Umanism și conducere

La cursul de Organizational Behavior pe care-l țin la MBA, primul subiect cu care încep e o discuție  despre umanitate. Vorbim des despre oameni, fie ca parteneri, fie ca resurse, fie ca clienți, dar ne oprim prea puțin să ne întrebăm ce-l face pe un om, om. Aud adeseori aserțiuni de genul „asta e natura umană, n-ai ce-i face” aplicate unor situații și comportamente cu care nici un om nu s-ar mândri. Oare e aceea natura umană? Nu cumva e, poate, de fapt, natura noastră animală? Nu e animalul din noi pe care nu-l putem și poate că nici nu e bine să-l reducem la tăcere? Faptul că suntem cruzi, violenți, capricioși, orienați spre câștig imediat, acaparatori, lacomi, etc., toate acestea sunt ele parte din natura umană, sau pur și simplu sunt manifestarea naturii și genezei noastre animalice?

Dualismul ăsta umanitate/animalitate cu care trăim fiecare dintre noi e și paradoxul care face foarte dificilă explicația genezei divine. Dacă omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci e și El crud și lacom și capricios? De bună seamă că nu, vor spune credincioșii. Toate astea sunt doar slăbiciuni omenești, Dumnezeu e bun și cere de la noi să fim buni, asta e învățătura Lui.

Eu nu sunt credincios, și nu vreau să duc discuția asta într-o dezbatere teologică pentru care nu sunt nici pregătit și nici dispus. Ce vreau, însă, să spun e că umanitatea, definită ca ceea ce ne înalță deasupra restului lumii vii, nu ca ceea ce ne aseamănă ei, e principalul argument al existenței divinității. Dacă omul nu ar fi existat, Dumnezeu nu ar fi existat nici el. Religia s-a transformat dintr-o anecdotă săltăreață care explică lumea, așa cum era pentru greci, la o filozofie puternică care ne conduce moralitatea, atunci când a definit umanitatea ca fiind de inspirație divină și a cimentat-o în principii morale.

Așadar, care sunt atributele umanității?

Primul și cel mai de seamă pentru mine e conștiința de sine. Capacitatea de a judeca și de a înțelege lumea. Puterea de a deosebi binele de rău. E ceva foarte interesant aici. În toate măsurătorile pe care le-am făcut până acum la clienți am pus două mari întrebări, practic, și anume: 1. Ce norme și principii de interacțiune ar trebui să existe în organizația voastră? și 2. Ce norme și principii există azi? După cum vă așteptați, poate, între cele două există mari diferențe. Dacă vreți să vedeți mai concret cum stau lucrurile, puteți să vă uitați aici la raportul cercetării pe care am făcut-o pe subiectul ăsta în  2009. În esență, mai toată lumea a spus că cel mai bine ar funcționa o cultură bazată pe norme umaniste. Mai toate culturile pe care le-am măsurat sunt fix pe dos. E un paradox aici. În sociologie, când oamenii răspund despre un fenomen, are loc ceva ce se numește regresie la normă. Adică, dacă realitatea arată cumva, oricum, acel cumva devine normal și față de acest normal se compară binele și răul. De unde vine această aspirație umanistă, atunci, dacă toată realitatea în care trăim nu e umanistă? Cine ne-a insuflat-o? În general, în sociologie, se spune că orice face majoritatea populației e normal. Ei bine, asta nu se aplică la umanism. Chiar dacă majoritatea fură, de pildă, asta nu face furtul normal, nici măcar acceptabil. Există un arbitru al binelui, o definiție absolută a binelui, și o purtăm în noi. Poate e de natură divină. Eu zic că e o trăsătură învățată, dar care acum a trecut în codul genetic. Umanitatea a supraviețuit pentru că a știut să definească și apoi să despartă binele de rău, iar această abilitate a trecut de la generație la generație. Oricât de pervertit ar fi un mediu, dacă dai oamenilor șansa să se reîntoarcă la bine, o vor face.

Al doilea atribut important, după mine, e nevoia de semnificație. Și asta e așa de ciudată încât pare a fi de inspirație divină. Oricum, religia o folosește și o hrănește. Ea cere loialitate și oferă semnificație. E o ecuație simplă, dar care funcționează impecabil. Poate că ar trebui să învățăm din ea, noi cei care conducem oameni. Avem o nevoie greu de explicat rațional de a face parte din ceva mai mare decât noi, ceva care ne transcede. Sigur, asta poate însemna Universul, dar poate însemna și apartenența la un grup, la o cauză, la un proiect meritoriu. Avem nevoie să simțim că suntem semnificativi, că viața noastră contează, că facem undeva, cumva, diferența. Tot în măsurătorile noastre la clienți măsurăm și un parametru legat de felul cum e strucutrată munca în organizații, care se numește semnificație. El măsoară în ce măsură simți că munca ta e parte din ceva mai mare, mai semnificativ. Este uluitor cât de jos e acest parametru în organizațiile românești. Pe scară largă și în măsură copleșitoare, conducătorii de la noi nu-și pun problema absolut deloc să rezolve celor conduși cea mai mare nevoie a naturii umane. Și asta spre pierderea tuturor. Pentru că oamenii care au semnificație în ce fac sunt loiali acelei activități mult peste atributele raționale legate de satisfacerea interesului propriu. Și le mai și place, pe deasupra. Conducătorii sunt dispuși mereu să ceară loialitate în numele unor principii găunoase, bazate pe inechitate și putere, dar nu sunt dispuși să o câștige pe calea cea mai naturală și mai puternică. Nu altfel stau lucrurile cu misiunile pe care organizațiile le afișează. Cele mai multe sunt găunoase, nu spun nimic sau spun fraze lipsite de semnificație. „Vrem să devenim numărul unu în piața românească de produse de panificație speciale”. No shit? Vreți să mă trezesc dimineața din pat pentru asta? Și dacă suntem numărul unu, ce? Cui prodest? Sigur că e greu să găsești o misiune valoroasă când vinzi săpun sau drojdie de bere sau margarină. Dar nu e imposibil. Cu efort, inteligență și curaj se pot găsi ideile potrivite. Problema, desigur, e că odată formulată, misiunea trebuie și respectată.

