Crize trecute și viitoare

Acum ceva vreme revista Biz mi-a pus câteva întrebări pentru a redacta un interviu. În esență ele se refereau la ce greșeli au făcut managerii în perioada de recesiune și ce ar trebui să facă de acum încolo. Mai jos sunt răspunsurile mele, așa cum le-am dat. O versiune (foarte bine) editată a lor a apărut în ultimul număr al revistei.

Îmi e foarte greu să răspund la întrebări așa cum sunt ele formulate, pentru că ele includ în text două asumpții cu care nu sunt de acord: anume că recesiunea și criza sunt unul și același lucru și că una, alta sau ambele s-au încheiat sau sunt pe punctul să se încheie.

Să le luăm pe rând. Recesiunea nu e același lucru cu criza. Recesiunea are o definiție, tehnică, legată de scăderea produsului intern brut pentru mai mult de trei trimestre consecutive. E un termen care desemnează o perioadă de contracție economică cronică, un fenomen care necesită intervenție centrală. Criza, pe de altă parte, e un fenomen atât economic cât și social. Termenul desemnează o stare anormală de funcționare a societății. Recesiunea poate fi provocată de altceva decât de o criză, iar o criză poate exista chiar dacă economia nu e în recesiune.

Comentariul despre a doua asumpție începe să dea și răspunsul la unele din întrebări. Pentru că eu cred că criza nu s-a terminat și nici nu se va termina, nu în timpul vieții mele, cel puțin. Omenirea nu e la o răscruce. E pe vârful unui deal și toate drumurile merg în jos. Criza sistemului financiar a fost doar un mic bulgăre de zăpadă, care a scos la iveală ceva ce toți știam de mult dar preferam să ne facem că nu vedem, anume că avem o societate nesustenabilă, din foarte multe puncte de vedere. Criza creditului ipotecar din 2008 este acum urmată de criza datoriilor suverane. Prin comparație, criza creditului ipotecar a fost o glumiță. Toate statele occidentale, fără excepție, au amanetat soarta viitoarelor generații pentru a oferi generației noastre beneficii sociale complet nemeritate și de nesusținut pe termen lung. Asta a dus la datorii enorme care, pentru unele țări, sunt de neplătit iar pentru altele vor fi extrem de costisitoare, implicând programe de austeritate de zeci de ani care vor frâna creșterea.

Urmează, nici măcar la orizont ci după colț, criza sistemelor de pensii, construite la rândul lor pe principii absurde și de nesusținut pe termen lung. În toate statele lumii occidentale promisiunile de pensie sunt de neacoperit, și asta la nivelul a câtorva trilioane de euro.

Se pregătește criza sistemelor de sănătate ale căror costuri scapă de sub orice control odată cu îmbătrânirea populațiilor și creșterea investițiilor în medicamente care prelungesc viața cu costuri din ce în ce mai mari pentru fiecare an cucerit.

Și tot pe la același orizont așteaptă criza materiilor prime, mai ales a energiei, care deja se face simțită. Un nou șoc petrolier e de așteptat în următoarea decadă, și va lovi o lume deja șubrezită economic.

Mai departe, dar cu potențial distructiv mai mare e criza climatului global, o altă temă la care preferăm să ne băgăm capul în nisip și să lăsăm pe alții să rezolve consecințele.

Iar ultima, și cea mai gravă dintre toate, cea care se arată deja și se va agrava în viitor, e criza sistemelor democratice. Se arată că lumea nu poate fi guvernată, printre furtunile care vor urma, prin voința popoarelor, pentru că oamenii nu înțeleg ce li se întâmplă și sunt mult mai pregătiți să dea vina pe alții pentru problemele cu care se confruntă, deși ei înșiși se află la originea celor mai multe dintre ele. Un sistem politic care se bazează pe mandate de termen limitat, acordate de un electorat în cea mai mare parte ignorant despre complexitatea problemelor aflate în dezbatere publică, dar care cere de la politicieni să ia decizii cu impact pe termen lung, va eșua mereu în populism ieftin și în demagogie, așa cum o și face. Trezirea la realitate va fi, deci, în mod necesar, dramatică.

