma vad cu oameni care, chiar daca nu au o cultura vasta sau profunzimi deosebite (adica oameni normali, ce mai) vorbesc corect romaneste, si asta imi ajunge, si asta ma face sa-i admir, intr-o mare masura.
Si pentru ca vorbest de cei carora le datoram limba asta, cred ca Scoala Ardeleana a facut-o sa arate asa cum e, a revitalizat-o si a modernizat-o.
* Va recomand, celor care nu au citit, “Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca” a lui Noica. Cuvintele sunt de prisos, daca sunteti iubitori de limba romana, o sa adorati si o sa fiti mandri. O carte formatoare, de capatai pentru mine.
@veninusrl În ce privește Franța, cred că te înșeli. O luaseră oarecum pe urma noastră apoi a trecut legea aceea de protejare a limbii franceze și au găsit, bine-mersi, expresii franceze pentru majoritatea cuvintelor engleze care păreau de ne-înlocuit. Au rămas unele care chiar au fost mai greu de înlocuit și au rezistat. Asta ar trebui să facem și noi. Faptul că e absurd să căutăm un sinonim pentru “marketing” nu înseamnă că trebuie să tolerăm exprimări de genul “am un issue cu chestia asta”. A propos de dezbaterea dintre toleranță și intoleranță, mie mi se pare complet caraghios felul în care ne maimuțărim în pseudo-engleză mai degrabă decât să riscăm să părem ridicoli (în ochii cui, oare?) căutând un sinonim românesc. La fel de ridicolă mi se pare pretenția că există sensuri subtile în engleză pentru unii termeni, pe care limba română pur și simplu nu-i are. Un exemplu bun e cuvântul “brand”. El are, vezi Doamne, un sens sofisticat, adânc și subtil, care îmbină noțiunea de marcă cu promisiunea atașată ei și cu emoțiile pe care cineva le încearcă când se gândește la ea. Nu poate fi surprins de nimic în română. Oare? Dar în engleză, cum a ajuns să aibă înțelesul ăsta? Pentru că vine de la germanul “brandt”, arsură, și desemna inițial semnele făcute cu fierul roșu pentru a marca vitele. Cineva a avut odată curajul de a folosi expresia într-un sens mai larg, și astfel de a o îmbogăți. De ce nu s-ar putea face același lucru cu cuvântul românesc “marcă”?
Și mai ridicol mi se pare când vorbesc romgleza oameni care a) nu au nicio legătură funcțională, de serviciu, cu limba engleză și/sau b) habar nu au să vorbească engleza însăși. E complet caraghios.
Franța a evitat tot circul ăsta printr-o lege care, la vremea ei, mi s-a părut stupidă. Acum, că-i trăiesc pe pielea mea efectele, nu mi se mai pare. Limba franceză a inventat și asimilat o mulțime de expresii noi, s-a așezat, e încă permeabilă la influențe, dar e stabilă și robustă în fibra ei. Mi-aș dori ca și româna să fie așa.
@Ducu. Eu m-am întrebat de multe ori ce ne face pe noi, românii, să fim români. În afară de limba noastră nu am găsit mare lucru. Cred că limba română ne-a unit în secolele în care am trăit împrăștați pe teritorii vaste și sub ocupații diferite. Are o istorie misterioasă, aparte, ca și noi. Are toate calitățile noastre și toate defectele. Ne reprezintă și ni se aseamănă. Mi-ar plăcea să știu etimologie, pentru că sunt sigur că în adâncurile limbii sunt îngropate comori de istorie și simțire românească. Cel mai important semn de patriotism, pentru mine, e să-ți vorbești bine limba.
În același timp chiar nu văd alte lucruri foarte valoroase la poporul meu. Nu spun că am dreptate, e foarte posibil să nu mă uit suficient de atent sau să ma uit excesiv de critic. Dacă tu găsești, ești un om fericit și te invidiez. Nu vreau să argumentez contra părerii tale, pentru că nu ar ajuta pe nimeni cu nimic să ți-o schimb, asta în ipoteza puțin probabilă că aș putea. Dimpotrivă, mi-ar plăcea să o schimbi tu pe a mea.