Al treilea atribut important pentru mine al umanității e altruismul reciproc. Oamenii nu sunt altruiști, dar sunt altruiști reciproc. E codat adânc în genele noastre să răspundem la bine cu bine și la rău cu rău. Suntem singura specie care știe să fie generoasă, pentru că generozitatea e o formă de a întări comunitățile și de a mări șansa de supraviețuire a fiecărui membru. E o invenție genială. Se pare că aparține Homo Sapiens și e ceea ce ne-a adus succesul ca specie. E un sistem fabulos. Oricine are resurse în plus le poate împărți cu ceilalți, pentru că undeva, cumva, ele i se vor întoarce. Cheia altruismului reciproc, însă, și călcâiul lui Ahile al său în același timp este că funcționează în ambele sensuri, ceea ce-l face un fel de profeție autoîmplinită. Când Iisus a spus „întoarce și celălalt obraz”  El nu s-a referit la umilință, ci la altruism. Cineva trebuie să rupă acest cerc vicios și să facă reciprocitatea să funcționeze spre binele oamenilor și nu invers. Să mă explic. Dacă plecăm de la premiza că oamenii sunt buni, până la proba contrarie, vom extinde generozitatea noastră către ei. Asta va amorsa sentimentul de altruism reciproc și marea majoritate vor răspunde prin a-și extinde generozitatea lor către noi. Avem o lume generoasă. Dacă, dimpotrivă, plecăm de la premiza că oamenii sunt răi, până nu se dovedesc buni, atunci oamenii nu vor avea de ce să fie generoși cu noi, ba dimpotrivă, ne vor crede la rândul lor răi și vor încerca să se protejeze. Ca atare ne vom trezi înconjurați de oameni răi. E o profeție auto-împlinită. Lumea arată așa cum crezi că va arăta. E aiuritor, dar vă garantez că e adevărat, am experimentat-o pe pielea mea. Majoritatea românilor operează într-o paradigmă defensivă, în care pleacă de la premiza că ceilalți sunt răi. Dacă îi întrebi de ce, mereu îți vor da exemple care le justifică atitudinea. Desigur, nimeni nu spune că toți oamenii sunt buni. Dar cei mai mulți sunt. Pentru cei câțiva nemernici care ne-au dat țepe, ne trăim viața într-un infern construit chiar de noi. Și asta pentru a ne proteja și a ne fi bine! E complet absurd. De ce facem asta? Pentru că lovitura morală, sentimentul de cădea de prost, de inferioritate, pe care-l ai când cineva îți înșală încrederea e mult mai aspru decît cel de bine pe care-l ai când cineva ți-o răsplătește. Suntem de fapt victimele propriilor noastre frustrări și propriului nostru obicei de a ne lua mult prea în serios. În organizații e și mai rău. Neîncrederea în ceilalți e inclusă în modelul de conducere, e parte integrantă a filozofiei de lucru. La muncă e un loc în care nu mai suntem oameni, în care fiecare e câine și încearcă să tragă cât poate spre el însuși, pentru că dacă nu faci așa cazi de papagal. Pentru că așa se face. E o situație care pare greu de schimbat, dar nu e. E un echilibru Nash.

Dar despre asta într-un articol viitor.

35 comments

  1. DanS says:

    Asertiunea privind echilibrul Nash este foarte interesanta si modul in care o inteleg eu este ca in acest moment santem intr-o situatie de tip „catch 22”. Si nu putem gasi o iesire din aceasta situatie pana cand nu se gasesc suficienti oameni care sa rupa cercul vicios si care sa se constituie intr-o masa critica a schimbarii de atitudine.

    Putin probabil sa se gaseasca acesti oameni atata vreme cat majoritatea romanilor alearga dupa bunastare si succes indiferent de pretul platit si de efectele pe care le produce aceasta strategie asupra celor din jur.

    Romanul (in general) este inca intr-o stare psihologica de super-individualism si ego-centrism si nu este in stare „sa rupa pisica” pentru a da ceva de la el pentru binele comunitatii, asa incat comunitatea sa ii intoarca binele facut. Romanul este prea concentrat sa alerge ca sa isi dea seama ca directia in care alearga este gresita atat din punct de vedere personal cat si al comunitatii in care traieste.

    Eu stiu asta din experienta proprie! Dupa ce am incercat de cateva ori sa fiu altruist si sa dau de la mine pentru folosul meu dar si al celor de langa mine doar ca sa constat ca sant intampinat cu scepticism si respingere, incet, incet incep sa devin indiferent si sa fac ce consider ca este mai bine pentru binele meu. Stiu ca nu este bine, dar oricat de multa energie ar avea o singura persoana, nu are suficienta masa (masa critica de la inceput) pentru a misca un grup de oameni care nu vor sa se miste. Si atunci intervine oboseala si renuntarea.

    Este evident ca asa intri in echilibrul Nash din care din nou trebuie sa incerci sa iesi. Dar nu se poate de unul singur.

  2. Adrian Stanciu says:

    Eu cred că situația e mult mai nuanțată decât o vezi tu. Să îți spun de ce.

    Încep cu începutul. Un echilibru Nash există fix datorită faptului că nici unul dintre participanți nu-l poate rupe singur. Aici ai dreptate. E nevoie de o intervenție exterioară, oricare ar fi ea. Din păcate ea nu poate veni pe cale politică, nu într-o democrație, sau măcar e improbabil. Singura soluție, cred eu, sunt organizațiile profesionale. De asta scriu, pentru că ele pot schimba lumea, dar nu o fac. Și aș vrea să motivăm cât mai multe să o facă. Eu personal m-am decis să mă ocup, în consultanță, doar de oameni sau organizații care sunt dispuși să facă transformări, adică schimbări majore de paradigmă. Nu cred, a propos de misiune, că are sens să îți pierzi vremea cu îmbunătățiri ale unei situații bazate pe o paradigmă inoperantă. În ce privește politicul, uneori, arareori, totuși se poarte și așa. Vezi cazul primarului Bogotei, despre care ciar am să scriu.

    Apoi chestia cu încercatul altruismului. Într-o lume care funcționează într-o paradigmă defensivă, hipercompetitivă, care împarte societatea între deștepți și șmecheri, primul reflex al cuiva la o manifestare de altruism e scepticismul. Dacă răspunzi la scepticism cu scepticism ai intrat în aceeași capcană. De aici parabola creștină cu întorsul celuilalt obraz, poate cea mai importantă învățătură, în termeni de funcționare a sistemului social, pe care a produs-o Iisus. Deci e nevoie de răbdare și perseverență. Dar mai e ceva. Eu sunt convins, sunt dispus să pun chiar pariu, că majoritatea oamenilor pe care i-ai tratat bine te-au tratat bine la rândul lor. Dar nu-i ții minte. Ții minte pe cei puțini care au călcat regula, că ăia dor. Vezi că lași nemernicii să-ți conducă viața, fix adică ce nu ai vrea să faci.

    Apoi asta cu alergatul după bunăstare și succes cu orice preț. E tot un echilibru Nash. Problema e vastă, iarăși nu am loc aici, dar vine de la un fel de sentiment de frustrare colectivă. Nu e deloc adevărat că românii sunt individualiști. Americanii sunt individualiști. Românii sunt colectiviști și ușor paradoxali, în sensul în care ei își găsesc binele și răul nu prin sine ci prin felul în care se reflectă în societate. De aici și obsesia asta pentru ce pari, mult înainte de ce ești.

    Una peste altă românii trăiesc într-o lume urâtă, viciată întâi și întâi de propriile lor așteptări și de propria lor lipsă de curaj. Dar nu le place asta. Nici unuia. Nu ai să găsești pe nimeni care să spună că ce face e bine. Toți îți vor spune că fac așa pentru că nu au încotro. Și chiar așa e, cel puțin în mintea lor. Dă-le șansa să fie buni, și oamenii vor fi buni. Asta e ceva ce poate veni de sus, cel mai bine, dar poate veni de la fiecare dintre noi. Cu răbdare și curaj. Vezi cazul primarului Bogotei.

  3. DanS says:

    Iti dau dreptate Adrian, in principiu. Dar in practica sant nevoit sa iti spun „I beg to differ”. Sa iti spun de ce, si o sa dau un exemplu.

    In zona in care locuiesc avem niste probleme cu cainii vagabonzi si traficul rutier care genereaza poluare fonica excesiva. Am avut initiativa sa organizez o lupta colectiva cu autoritatile locale. Am pus fluturasi in cutia postala a fiecarui rezident, am stran ssemnaturi pentru o petitie, am incercat sa creez un grup de initiativa. Reactiile majoritatii au fost fie de indiferenta, fie de ironie (ia uite si la asta, crede ca o sa castige in lupta cu autoritatile), fie de genul „ai sustinerea mea in tot ceea ce intreprinzi, dar eu nu misc un deget”.