Ne uităm, ca atare, la o stare de criză permanentă. Asta, de fapt, nici nu mai e o criză. E o nouă normalitate. Asta ar trebui să gândească companiile azi. Că trăiesc într-o lume radical diferită de cea din 2008, și că aceea nu se va mai întoarce. Principala caracteristică a unei lumi în criză e incertitudinea. Companiile de azi sunt mai toate construite pe premiza că viitorul e previzibil și planificabil, că niște creiere geniale de la vârf pot vedea o direcție în viitor și o pot pune în planuri strategice pe care mulțimile de sub ei le execută. Această viziune e falsă și până când conducătorii companiilor nu vor înțelege asta, orice acțiune fac va fi ca o cataplasmă la un cancer.

Caracteristica principală a unei lumi în criză, deci, e că incertitudinea e singura certitudine. Ca atare, capacitatea conducătorilor de a prevedea și planifica e radical restrânsă. Prin urmare principala abilitate în conducere devine capacitatea de a crea organizații flexibile, adaptabile, foarte bine aliniate, cu identitate strategică și de marcă clară și bine înțeleasă de membri, cu oameni puternici, care își cunosc bine treaba și sunt capabili să ia deciziile potrivite pentru a face față neprevăzutului. Pentru ca asta să se poată întâmpla, organizațiile trebuie să renunțe la conducerea bazată pe reguli și să introducă una bazată pe valori. Trebuie să dea mai multă libertate membrilor de a acționa independent și pentru asta trebuie să pună mult mai mult accent pe a-i face să înțeleagă care e direcția companiei, rostul ei în spațiul competitiv în care operează, rolul fiecăruia în mecanismul corporației. Am chiar în aceste zile un proiect cu un client care a înțeles acest imperativ și încearcă să schimbe sistemul de apreciere a performanței de la o definiție bazată pe sarcini la un una bazată pe roluri. E fascinant să vezi oameni care lucrează în aceeași poziție de 5-6 ani și care nu și-au pus niciodată întrebarea “care e rolul meu în organizația asta?” și cât de greu le e să răspundă la întrebarea asta acum, când și-o pun. Și nu spun asta peiorativ, pentru că nici nu aveau cum să-și pună întrebarea asta când toată viața lor gravita în jurul promoției x sau a produsului y. Și mai fascinant e felul în care alți clienți de-ai mei se străduie să definească obiective foarte precise și foarte înguste pentru ceea ce așteaptă de la oamenii lor în anul viitor, pe funcțiuni, produse, activități și luni, în contextul în care nimeni nu știe dacă luni Grecia va mai fi în zona euro, dacă moneda însăși va mai prinde anul nou și dacă Uniunea Europeană mai prinde Paștele. Dar știm precis câte credite de nevoi personale va vinde un ofițer de cont din Botoșani în mai.

O companie flexibilă, care face față incertitudinii cronice, e una în care planurile pot fi revizuite oricând. E o companie în care scopurile și aspirațiile sunt importante, dar modalitățile de a le atinge sunt flexibile. Asta implică faptul că oamenii au libertatea de a decide singuri cum să-și îndeplinească rolurile, că deciziile se iau acolo unde apar problemele, adică la baza piramidei, nu la vârful ei. Pentru a putea atinge această stare e nevoie, în primul rând ca fiecare membru al organizației să-și înțeleagă rostul și să fie motivat să-l ducă la îndeplinire.

Apoi e nevoie de companii în care oamenii cooperează pentru un scop comun. Așa cum sunt organizate azi, companiile generează competiție internă și “silozuri”, bariere între funcțiuni, care fac ca fiecare să-și vadă de ale lui cu prea puțin interes pentru scopurile comune. Această stare e puternic complicată la noi de dimensiunea de hiper-competitivitate din societate, de nevoia excesivă a românilor de a reuși în dauna altora. Au rezultat organizații în care nimeni nu cooperează cu nimeni și în care problemele apar mereu din vina altcuiva. O companie flexibilă are nevoie să găsească pe loc soluții pentru situații care nu sunt în sarcina și responsabilitatea nimănui, în particular, pentru că sunt neprevăzute. E nevoie, deci, ca oamenii să coopereze la rezolvarea lor, în limitele unui scop comun bine înțeles și acceptat.

O astfel de organizație nu se poate face prin coerciție și nici prin motivarea simplistă, de tip băț și morcov, practicată de companiile de azi. E nevoie de un mod radical diferit de conducere, bazat pe motivare intrinsecă, pe alinierea oamenilor la un scop, pe accentuarea semnificației muncii, pe dezvoltarea oamenilor, pe valori și aspirații, nu pe reguli și obiective, pe articularea clară a viziunii, pe modele ireproșabile la vârf. Nu în ultimul rând, probabil, și pe alți conducători.