@Claudiu. Nici eu nu aș suporta ca copii mei să-mi vorbească în altă limbă. Am cunoscut odată un cuplu de români, ingineri aeronautici amândoi, care lucrau în New York la Pratt & Whitney și o duceau foarte bine. Aveau doi copii mici, unul născut acolo celălalt mutat pe la 2 ani. Aveau 7 și 10 când i-am cunoscut eu. Vorbeau cu părinții lor în engleză. Părinții le răspundeau în română. Mi s-a părut cutremurător. Amintirea acelei familii a fost cel mai important argument împotriva emigrării pentru mine. Acum copii noștri sunt adulți, iar cea mică, Sonia, vorbește cu noi română, a plecat din țară la 8 ani, e perfect tri-lingvă și pendulează fără stres între toate trei. E o altă lume. Am să-i păstrez și cultiv și limba și identitatea română dar sper să crească mai liberă de atașamente naționale decât noi. Cred că e o altă lume acum.
Ce relaxant este un articol care nu este despre politică!
Acum, şi eu am probleme cu exprimarea, dar încerc măcar să nu fac tocăniţă de limbi, care mi se pare cea mai deranjantă! Nu e numai o chestiune de cunoaştere ci şi de voinţă, de stil. Aaa, apropo, am obsevat că mulţi tineri inserează cuvinte sau propoziţii în engleză din timiditate. Le e mai uşor să zică ceva mai sensibil în alta limbă, pare mai în glumă, decat în română unde deja e oficial. ”
Mai amintesc de “căci” folosit câteodată în locul lui “că” şi în expresii unde are rol de comparaţie sau conjunctie!!
Şi dacă tot vorbim despre cacofonie să mai zic şi “căci” cacofonie nu presupune doar alăturarea silabelor cu “ca” şi “că” ci orice grup de silabe care zgârâie urechile, fie că e cu “la-la” sau cu “ţa-ţa” etc. Cine ţine cont de asta? Mie mi se pare o greşeală că se face atâta tam-tam cu cacofonia asta, pâna acolo unde îmi pare rău că există ca regulă. E mai mult ceva stilistic, pentru a se folosi un limbaj frumos acolo unde este cazul, unde oricum sunt mai multe “reguli” de astea. Dar nu în expresii de genul : “Fă, în puii mei, vezi că virgulă calci în că**t!”. Ar trebui ca în construcţii cotidiene cacofoniile să fie mult mai îngăduite.
E frumos că aduci aminte de Eminescu (ar fi frumos dacă toţi am citi măcar o poezie de-a lui pe saptamană, că tot s-a reeditat acum de atâtea ori) şi vreau să fac o mică … glumiţa, care NU are legătură cu blogul sau cu articolul tău! Dacă ar fi trăit acum Eminescu poate că ar fi scris:
” E uşor a scrie bloguri
Cand nimic nu ai a spune,
Înşirând comment-uri goale
Ce din coadă au să sune”
Adrian,
mi-ai lansat o provocare grea pentru ca, din raspunsul tau, rezulta ca rezonam, se pare, la lucruri destul de diferite (cu exceptia bineinteles a frumusetii limbii romane!).
M-ar interesa, totusi, sa stiu ce lucruri gandesti tu ca ar trebui sa fie valoroase pentru un popor? Care este standardul tau?
Faptul ca face istorie, ca produce mari personalitati, ca da dovada de coeziune in momente grele, ca traieste bine, ca se respecta unii pe altii …
Nu cumva faptul ca tu faci parte din poporul roman nu-l face valoros pe acesta?
Te intreb asta pentru ca am regasit si la altii, sa zic asa cu pretentii, numai rele despre poporul care i-a “produs”.
Cum incadrezi o astfel de abordare a lucrurilor – poporul nu are valoare, doar eu! (?)
Cred ca suntem singurul popor (din Europa sigur!) care are o astfel de (proasta!) parere despre el insusi!
Nu vreau sa ma intelegi gresit, nu doresc sa arat cu degetul, dar este o chestie care ma intriga si crede-ma sunt perfect constient de minusurile noastre! Este o provocare pentru noi toti sa facem lucrurile altfel!
Cred, ca sa-i citez pe unii straini cu care am intrat in contact, ca nu suntem nici mai rai, nici mai buni decat altii! Problema noastra este ca nu vrem sa schimbam ce este rau (trebuie sa fie si ceva bine, nu?) si sa mentinem ceea ce este bun in noi.
PS remarc cu mare placere raspunsul dat lui Claudiu. Avem inca un punct comun!