    Evident ca incercarea a fost sortita esecului. Am mai avut o tentativa, ceea ce spune ca nu am invatat lectia de prima data, incheiata in acelasi fel. Asa ca am lasat-o balta.

    Prin prisma aceste experienta pot spune ca ai dreptate ca romanii sant colectivisti pentru ca au nevoie de imagine publica pentru a se simti bine. Si colectivitatea este cea care le valideaza aceasta imagine.

    Dar in esenta sant extrem de individualisti pentru ca nu inteleg si nu accepta notiunea de comunitate de interese, situatie in care trebuie sa dai ceva de la tine pentru ca sa ti se intoarca inzecit prin efectul cumulat al tuturor contributiilor individuale.

    Americanii sant individualisti ca persoane dar au spiritul comunitatii si cand exista o problema care afecteaza comunitatea, toti sar si se lupta pentru drepturile lor si pentru calitatea vietii in comunitate. Cel putin aceasta este experienta mea de aproape 4 ani petrecuti in SUA in orasele de pe langa Boston.

    Cred ca este necesar ca si noi sa trecem prin ce au trecut americanii cu cultura corporatista din anii 80 pentru a intelege ca responsabilitatea sociala si formarea atitudinii se intampla, asa cum bine spui, cu ajutorul si implicarea organizatiilor profesionale care formeaza si modeleaza oamenii conform unor tipare, mai rele sau mai bune.

    Tragic este ca nu santem in stare sa luam decat ce este negativ din alte culturi : fast-food (McDonalds), Valentine’s Day, cultura corporatista rapace, etc. Exagerez un pic dar acestea sant elementele cele mai vizibile si care impresioneaza cel mai usor si mai puternic o individualitate in formare – copilul care preia modelele comportamentale din ceea ce vede la televizor si in jurul lui!

  4. Adrian Stanciu says:

    Well, you don’t differ alll that much. Doar că vorbim despre fenomene diferite. Eu nu am spus că românii au cultura comunității, că nu o au. Nu au avut-o niciodată. Dar nu sunt nici individualiști. Cumva, au cultura unei comunități restrânse, avem o mentalitate de tip trib. Ne pasă de ai noștri, de cei de foarte aproape, și cam atât. Dar din perspectiva altruismului reciproc, exemplul tău e nerelevant. Nu există responsabilitate comună și nici altruism comun. Ambele funcționează strict pe baze individuale. E un experiment celebru în psihologie, plecat de la un caz real, la fel de celebru, cazul Kitty Genovese. Caută-l pe Google că găsești descrierea. În esență spune așa: dacă ai un atac de inimă pe stradă, nu striga „ajutor, ajutor” că ai șanse maxime să mori cu zile. Uită-te la cineva, prinde-i privirea, și zi „te rog ajută-mă”. Acela se va opri, iar în urma lui se va crea o mulțime care te va ajuta. Iar asta se întâmpla în America!

    Eu cred, cum spuneam, că realitatea e ceva mai complexă și că cine o înțelege are șanse să schimbe ceva. Valul ăsta de gândire negativă, marcată de cinism și sarcasm, care s-a instalat peste România e o mare problemă și va fi foarte greu de întors. Dar nu e imposibil. Uită-te la filmul ăsta: Și să nu-mi spui că la noi nu se poate așa ceva. Gândește-te de ce s-a putut la ei și cum s-ar putea și la noi. Probabil că s-ar putea.

    Dar orice se poate schimba nu se va face nici ușor nici repede și nici de la prima (primele) încercări. De asta cred că organizațiile au un rol aparte, pentru că ele chiar pot cultiva valori corecte, au și puterea și interesul să o facă. Ce văd eu îmbucurător e că se ridică o generație nouă, cea care are acum 20-30 de ani, generația copiilor mei. E o generație radical diferită de a mea și chiar de cea dintre noi, cei de 40, să zicem. Sunt mult mai pozitivi, mult mai optimiști, mult mai inteligenți si au pretenții mult mai mari de la ei și de la ceilalți. Poate că ar trebui să facem o reformă electorală care să interzică celor peste 45 de ani să voteze vreo două ture 🙂

  5. zvoner says:

    Exista intr-adevar in romani o dorinta acuta de a face bine, de a schimba lucrurile. Dar, daca se poate, sa o faca altii pentru ei. Iata de ce au succes campaniile prin care dai 2 euro printr-un SMS pentru a ajuta un copil, dar nu prea au succes campaniile in care trebuie sa strangi gunoiul din jurul localitatilor…

    Am rascolit prin carti destul de vechi care descriu modul in care reactionau romanii – ma rog, valahii – acum 2 si chiar 3 secole atunci cand erau vizitati de straini. Aceeasi obsesie despre cum ne vad altii exista si la 1830, aceeasi obsesie de a etala ostentativ tot ce ai dobandit, aceeasi manie de a importa cu arme si bagaje cultura altora, sarbatorile altora, tinuta altora si chiar ticurile de limbaj ale altora. Intr-atat, incat kitschurile trecutului sunt astazi operele de arta la care ne raportam prezentul.

    Totusi, umanismul roman s-a nascut la sat si a ramas inca la acel nivel – mai sunt inca sate in care fiecare e constient de rolul sau in comunitate, in care satul insusi este privit ca o echipa (trib, clan) si in care membrii comunitatii se ajuta reciproc pentru ca asa fac din mosi-stramosi. Dar acestea sunt din ce in ce mai putine, caci universul romanesc in care evoluau parintii, bunicii sau in cel mai bun caz strabunicii nostri a fost ravasit complet, atat de comunism, dar si de ciocoismul practicat desantat timp de 40-50 de ani inainte de comunism. E o treaba pur istorica, dovedibila: taranul roman si-a pierdut universul satesc care ii dadea atat o constiinta de sine, cat si semnificatie si in care putea fi altruist si a ajuns la oras, acolo unde a devenit un nimeni.

    Aceeasi comunitate exista si in targurile valahe. Am strans multe povesti de la oameni care au copilarit la inceputul anilor 1900 si ele spun toate un lucru: mahalalele erau mici, un fel de sate urbane in care oamenii aveau o structura, o ierarhie, un sistem de ajutorare samd. O comunitate. Nu e cazul sa idolatrizam trecutul, erau foarte multe probleme si atunci, insa sentimentul de apartenenta la comunitate era pregnant – de aici si viata calma si asezata a mahalagiului – oraseanul de baza roman. Ei bine, aceasta astazi nu mai exista, caci fie si o plimbare pe strazile vechi ale Bucurestilor iti arata doar cazemate cu porti bine ferecate, doar tiganii mai pastrand un fel de comunitate proprie – culmea!

    Absenta de comunitate e, in opinia mea, cauza principala a lipsei de umanism a romanilor. Nu ne mai simtim o comunitate, am pierdut – dupa euforia aceea in care ne imbratisam cu totii – capacitatea de a simti pentru semenii nostri, iar asta din cauza unei lupte si invrajbiri oribile incepute inca din ianuarie ’90 si care continua si astazi. Satele sunt mutilate de sosele care le taie in doua, risipind comunitatea; blocurile sunt niste imense stupuri in care inghesuiala nu invita comuniunea ci o respinge (desi am descoperit in mahalalele Colentinei si in groapa Fizicienilor ca aici spiritul de sat reapare chiar si la bloc, oamenii vizitandu-se si ajutandu-se reciproc); orasele nu sunt cladite pentru oameni, ci pentru masini grabite samd.