Una dintre crizele pe care nu le-am pomenit mai sus e criza modelelor noastre de conducere. E o criză gravă. Modelele de conducere pe care le folosim au fost create acum peste 100 de ani, pentru realitățile unei societăți industriale, mecanizate, rigide și previzibile. În acest moment ne încurcă, și ce e cu adevărat îngrijorător e că nu ne dăm seama. Ceea ce ne-a determinat succesul în ultima 100 de ani nu doar că nu îl mai determină azi, dar ne e cel mai mare dușman. Asta au greșit companiile până acum, au așteptat să treacă criza ca să se întoarcă la practicile știute. Și asta au de făcut de acum încolo. O transformare radicală a paradigmei conducerii.

 

Crize trecute și viitoare
4.8 din 13 voturi

25 comments

    • Ciprian says:

      O firma NU ar trebui condusa precum compania de pompieri. Ar trebui sa intelegi ca o firma ar trebui sa ia in calcul si operatiuni de stingerea incendiilor, adica sa constientizeze ca a crescut gradul de incertitudine si sa se flexibilizeze astfel incat sa poata raspunde acestei incertitudini.
      Daca pana in 2008 unele firme isi planificau urmatorul cincinal, in prezent isi pot planifica poate urmatoarele 3-12 luni. Diferenta este ca vechile instrumente sunt nefunctionale sau insuficiente.
      Pe scurt, abilitatea de a „prezice” trebuie inlocuita cu capabilitatea de a te „adapta” la dinamica din jur, jungla de proceduri trebuie simplificata si complementariata de valori puternice si o viziune foarte clara.

  1. Adrian Stanciu says:

    @Claudiu Sper că nu de la mine ai înțeles asta 🙂 E o mare diferență între flexibilitate și haos. Există mereu un nivel la care sistemul e predictibil. Strategia și planificarea trebuie executate acolo. Acum se execută la nivele mult inferioare.

  2. bhuttu says:

    Cand vine vorba de analizele macrosociale (macroeconomice?), am tot soiul de obiectii. Cand e vorba de analizele punctuale, legate de companii, de agentii economici individuali, am numai de invatat. Si multumesc pentru asta.

  3. mihai enciu says:

    Cred ca ar trebui facuta o discutie serioasa despre rolul statului si responsabilitatea individului. Cate functiuni mai trebuie sa pastreze statul si ce responsabilitati trebuie transferate individului, bineinteles cu resursele de rigoare. Nu cred ca este normal ca statul sa se ocupe de pensia mea, de educatia copiilor mei sau de nivelul meu de trai cata vreme sunt un individ intreg si pot sa imi asigur singur resursele necesare. Cred ca statele trebuie sa elibereze cetatenii din captivitate si sa le transfere obligatiile si resursele, prin resurse intelegand taxele percepute pentru serviciile oferite, cat mai curand posibil. Statul trebuie sa imi pastreze atributii doar in sfera apararii, infrastructuturii, justitiei si cam atat. Protectia sociala trebuie transferata, atat ca reglementare cat si ca implementare, comunitatilor locale. Iar functiile care definesc componentele asa zisului stat social sa ramina in sarcina individului. Tu cum vezi lucrurile?

  4. Adrian Stanciu says:

    O, da. Sigur că ar trebui. Ar trebui un blog numai pentru asta. De fapt, chiar există, cred, unele foarte bune. Tu știi, eu cred la fel ca tine. Sunt ceva mai la centru, poate. Adică, de pildă, nu cred că oamenii sunt suficient de responsabili ca să le lași libertatea de a decide discreționar despre chestii cum ar fi educația sau responsabilitatea socială sau chiar pensia, dar e o mare diferență între rolul statului de reglementator și cel de furnizor. De pildă am putea să obligăm oamenii prin lege să își trimită copiii la școală și să avem un contract public de școlarizare care cere anumite rezultate de la prestatorii de învățământ, dar sistemul de învățământ să fie privat.

    • Ciprian says:

      „nu cred că oamenii sunt suficient de responsabili ca să le lași libertatea de a decide discreționar despre chestii cum ar fi educația sau responsabilitatea socială sau chiar pensia” – foarte CORECT.
      Celor mai multi trebuie sa le faci bine cu forta, sa ii obligi sa mearga la scoala, sa ii obligi sa munceasca, sa ii obligi sa plateasca partea lor pentru ca societatea sa le poata da ceva in schimb. Iar dupa ce s-au scolit, au muncit si au platit sa li se dea pentru ca „merita” si nu pentru ca „sunt”.