@Ducu. E o teză interesantă asta, potrivit căruia suntem un popor la fel de bun sau rău ca oricare altul, doar că suntem mai critici despre noi. Sau unii dintre noi suntem, oricum. Sunt de acord cu tine că suntem critici, suntem chiar mai mult decât atât, avem un fel de ură de sine. Eu însumi sunt critic și intransigent, așa e. Cred, însă, în același timp, despre mine și că sunt echilibrat, și că am pretenții mai degrabă modeste și realizabile. Sigur, asta cred eu…
Acum, despre afirmația mea că nu suntem un popor valoros, poate că merită niște explicații.
În primul rând, desigur, ar trebui definit ce înseamnă valoros. Un unghi al răspunsului privește noțiunea de valoare. Pentru mine, dacă vorbim despre un popor, are valoare o contribuție a sa care îmbogățește moștenirea lumii, care adaugă ceva meritoriu, demn de reținut și transmis mai departe, patrimoniului universal. Al doilea unghi privește noțiunea de valoros. Nu orice are o valoare e valoros. Pentru a fi etichetat drept valoros, cineva trebuie să fie mai valoros decât majoritatea celorlalți (mai precis cam în primii 20%, dacă e să judecăm după percepția comună). E valabil și pentru frumos, deștept, înalt, modest, sau orice alt atribut. Din această perspectivă eu cred că poporul român nu e valoros. Dacă îl comparăm cu popoarele Europei e chiar, mai degrabă, nevaloros, adică s-ar așeza mai bine în ultimii 20% decât în primii. Asta nu înseamnă că nu are nicio valoare. Înseamnă că are foarte puțină pentru un popor cu vechimea și numărul lui. Suntem un popor mic la sfat, mare la stat.
Acum, sigur, faptul că nu suntem un popor valoros nu e chiar un capăt de țară. Putem foarte bine fi un popor mic și foarte în regulă, cum sunt o mulțime. Din păcate, nu suntem așa. Eu spuneam că mă consider mai degrabă a avea pretenții modeste. Nu vreau, de pildă, decât un popor care trăiește după valorile umaniste cele mai simple și cele mai răspândite: respect pentru ceilalți și pentru comunitate, integritate personală, responsabilitate individuală. Mi-ar fi îndeajuns astea 3. Poate să nu ridice catedrale, să nu compună simfonii și să nu construiască poduri suspendate. Mi-ar fi de ajuns să fie uman. Și să nu-mi spui că sunt peste tot uscături, că nu de uscături e vorba. E vorba de o mare pădure. De uscături te poți feri, dar dacă ajungi să te ferești de 9/10 din semenii tăi asta face viața foarte greu de trăit, cel puțin pentru mine.
În ce privește părerea străinilor despre noi, sigur că ai să auzi astfel de păreri benigne. Pun pariu că vin din zone anglo-saxone, cel mai probabil englezi sau olandezi. Ăștia sunt neamuri de exploratori, au bătut de generații mările, au văzut de toate și sunt, prin cultura lor, politicoși. Se ridică așa, maiestuos, deasupra căcaturilor până la nivelul la care toți suntem la fel. Dar viața de zi cu zi se duce jos, la firul ierbii, și de acolo lucrurile se văd foarte, foarte diferit. Iar dacă chiar întrebi lumea despre noi și reputația noastră… nu vrei să știi, pe bune.
În ce privește provocarea de a face lucrurile altfel, sunt de acord cu tine. Trebuie să facem fiecare ce putem. Eu am o euristică simplă. Dacă presupunem că 10% dintre noi sunt integri și valoroși, atunci dacă fiecare dintre ei și-ar asuma sarcina de a educa măcar alți 10 oameni, în scurt timp am avea un popor integru și valoros. Sigur, sună simplist, și chiar e, dar cred că e o primă măsură a lucrurilor. Și cea mai mare responsabilitate cade, cred eu, pe umerii conducătorilor de orice fel și din orice mediu, pentru că ei chiar pot crea în mic o lume așa cum ne-o dorim și să arate tuturor astfel că se poate și funcționează.
@Adrian
Multumesc pt. raspuns!
Din punctul meu de vedere valoarea si mai putina valoare sunt lucruri relative si cu o valabilitate raportata doar la existenta noastra lunga cat o clipire de ochi. Ce s-ar fi spus in 1776 despre poporul american. Avea sau nu valoare? Sau de poporul grec acum 2-3 mii de ani!
Sa luam si poporul german, care cred ca poate candida cu sanse mari la locul 1 in clasamentul celor care îmbogătesc mostenirea lumii.