    Cred, de aceea, ca inainte de a ne reveni umanitatea, trebuie sa ne revina un al patrulea element: spiritul de comunitate. Fara a-i privi pe cei de langa noi ca parte a unei echipe nu avem nici constiinta de sine, nici semnificatie nici altruism. Iar cum o echipa trebuie stransa de un capitan, mai e din pacate mult pana sa ne rezolvam aceasta problema… 🙂

  6. DanS says:

    @zvoner : bine explicata problema. sant de acord ca nu putem vorbi de umanism atat vreme cat nu avem o atitudine umana fata de semenul/aproapele nostru. Asta ca sa ma intorc la referinta facuta de Adrian la Iisus.

    @Adrian : degeaba avem un comportament de trib si avem grija de cel care face parte din familie (desi de multe ori nici asta nu se intampla), daca in momentul in care iesim din ograda oastra si intram in spatiul public ne comportam ca niste caini turbati.

    Cred cu convingere ca gradul de civilizatie pe care il vedem in Elvetia (spre exemplu) sau tarile nordice vine preponderent din constientizarea a doua elemente esentiale:
    1. sistemul exista si functioneaza si aduce niste beneficii individului
    2. Individul face parte din comunitate si atata vreme cat are o relatie bi-univoca cu comunitatea sistemul va continua sa functioneze.

    Individul are mai mult de castigat pe termen lung daca admite sa renunte la o parte din egocentrism si individualitate pentru a deveni membru cu adevarat al unei comunitati de interese.

    Comunitatea trebuie sa existe la mai multe nivele:

    1. familia
    2. comunitatea locativa

    N. Tara

    si fiecare asigura anumite servicii si beneficii individului, cu conditia ca individul sa contribuie la binele comun.

    Exemple sant multe si se poate discuta mult pe marginea acestui subiect.

  7. Petre says:

    Oamenii nu sunt buni si nici rai, ci au interese, motivatii diferite si actioneaza in consecinta. De cele mai multe ori cand apar conflicte, fiecare parte isi revendica dreptatea.

  8. Adrian Stanciu says:

    @zvoner Da, am citit și eu textele alea. Deprimante 🙂 Parcă nu s-a schimbat nimic de 500 de ani. Și probabil că nu s-a schimbat mare lucru. Suntem o cultură sudică, ortodox-fatalistă, colectivistă și ca atare hiper-competitivă. Asta e sursa tuturor relelor, de fapt. Nu știu cât din ea se poate schimba și cât de repede. Cel puțin la scara națiunii. Dar susțin că se poate schimba la scări mai mici, la o comunitate mică, la o organizație cu un lider luminat, într-o asociație de oameni cu valori comune. Tot încerc să aduc argumente, pe care lumea însă le ignoră, că se poate. Am date despre asta. Multe. Am experiențe personale, cu mine, cu oameni cu care am lucrat și pe care i-am condus, cu clienți cu care lucrez. Nu sunt nici naiv și nici ne-experimentat. S-ar putea să mă înșel, nu zic că dețin adevărul, de asta și pun temele astea în discuție, că vreau să ne mai ventilăm ideile. Dar, dacă suntem blocați în convingerea că totul e de kko și nimic nu se poate, nu vom vedea niciodată calea prin care se poate. Din păcate și din această polemică de acum reiese că e mai important pentru oameni să aibă dreptate decât să găsească soluții, chiar dacă dreptatea e despre ceva care ne îngroapă pe toți.

    @DanS Am ajuns deja să polemizăm despre lucruri cu care suntem de acord. Nu am nimic de comentat la ce ai scris (mai puțin ortografia lui „sunt” :-)) Starea de la care plecăm e cea pe care ai descris-o. Întrebarea mea către tine e cum facem să mutăm lucrurile spre mai bine cu un pas? Pe unde crezi că trebuie să o apucăm? Pentru că orice membru lucid și integru al comunității are această responsabilitate, să facă ceva pentru a o face mai bună, nu? Altminteri care ar mai fi diferența între un om cu spiritul comunității și unul fără? Că dacă ne baricadăm fiecare în casa și familia noastră atunci nu facem decât ceea ce fac, de fapt, toți, nu?

    După cum ziceam, eu cred că se poate, pe calea mediului muncii, prin organizații. Și că oricine conduce orice fel de organizație, măcar de 5 oameni, e dator cu asta.

  9. Constantin says:

    Foarte interesant articolul cat si comentariile . Cu toate acestea, consider ca, datorita situatiei politice lamentabile din tara, astfel de „discutii filozofico-sociologice”
    sunt asemeni celor despre sexul ingerilor… Cu tot respectul, cred ca, atata timp cat intelectualii vor „filozofa” si nu vor actiona pentru indepartarea mafiei politice care se afla acum la putere, poporul roman nu va avea nici „constiinta de sine”, nu va afla nici care-i este menirea sau „semnificatia” ci va cauta sa se razbune pentru umilinta la care este supus de catre „elita” politica si cea „intelectuala” asociata. In speranta ca imi veti publica comentariul, va multumesc anticipat!

    • Adrian Stanciu says:

      Și cum crezi tu că ar trebui să acționeze intelectualii ca să îndepărteze mafia politică? Poziția ta e nouă pentru mine. Deci problema e a intelectualilor, ei sunt de vină. Așa?

  10. DanS says:

    @Adrian

    Hai sa iti dau un al exemplu dintr-o discutie pe care am avut-o cu un vecin. Subiectul discutiei era grija pe care trebuie sa o avem pentru micul mediu in care traim intr-un bloculet cu 4 etaje si un petec de pamant + o parcare, aflate in proprietatea indiviza a noastra. Cu alte cuvinte, nu discutam de spatiul public ingrijit de ADP.

    Esenta discutiei si a punctului meu de vedere a fost: degeaba ai curatenie luna la tine in casa si toate obicetele stralucesc si sant aranjate impecabil daca imediat cum ai iesit din apartament dai de dezordine, mizerie si lipsa de grija. Poti sa spui ca locuiesti in conditii civilizate sau trebuie sa accepti ca traiesti intr-o cocina?

    Parerea mea este ca ceea ce propovaduiesti tu, anume civilizatia prin intermediul mediului creat la locul de munca se constituie intr-o dimensiune a solutiei, necesara dar nu suficienta,

    Atata vreme cat respectul de sine si respectul pentru vecinul meu sant foarte slab manifestate in constiinta individului, avem putine sanse sa ne ridicam din mocirla sociala in care ne aflam.

    Degeaba facem bani cu lopata si ne costruim case super-luxoase daca aruncam gunoiul pe fereastra, imediat dincolo de gardul proprietatii, sau daca acceptam nu dezinvoltura, nonsalanta, indiferenta sau fatalism ca imediat cum iesim pe poarta proprietatii intram intr-o lume urata, plina de rautate, invidie, lipsa de drumuri de calitate, spitale, scoli, servicii publice, etc, etc, si nu luam nici un fel de atitudine.

    Cred ca exemplul istoriei ne arata ca autoritatile respecta cetateanul si ii in intorc servicii de calitate in schimbul taxelor si impozitelor DACA cetateanul pune piciorul in prag si cere sa fie tratat cu respect. Dar daca noi nu ne respectam, nici altii nu o sa ne respecte.