  5. Florin says:

    @bhuttu: vă recomand http://blogary.ro și http://inliniedreapta.ro, precum și acest personaj fictiv de pe Facebook: http://www.facebook.com/pages/I-bet-Ludwig-von-Mises-can-get-more-fans-than-John-Maynard-Keynes . De discutat se discută. Ce lipsește e altceva, în primul rând o listă priorități cu care să fim toți de acord. Care e cel mai important lucru care trebuie făcut? (nu cel mai important subiect de discutat) Apoi, puterea de a ne implica pentru cauze comune. (da’ eu ce am la treaba asta?) Din nefericire știu despre ce vorbesc:)

    • bhuttu says:

      Multumesc pentru recomandari. La o privire rapida, pagina de pe facebook nu mai exista, iar in cele doua bloguri se bate apa-n piua cu politica. Multa vreme m-am intrebat de ce zice toata lumea ca politica e o mizerie. Pana la urma mi-am dat seama: pentru ca politica e o mizerie. Mult mai interesant e blogul dvs. 🙂 Adevarat, la vorbarie ne pricepem cu totii. Cat despre fapte, eu cred ca nici macar nu trebuie sa raliem prea multi oameni la o cauza. Uneori e suficient unul singur.

      • Adrian Stanciu says:

        Acum, iartă-mă că-ți zic, dar pe bloguri altceva decât vorbărie e mai greu :-). Eu văd că încep să apară și niște acțiuni, din ce în ce mai multe, deși sunt și eu de acord că soluția nu poate fi politică. Asta din rațiuni sistemice. Un electorat ignorant, manipulabil și dependent de ajutorul statului nu va alege niciodată politicieni onești, pentru că nu vor să audă ce ar avea aceia de spus. Vor alege mereu demagogi care, prin definiție, vor avea mereu alte agende decât binele public.

        Dar sunt perfect de acord că cea mai importantă schimbare socială se face cu un instrument de prioritizare pe care-l avem toți în baie. Nu mă refer la toaletă ci la oglindă :-).

        • bhuttu says:

          Exista feluri si feluri de vorbarie. Iar mediile astea digitale sunt bune si la altceva in afara de vorbarie (revolutia moldoveneasca, revolutiile arabe etc.). Dar cred c-am deslusit despre ce vorbim si mi se pare ca suntem de acord.

          Imi place mult asta cu oglinda. 🙂

        • alexandru says:

          Poate ar trebui pus accent si pe preventie.
          Nu trebuie sa ne gandim in primul rand la o rezolvare imediata sau de lunga durata ci pe prevenirea aparitiei problemei.

      • Florin says:

        Am copiat eu greşit linkul: http://www.facebook.com/pages/I-bet-Ludwig-von-Mises-can-get-more-fans-than-John-Maynard-Keynes/367822059871

        Eu n-aș fi așa de aspru cu vorbăria, până la un punct e mult de vorbit despre lucruri desprea care nu prea se vorbește. A vorbi serios despre taxare, liberalism, lege electorală, asistență socială, nu e chiar pierdere de vreme în măsura în care nu se vorbește serios mai deloc despre asta. Până la urmă ideile sunt cele care pun în mișcare oamenii.

        Sigur, de la un punct încolo e bătutul apei în piuă dar asta mai ales pentru că vine un moment în care viața îți testează credința în idei: ești oare capabil să faci ce spui că e bine să faci? Poți să începi revoluția morală și politică cu tine însuți?

        Experiența mea de doi ani, de când am ajuns să cunosc destul de bine mediul dreptei comentatorilor și dreptei politice (atîîta cîtă e), e cam tristă. Marea majoritate pică cu brio testul lui Stanciu cu oglinda. Nu vor să facă nimic, doar să se dea deștepți și să profite, dacă se poate, de riscurile asumate de alții.

        Am un exemplu recent destul de dureros pe tema asta, am să revin când se liniștesc lucrurile. E însă important să discutăm.

        • bhuttu says:

          Excelent, testul lui Stanciu! 🙂 Daca exista principiul lui Dilbert, de ce nu?