Are mari filozofi, are pe Diesel, are pe Otto, pe Werner von Braun, are ordine, disciplina, curatenie. Ce ne facem insa cu cealalta mostenire a milioanelor de morti? Cum o punem? Cu + sau cu -? La fel si la marile popoare englez, francez, japonez, rus… Mari popoare cu mainile patate de sange! Aici trebuie sa recunosc ca nu suntem un popor valoros.
Eu zic ca poporul roman are o fibra umana! Nu intamplator aici s-a scris Miorita (sunt patetic, nu?). Din pacate aceasta e in curs de atrofiere si aici iti dau dreptate!
Pe de alta parte, hai sa ne gandim putin si cate popoare aflate intr-o pozitie asemanatoare (geografica, istorie…) sunt valoroase? Sa zicem evreii, grecii (trebuie sa recunosti!), … lista e deschisa! Par ca, (scuze!) caut scuze si explicatii? Da, le caut!
Fara explicatii, nu cred vom sti sa capitalizam ce avem valoros si nu vom sti ce avem de facut. Aici iti dau dreptate cu rolul conducatorilor. E important!
Opiniile pe care le-am auzit nu au provenit de la cuceritorii marilor, ci de la unii mai apropiati geografic, tot imperiu, dar continental.
Numai bine si o seara placuta oriunde ai fi!
Dragă Ducu. După cum spuneam, nu caut să te conving de punctul meu de vedere, ci dimpotrivă. Drumul relativizării, însă, pentru mine e doar defensiv, nu convingător. Cu retorica asta orice popor e mare sau orice popor e mic. Și în general, se poate justifica orice. Sigur, se poate argumenta că nu contează dacă un popor e mare sau mic. Cu asta pot fi de acord.
Ideea că și alte popoare aflate în aceeași situație geografică sunt nevaloroase e și ea necâștigătoare (și după părerea mea și neadevărată). Și ce dacă? Asta ne face pe noi mai valoroși? Ziceai că dacă ne găsești scuze poți capitaliza mai bine pe ce avem valoros. Eu cred că poți la fel de bine sau chiar mai bine dacă nu ne cauți scuze, dacă ne iei pur și simplu așa cum suntem. În fața unui mesaj neplăcut există trei tipuri mari de reacție: agresivă (suntem foarte buni așa cum suntem), pasivă (nici alții nu-s mai breji, nu e vina noastră) sau constructivă (buni sau răi, hai să vedem cum ne facem mai buni; trecutul nu-l putem schimba, hai să încercăm să ne schimbăm viitorul). Eu aș vrea să o încerc pe asta, a treia.
Imi place articolul. Frumos, molcomit, destul de carcateristic. Despre datoria lingvistica insa, cred ca e o ambitie prea mare. Prea multi fac umbra pamantului fara sa-si plateasca datoria sociala, daramite p-asta. Eminescu sa ne judece.
@bhuttu. De fapt, ce ma deranjeaza pe mine, sunt cei care ne masacreaza principalul atribut de identitate nationala in acelasi timp in care ne predica virtutile patriotismului, sau ne reprezinta prin cine stie ce foruri.
Draga Tizule,
Tocmai mi-a crapat asezarea in limba romana a tastaturii in Win7, asa incat nu am diacritice, lucru care ma omoara.
Bref: Interventia mea se refera la ceea ce Mircea Cartarascu numea pulofonii.
Exemplu (din Cosmin Alexandru, cred): «lidersipu’ la noi e cum se aude». Altul: «vreau sa stau in capu’ la masa»…
Eu constat mai nou un fenomen de cautare a pulofoniei si de evitare a cacofoniei. Oare ce spune asta despre noi?
Adrian (D-le Stanciu(?)), eu cred ca educatia, bunul simt si elemente elementare de comportament cultural nu ar trebui judecate pe verticala. Diferenta dintre senatorul de la televizor sau taranul dintr-un catun izolat care fac greseli gramaticale e ca al doilea e mai scuzabil. Dar ambele sunt la fel de grave, mi se pare.
“Singurul lucru cu adevărat special și valoros pe care îl găsesc în istoria poporului nostru” este credinta noastra. Dreapta credinta ortodoxa care ne-a tinut uniti in fata tuturor navalitorilor, ne-a dat putere sa supravietuim la valuri peste valuri de invazii.
Ne-a invatat sa plecam capul cand a fost nevoie adica sa ne smerim dar sa nu renuntam. Sa supravietuim.
Hristos a inviat!