    Atitudinea civica este solutia. Dar nu manifestata in o persoana din 10,000 ci in fiecare dintre noi.

    Si mai cred ca civilizatia prin intermediul careia se vedem manifestarea umanismului se creeaza cu batul si cu zaharelul. Pentru ca pana la urma civilizatia este in esenta o suma de modele comportamentale care luate impreuna creeaza acea armonie sociala propice dezvoltarii individuale, comunitare, statale.

    • Adrian Stanciu says:

      Păi, și cu ce spui aici sunt de acord 🙂 Mai puțin povestea cu bățul și cu zăhărelul. Asta e o metodă simplistă și care nu produce de fapt rezultate. Nu adopți valori cu forța, te supui doar regulilor, atâta cât pot ele fi impuse. De fapt, în bună măsură, așa se și întâmplă lucrurile la noi acum. Oamenii sunt civilizați doar atunci când sunt forțați să o facă. Cum nu pot fi forțați mereu, cum au scăpat de supraveghere cum își dau în petec. Dacă civilizația s-ar crea exclusiv prin coerciție ar trebui să avem un polițist la fiecare doi locuitori.

      Dar e cert că politicul e dus de societate și nu invers. Și sunt foarte de acord că atâta vreme cât nu ne respectăm noi pe noi și pe cei din jur nu avem de ce să avem pretenția să ne respecte altcineva, cu atât mai puțin o clasă politică pe care tot noi o alegem. Doar că eu mă tot gândesc, de ceva ani, ce se poate face pentru a schimba starea asta de lucruri. De aici părerea mea că schimbarea socială vine prin comunități mici, mai ales prin organizații. Nu spun nici eu că e neapărat suficient, dar cred că are mare impact și importanță. Mă bazez pe faptul că, cât de cât, orice schimbare în bine am avut în ultimii 20 de ani a venit aproape exclusiv pe calea disciplinei muncii. România nu arată poate mult mai bine decât acum 20 de ani dar benzinăriile Petrom arată radical mai bine decât benzinăriile Peco, ca să dau un exemplu simplu. Pledoaria mea e similară cu a ta, adică spun că e momentul ca organizațiile să facă și altceva decât să urmărească scopuri imediate cu bățul și zăhărelul. E vremea să educe oamenii în a redeveni oameni. Asta e ceva ce le-ar face bine și lor și nouă.

      • DanS says:

        In orice societate trebuie sa existe, intr-o forma sau alta, mecanismul batului si a zaharelului. Si chiar exista. Este suficient sa te duci in Elvetia cu masina si sa „te dai” pe soselele lor cu viteze ilegale ca sa faci cunostinta cu batul.

        Asa si la noi. Daca in Elventia cei care aleg sa nu respecte regulile stabilite sant putin, la noi sant majoritari. In consecinta batul si zaharelul ar trebui sa fie implementate cu mai multa vigoare, daca vrem sa ne civilizam.

        De ce trebuie sa sufar eu ca idiotul de camionagiu circula cu 80 – 100 km/h unde ar trebui sa nu depaseasca 30 km/h? Politia ar trebui sa il atinga atat de usturator incat data viitoare sa se gandeasca de 1000 ori daca merita sa faca o tampenie.

        Acesta este doar un exemplu dar pot sa dau mii.

        Alt bat este legat de evaziunea fiscala. Si zaharelul asociat ar fi ca daca iti platesti datoriile catre stat vezi efecte precum infrastructura noua si moderna, scoli de calitate, spitale moderne, profesori si doctori care isi fac meseria cu dedicatie si entuziasm pentru ca nu au o durere de cap constanta privind ce mancare pun pe masa azi si maine.

        • Adrian Stanciu says:

          Dan, e ceva ilogic și imposibil în ce susții. Spui că la noi majoritatea încalcă legea. Asta nu e posibil, pentru că majoritatea face legea. Înțelegi? Dacă majoritatea oamenilor calcă o lege atunci acea lege nu poate fi impusă și, probabil, că nu ar trebui să fie impusă, pentru că ar fi nedemocratică. Sigur că mecanismul punitiv trebuie să existe, dar el nu servește niciodată la crearea sistemului de valori ci la corectarea deviațiilor. Prin definiție, însă, valorile sunt ale majorității și deviațiile sunt ale minorității. Dacă e invers e belea. Și, dacă chiar e invers, și sunt de acord că la noi în mare parte e, problema nu se poate rezolva punitiv. În treacăt spun că toate exemplele tale despre băț și morcov vorbesc doar despre băț. Te întreb un singur lucru: tu așa îți educi copiii? Cu bățul și morcovul?

          Late Edit P.S. A propos de Elveția, eu m-am tot dat cu mașina pe șoselele lor. Pe de o parte se încalcă și la ei viteza legală, și nu puțin sau rar. Pe șosele, însă, nu am văzut decât extrem de rar poliție, cu mult, mult mai rar decât la noi. Dacă, însă, faci ceva cu totul exagerat, te trezești cu o mașină de poliție după tine și asta nu pentru că stau la pândă la orice colț ci pentru că te-a raportat un cetățean indignat. E fix aceeași situație ca în postarea ta de mai sus. Nu legea creează cetățeni ci cetățenii creează legea.

          • DanS says:

            Spui ca este ilogic si imposibil pentru ca nu cunosti sistemul de referinta la care ma raportez. Eu numesc normalitate ce am trait in Finlanda si Elvetia nu ce numeste majoritatea din Romania.

            In acest sens, orice comportament care ma zgarie si ma deranjeaza, in ochii mei este anormal.

            Este anormal sa avem limite de viteza si sa nu le respectam. Este anormal sa fie nevoie de servicii medical de calitate, cu profesionisti care sa practice meseria de medic dar sa nu investim bani. Este anormal sa lasam sistemul de invatamant sa se duca pe pustii si sa nu punem piciorul in prag.

            Din acest punct de vedere, toate comportamentele din Romania care nu au ca scop miscarea inspre o stare de bine la nivelul comunitatii ci doar individului reprezinta deviationism de la starea de normalitate spre care ar trebui sa tindem.

            Si daca privesti fenomenul migratiei populatiei dupa 1989, cred ca o sa constati ca multi din cei care au plecat (tu inclusiv) au cautat starea de mai bine nu dpdv personal ci al comunitatii.

            Referitor la cum imi educ fetita, sa stii ca o fac prin exemplu si cu blandete. Dar exista o diferenta fundamentala intre copii si adulti si sant sigur ca o cunosti si recunosti. Copii sant maleabili si usor de modelat (si spre bine dar si spre rau), pe cand adultii sant anchilozati in anumite tipare comportamentale. Cu adultii in general nu poti sa aplici regulile pe care le folosesti cu copii. Adultul trebuie fie sa fie foarte deschis la minte si sa inteleaga explicatia, fie sa aiba un interes ascuns pentru a se conforma fie trebuie sa fie directionat prin coercitie pentru a adopta un model comportamental care nu ii este caracteristic / specific prin prisma educatiei, experientei si mediului social in care se scalda.

            Evident ca o coercitie aplicata destept ar face ca adultul sa nu isi dea seama foarte usor ca este condus usor fortat catre acel model comportamental.

        • SorinP says:

          @Adrian Am urmarit cu neasteptat interes atit postul cit mai ales comentariile. Am retinut (sper ca nu gresesc) citeva idei in ceea ce priveste schimbarea paradigmei privind conducerea Romaniei: schimbarea nu se poate face decit prin grupuri mici (ONG-uri), nu se poate sa primeste fara sa dai, valorile sunt generate si acceptate numai de majoritati, individul nu poate impune o valoare daca grupul nu o recunoaste ca atare, si multe altele, foarte interesante si aproape acceptabile de mine. Exista insa un paragraf pe care il dezaprob si care cred ca ar putea sa-ti fisureze fundatia unor rationamente sau credinte. Iata citatul: „Dacă majoritatea oamenilor calcă o lege atunci acea lege nu poate fi impusă și, probabil, că nu ar trebui să fie impusă, pentru că ar fi nedemocratică.” In primul rind iti adresez o intrebare cu speranta ca vei da raspunsul inainte de a citi urmarea (este o intrebare pe care o adresez frecvent): Te consider o persoana democratica sau cu tendinte dictatoriale? Presupun ca vei fi optat instantaneu pentru democratie. O a doua intrebare: „Crei ca este corect ca votul tau de cetatean educat si constient sa fie la fel de important ca votul unui analfabet sau betiv care-si pierde vremea intr-o circiuma dintr-un sat oarecare? La acest raspuns ma astept sa ai unele ezitari, inainte de a fi transant. Pe fond aceasta este problema Romaniei si poate si de aceea unii cred ca o ducem mai bine pe vremea lui Ceausescu. DEMOCRATIA PRESUPUNE UN NIVEL COMPARABIL DE EDUCATIE, CIVILIZATIE SI CAPACITATE DE PRELUCRARE A INFORMATIILOR DESPRE SOCIETATE. Noi nu avem aceasta capacitate, ca popor. Comunismul ne-a lasat cu un balast ingrozitor, cu zeci de milioane de oameni necompetitivi pe piata muncii, insuficient educati, lipsiti de informatie si surzi in acelasi timp. Dupa 89 lucrurile nu aveau cum sa se schimbe peste noapte pentru ca saltul presupune resurse (o economie prospera) si mai ales investitii fabuloase in invatamint pe termen foarte lung. Poate cel mai mare salt inainte l-am facut in momentul in care 2-3 milioane de romani au emigrat in Uniunea europeana. Rudele lor au aflat ca se poate si altfel! Insa este putin, prea putin. Ca sa ma intorc la comentariul tau, eu cred ca ONG-urile nu au nici-o sansa. Cred ca mai curind este o forma de izolare intr-un grup. Pentru romani, cea mai adecvata teorie este cea lansata de Iliescu si atit de blamat pentru ea, cea a „Despotului luminat”. Te asigur ca legile pot fi impuse iar romanii stiu sa fie docili (poate prea docili, umili). Dar daca trebuie sa facem salturi gigantice (sa prindem din urma societati care prin secolul 18 aveau copii studenti la universitati care exista si azi) avem nevoie de oameni luminati. Singura problema reala este cum sa ajunga la putere. Dar de aici incepe alta discutie si oricum m-am lungit ingrozitor.

  11. Fără un reper absolut, nu prea avem valori. Universul atropocentric al umanismului are ca model un om inexistent. Vorba aceea, iubesc umanitatea dar nu ii pot suferi pe oameni.

    Putem da o explicatie evolutionista minimului de valori cu care ne nastem. Dar este de-ajuns ca sa ii educam pe oameni sa fie intr-un fel sau altul? Daca majoritatea alege sa nu fie altruista pana la capat, ii putem reprosa acest lucru? „Romanii in general sunt egoisti” devine o observatie empirica si nu una de valoare. I se poate raspunde simplu cu ‘Si ce daca!’.

    De ce sa nu ne folosim inteligenta si perspicacitatea pentru a ne imbunatatii propriul nivel de trai, chiar si in defavoarea celorlalti? De trait, oricum traim degeaba intr-o paradigma naturalist-evolutionista. La urma urmei, tot efortul nostru este in van, dupa moarte nu mai este nimic, nu?

    Un miner isi distruge sanatatea in mina pentru caldura institutelor de cercetare unde, cu pasi mici, sa faureste visul de sute de ani al omenirii de a ajunge la stele. In cateva sute de ani, cativa oameni vor face un pas mic pe alte sisteme solare. La ce bun?

    • DanS says:

      Am citit. Foarte interesanta teoria. Multumesc pentru link.

      Cred ca functioneaza foarte bine la nivel individual si pentru momentul de timp cand este aplicata. Dar cand ne ridicam la nivelul societatii nu cred ca mai are aceeasi eficienta pentru ca efectele individuale se dilueaza foarte rapid in lipsa masei critice care sa sustina comportamentul indus.

      Si atunci frontul de unda al schimbarii pierde din energie pe masura ce se raspandeste si la un moment dispare.

        • DanS says:

          Am vazut filmul. Excelent documentar si un exemplu de urmat. Intrebarea esentiala este: cum facem si noi sa identificam persoana care sa salveze acesta tara, un Mockus care sa restabileasca valorile morale sanatoase pe baza carora se poate construi un sistem statal in favoarea cetateanului si pentru acesta?

          Fara figura „mesianica” cu priza la populatie si care sa obtina sustinerea lipsita de rezerve a electoratului dar care sa aiba si calitatea esentiala a onestitatii, ma indoiesc ca avem sanse sa rezolvam problemele sistemice cu care ne confruntam.

  12. Domnule Stanciu, din placuta lectura a textului de mai sus inteleg ca nu va referiti la valorile umanismului modern asa cum au fost ele enuntate in Declaratia de la Amsterdam din 2002. http://www.iheu.org/amsterdamdeclaration
    Dumneavoastra va referiti mai mult la „umanitate” in opozitie cu „animalitate” accentuand insuficient, in opinia mea, faptul ca Homo Sapiens este animal. Eu personal nu atribui nicio incarcatura negativa acestui termen mult prea des asociat unor comportamente josnice, imorale. Lucrurile stau tocmai pe dos. Celelalte animale nu pot fi imorale intrucat morala consta de fapt din normele comportamentale umane pe care societatea le considera acceptabile la un moment dat.
    Este o greseala sa catalogam drept „animalitate” orice abatere de la acest consens moral in conditiile in care biologia ne arata suficiente exemple de comportament altruistic, omul nefiind nici pe departe detinatorul unui monopol in acest sens. Lucrarile lui Richard Dawkins arata ca acel comportament altruist reciproc descris de dumneavoastra este un model care se inpune prin selectie naturala la numeroase animale sociale, asa cum de fapt este si Homo Sapiens. Un animal cu un comportament senzational de complex dar totusi un animal. Respect!

    • Adrian Stanciu says:

      Ai dreptate, nu mă refer deloc la declarația cu pricina. Nu sunt nici împotriva ei. Mă uit din alt unghi doar. Adică și eu cred că umanismul e o invenție a Homo Sapiens. Și cred că e adoptat prin selecție naturală. Cu 100,000 de ani în urmă, în Europa, erau mai mulți oameni de Neanderthal decât Homo Sapiens. Motivul pentru care noi am reușit și ei nu, e pentru că am inventat umanismul, un sistem de norme care au revoluționat societatea. Nici eu nu atribui vreun sens negativ anume cuvântului „animalitate”, altul decât acela că ne așează în rând cu restul lumii animale, orice ar însemna asta. Consensul moral care ne definește, însă, specia este și cel care ne desparte de originea noastră animală. Felul în care oamenii tind și se întorc mereu către acest consens moral ancestral, fie din rațiuni de tip educație, fie din rațiuni de tip credință religioasă mi se pare miraculos și foarte imporant și cred că e o greșeală felul în care organizațiile moderne ignoră această nevoie atavică în loc să o folosească, spre beneficiul tuturor.

  13. zvoner says:

    Adrian, tocmai ca asta vreau sa zic, am descoperit cu bucurie ca exista nu doar ramasite de comunitati, ci dimpotriva, comunitati reinviate (atat la sat, cat si in destule organizatii romanesti), in care lucrurile iau forma unui cerc virtuos.

    Sunt prea putine, cert, suntem departe de o masa critica, iarasi cert, insa ele exista si se inmultesc. Singurul lucru care ma dispera este lentoarea cu care are loc acest proces – iata si de ce ma bate din ce in ce mai mult gandul plecarii. Insa procesul are loc. E si greu sa vrei sa cristalizezi in 20 de ani ceea ce Occidentul a cristalizat in sute. Ba inca si ei nu erau cine stie ce umanisti pana in urma cu 3-4 decenii, iar inca in comunitatile izolate au loc destule nefacute (citeam un raport despre abuzurile sexuale din zona Tirolului, o statistica infioratoare ce dateaza din 2009, de te-ntrebi cum e posibil…).

    Am vrut doar sa spun ca, asa cum o organizatie are nevoie de coaching pentru a-si constientiza tarele, ba inca de unul facut cu un efort deosebit, la fel si Romania, per ansamblu, are nevoie de un coaching la nivel national. Una dintre cai este sa ii schimbi organizatiile cheie (de exemplu stiu ca Primaria Generala incerca acest lucru prin programe de coaching si de analiza a structurii organizationale acum 4-5 ani, nu mai stiu acum), rand pe rand. Alta este sa stimulezi societatea civica atat la nivel de ONG-uri cat si la nivel de CSR. Dar cred ca cea mai buna – raportat la obesienta si fascinatia romanului fata de putere – ar fi aceea de a cristaliza o alternativa politica. Prin „buna” ma refer la eficienta, fie si pe termen scurt (orice aventura politica real-reformatoare are, din pacate, un suflu scurt). E o scanteie care lipseste, iar in lipsa ei procesele sunt deosebit de lente. Acea celebra ‘a treia cale’ se lasa insa asteptata, iar actorii pretabili sunt extrem de putini.

    @Cristian Pascu – fara un reper absolut poti foarte bine sa te bucuri de ziua de azi, zic 😉

    • Adrian Stanciu says:

      🙂 Mă enervezi. Iar polemizez cu cineva cu care sunt de acord! Eu nu cred în soluția politică, pentru că nu o văd posibilă într-o societate democratică. Unde mai pui că am și încercat-o! Nu zic că nu se putea face mai bine decât am făcut noi, dar am avut o grămadă din atributele la care visează românii pentru un partid politic și am luat sub 100,000 de voturi. Ideea cu ONG-urile pare însă viabilă. O mai au niște prieteni de-ai mei, poate ni te alături, aici. Ideea e de a crea tracțiune în spatele unor idei concrete dar cu mare impact social și de a folosi această bază pentru a presa politicul spre unele reforme. Ideea nu e perfectă, dar e mult mai mult decât nimic. Până la urmă trebuie să creăm cât mai mulți vectori de presiune pentru a schimba ceva.

      Late edit: A propos de plecare, eu am dat peste o formulă foarte, foarte bună. Trăiesc în Franța și lucrez în România. Mă bucur de ambele dar mă și detașez de ambele. Funcționează impecabil, cel puțin pentru mine. Recomand.

    • DanS says:

      Avand in vedere „respectul” pe care il arata romanul pentru autoritate (ma uitam de dimineata pe fereastra la traficul rutier care se desfasura intr-o maniera ideala … pentru ca era radar pe sosea) ma gandesc ca aceasta miscare de educatie si schimbare a mentalitatii ar trebui sa inceapa cu autoritatile locale.

      Cred ca daca nu am mai avea caini pe strazi, trafic corect gestionat si fara ambuteiaje innebunitoare, parcuri peste tot ca sa avem orase verzi si frumoase, arhitectura unitara, servicii de calitate, interactiune minimala intre cetatean si autoritate atitudinea cetateanului ar fi diferita in bine.

      Ar fi un punct de plecare pe lungul drum spre normalitate.

  14. Ciprian says:

    Super interesant articolul. Interesante sunt si comentariile.

    Am o observatie de vis-a-vis de unele comentarii in care se folosesc cuvintele „romanii” si „romanul” ca o generalizare. Aud des judecati de valoare sau profetii de tipul „asta e Romania”, „asa e romanul”, „la noi nu se va intampla niciodata …”, etc. Toate au ceva in comun: 1. generalizeaza, 2. o perspectiva negativista, 3. se proiecteaza in viitor. Eu cred ca modul asta de gandire este gresit. Este gresit pentru ca generalizeaza pentru intregul sistem dar pe baza unui numar limitat de exemple ( cativa soferi in trafic, o firma care furnizeaza servicii proaste, cativa vecini care dau muzica la maxim ) si ignora restul sistemului. Apoi este gresit pentru ca viitorul nu trebuie sa fie o oglinda a trecutului, chiar daca exista o probabilitate considerabila, nu este sub nici o forma o axioma.

    Ar fi un exercitiu foarte interesant sa gasim o formula de rezolvare a modului asta de a privi societatea si lumea in general. Cum facem asta ? Eu cred ca aici e problema. Si poate nu ne trebuie o masa critica ci un alt fel de a privi, o noua perspectiva. “When you change the way you look at things, the things you look at change.” – Max Planck

    Ce ziceti, ne focusam pe o solutie ? Poate gasim o solutie simpla capabila sa rezolve o problema complexa.

  15. Daniel Mihailescu says:

    Germania nazista s-a culcat pe ureche in privinta bombei atomice , tocmai pentru ca Heisenberg considera atingerea masei critice de netrecut , problema rezolvata elegant la Los Alamos.
    Vreau sa atrag atentia ca pornirile rele la oameni sunt impropriu numite „animalice” deoarece a face rau degeaba , sau pentru distractie, ori in alt scop decat lupta pentru existenta, se intalneste doar la oameni . Am vazut cum o orca, dupa un festin cu pui de foca , pe ultimul l-a condus cu grija (!) la mal , deorece se saturase.
    Cat priveste problema divinitatii , aceasta se aseamana foarte mult cu fizica de nisa ( cuantica ori cosmologica ) prin misterul dat de irationalitate ( din perspectiva umana , desigur) . Pentru multi filozofii atei, Nitsche , Russel ,s.a. lipsa divinitatii aduce cu sine probleme cel putin la fel de mari ca existenta ei , de pilda faptul ca „nu pot deriva nici un sistem moral coerent
    pe baza unui absolut transcendent sau imuabil – pentru ca ei sustin , adesea ca absolut , ca asa ceva nu exista ” – vezi” Pentru o filozofie a credintei ” de C. Goldstein.

    JP Sartre : „Este foarte dureros ca Dumnezeu nu exista deoarece toate posibilitatile de a gasi valori intr-un cer de idei dispar odata cu El. Nu mai poate exista un bine primordial de vreme ce nu exista o constiinta infinita si perfecta care sa-l gandeasca.”

    • Adrian Stanciu says:

      Cel mai apropiat stramos al omului inca in viata sunt cimpanzeii. Cimpanzeii sunt cruzi, omoara de placerea de a ucide si poarta razboaie nimicitoare pentru teritoriu. De altminteri psihologi umanisti mari, de pilda Abraham Maslow, au studiat psihologia umana ca o extensie a psihologiei cimpanzeilor.

  16. Florin says:

    Chapeau! Extraordinară și tema și dezvoltarea ei, și comentariile. După numărul de comentarii aș paria că aici undeva, în preajma ideii de umanitate, e un soi de traumă colectivă specific românească. Că veni vorba, eu unul sunt de părere că două sunt lucrurile care ne definesc umanitatea, ambele derivate din ceea ce numești „conștiință de sine” 1. conștiința morții din care derivă sensul profund al timpului și 2. conștiința imaginii în ochii celuilalt, din care derivă vanitatea.
    Nevoia de semnificație și altruismul îmi par derivate din ele. Merci pentru mențiune:)

  17. Laura says:

    Un mod de a privi lucrurile ar fi:
    Sa fim fericiti si multumiti de noi insine ca putem vedea cu claritate lucrurile, oamenii si situatiile care se pot imbunatati precum si acel nivel mult mai bun; Cumva asta ar insemna ca avem putin mai multa experienta, putin mai multa intelegere a cum functioneaza lucrurile si evident si posibilitatea de a le schimba. Faptul ca exista posibilitatea ca noi sa vedem mai clar lucrurile ca toti ceilalti (putem totusi sa ne mai si inselam) nu ne da dreptul sa le pretindem tuturor celorlalti sa fie/faca/zica/comporte asa cum credem noi pentru ca ‘stim’ noi ca e mai bine (pana la urma cine suntem noi sa judecam).
    Acum ramane probabil in continuare intrebare cum facem totusi sa ajutam sa imbunatatim lucrurile, oamenii, situatiile? Pai perseverand, incercand abordari diferite pana avem succes (daca asta e cu adevarat ceea ce ne dorim, sa imbunatatim lumea).
    Daca vecinii nu au incredere in autoritati nu poti sa te astepti (adica tu poti, da’ asta nu o sa faca sa se intample lucrurile) sa aiba dintr-odata fiindca te ocupi tu de o anumita problema si ai nevoie sa te sustina (logic asa ar fi, cu cat sunteti mai multi cu atat ati avea castig mai mare de cauza). Poate si lor le-ar fi mai bine daca s-ar rezolva problema, da’ poate nu e cea mai stresanta nevoie a lor si atunci nu au energie sa puna in ceea ce din perspectiva lor se cheama ‘problema ta’. Acum ar fi mai multe abordari (cateva la care m-am putut gandi acum, in mod cert mai sunt si altele):
    – sa incerci sa le castigi increderea: ok, nu aveti incredere in autoritati, da’ aveti incredere in mine ca am rezolvat si aia si ailalta, si daca faceti acum cum va rog voi rezolva si problema asta;
    – sa incerci sa gasesti o nevoie comuna chiar daca e o nevoie mai mica decat acea specifica tie si sa o rezolvati impreuna pe aceea;
    – sa incerci sa incepi cu cea mai mica problema care poate e putin mai mult in controlul direct al fiecaruia dintre voi (ce decid autoritatile nu e in controlul direct decat al autoritatilor respective);
    – .. altele

    Nu incercam sa rezolv problema lui DanS ci sa expun un mod de rezolvare a unor probleme care tin si de cei din jurul nostru.

  18. Adrian Stanciu says:

    @SorinP Ai ridicat o problemă interesantă, cu care, poate te miri dar sunt de acord. Am și scris un articol cu ceva vreme în urmă, chiar aici pe blog, în susținerea votului cenzitar. Nu mai reiterez argumentul, dar poți citi articolul. Desigur, ideea e seducătoare, dar nu e chiar 100% sigur că ar produce efecte benefice. Problema e că ori de câte ori o minoritate, oricare ar fi ea, capătă puterea de a abuza o majoritate, o va abuza. Unde mai pui că educația nu garantează caracterul sau înțelepciunea. Dar, una peste alta, cu toate argumentele contra pe care le înțeleg și le apreciez, cred că ar fi o soluție pentru România cu condiția să se aplice din start pe o durată limitată constituțional și de neschimbat altfel decât prin referendum universal.

    Pe de altă parte, soluția cu despotul luminat e ultra-simplistă, iartă-mă că ți-o zic. Desigur că un lider luminat și acceptat de popor ar scoate țara din kko, așa cum, de pildă, a făcut-o Carol I. Problema e, cum să ajungă el la putere? Sigur nu prin mijloace democratice. Iar dacă ajunge prin mijloace autocratice, dictaturile au o istorie de performanță care face cea mai umilă democrație să pară genială.

    Până la urmă, lăsând deoparte discuțiile filozofice, singura cale de reformă într-o democrație e de jos în sus. E singura posibilă, celelalte sunt utopii. Cât despre ONG-uri, eu cred că e o cale. Nu cu cele existente, nu sări la concluzii. Cele existente sunt în mare parte niște prostii, fără susținere socială. Dar niște ONG-uri care să abordeze teme de mare tracțiune și să adune voci fără implicare politică directă, dar punând presiune pe politic pe niște subiecte esențiale ar putea schimba ceva. După cum cred, marota mea, că mediul muncii a schimbat lucrurile mult în bine și poate să le schimbe încă și mai mult.

    • SorinP says:

      Hai sa edificam macar un singur subiect – cel cu ONG-ul. Explica-mi in ce fel de ONG ai fi gata sa te inrolezi activ si sa-ti donezi 2% din venit si mai ales 2% din timpul tau liber?
      Care crezi ca este acea valoare (una singura) care ar merita promovata pentru a face diferenta la nivel social fata de ceea ce se intimpla acum in Romania? (Iti promit ca iti voi da raspunsul meu – de regula nu pun intrebari ca Giga – am propriul meu raspuns si vreau un schimb de idei). Daca vrei poti sa folosesti direct mailul meu fara a face aceasta discutie inutil de publica. Desigur, putem continua si aici.
      S

      • Adrian Stanciu says:

        Eu ajut deja un ONG, anume cel care isi propune reforma sistemului de taxe din Romania, ARSIT. Nu e subiectul cel mai important, dar e unul din cele mai importante subiecte prin care se desfasoara relatia statului cu cetatenii. In general, cred ca intrebarea de timp „o valoare, una singura” nu functioneaza cu modelul asta de schimbare sociala, pe tru ca, pe de o parte, nu cred ca exista o singura valoare capabila sa ralieze pe toata lumea la fel, pe de alta nu cred ca o singura organizatie poate sustine un astfel de demers, daca el ar exista. Cred, deci, ca trebuie cateva astfel de demersuri, pe cateva teme largi, care sa adune sute de mii de oameni in spatele fiecareia. Alte teme care ar putea ralia si ar avea impact cred ca ar fi felul in care sunt cheltuiti banii publici si educatia, poate si altele.

  19. Nicolae says:

    O noua specie umana este pe cale sa apara. Poate fi numita Ligans Hominem.Functia lor se manifesta prin decizii firesti luate in beneficiul grupului.Un astfel de om poate consolida un grup.In orice grup pot exista potentiali Ligans Hominem ce-i vor urma exemplul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.