          In rest, am zis si mai sus. Exista feluri si feluri de vorbarie. Daca vrem din cea productiva, atunci trebuie sa luam mintile luminate (si alese ca atare mai ales pe criteriul a ceea ce-au facut pana acum) si sa le angajam in dezbateri, sa ajungem la concluzii, iar mai apoi aceste concluzii sa le implementam in practica, intr-un fel sau altul.

          Daca vrem batutul apei in piua… jos Basescu!

  6. Sunt de acord cu o parte din cele spuse in articol si in dezacord cu multe altele (foarte schematic).

    Cu ce sunt de acord:
    -recesiune nu este egal criza
    -sistemele de pensii si de sanatate sunt pe o traictorie nesustenabila
    -a crescut nivelul de incertitudine din economie
    -asta e noua normalitate
    -exista sentimentul general ca „asa nu se mai poate”
    -este nevoie de reinventarea modelului de societate

    Cu ce nu sunt de acord:
    -sistemele de pensii si de sanatate nu au fost construite pe principii absurde. Sistemul de pensii a fost construit la 1800 si ceva, cand doar o fractiune mica din forta de munca ajungea sa beneficieze de pensie, nu marea majoritate a asiguratilor. Sistemul de sanatate a devenit tot mai scump pentru ca accentul a trecut de la jumatatea plina a paharului (imbunatatirea starii de sanatate) la jumatatea goala a paharului (nu suntem nemuritori). Nesustenabilitatea actuala e data de evolutia sistemelor initale (as zice pervertirea lor mai degraba)
    -criza materiilor prime nu dateaza din 2008 sau mai recent.
    -exista si alte certitudini in afara afara incertitudinii 🙂
    -nu toate deciziile se vor lua la baza piramidei, pentru ca nu toate problemele apar la baza piramidei. Ideal ar fi ca dezia sa fie plasata in concordanta cu principiul subsidiaritatii.
    -firma trebuie sa stie cate credite de nevoi personale TREBUIE sa vinda un ofițer de cont din Botoșani în mai. Din doua motive: primul de ordin financiar (orice cost se bazeaza pe un venit) si al doilea din punct de vedere al obiectivelor individuale cuantificabile
    -nu toate motivarea se va baza pe alinierea oamenilor la un scop. Metoda cu batul si morcovul va ramane la fel de eficienta (sau ineficienta, depinde, din nou, care parte a paharului o priviti). Cu toate limitele sale, piramida nevoilor lui Maslow ramane un instrument viabil.

    Ar fi multe de adaugat, dar nu mai e spatiu… 🙂

    • Adrian Stanciu says:

      Păi, cu multe suntem de acord. De pildă cu faptul că sistemele de asigurări sociale au pornit de la idei în regulă și au fost pervertite prin exercițiul conducerii democratice. Nici eu nu spun că TOATE deciziile trebuie luate la baza piramidei, spun că cele mai multe trebuie luate acolo și, mai ales, că toate care apar acolo trebuie luate acolo. Cu alte cuvinte că managementul de vârf ar trebui să aibă alt rol și alte funcțiuni decât să prescrie cuiva cu multe nivele sub ei ce are de făcut. Pentru că ocupându-se de asta abdică de fapt de la rolul lor de a asigura funcționarea sistemului și de a se ocupa de ziua de poimâine. Abdicând, astea devin subiecte de care nu se ocupă nimeni. Sau, poate, câte un consultant ca mine, cu resurse puține și cu și mai puțină susținere, din 5 în 5 ani.

      Cu motivarea e o discuție cu adevărat lungă. Ca idee am scris și pe aici câte ceva, sunt multe, multe lucruri de spus și gândit. Un unghi foarte interesant e aici:
      http://www.adrianstanciu.ro/2009/08/31/de-ce-avem-nevoie-de-un-alt-fel-de-a-conduce/

      • Cu motivarea, e simplu de aflat. Oferiti-va consultant (voluntar) cateva zile la o ferma care lucreaza cu zilieri, platiti cu 20 lei/zi (sau cat e minimul permis de lege) si faceti-i sa lucreze „aliniati la un scop”, fara morcov si bat. Dupa cateva zile de experiment, astept sa imi spuneti ce a iesit.

        Asta e doar un prim exemplu, mai pot gasi si altele…

        • Adrian Stanciu says:

          Dar tu ce vrei să dovedești cu exemplele astea? Că nu prea înțeleg. Care e punctul tău de vedere de fapt, altul decât că eu nu am dreptate? Că eu, de pildă, nu am zis niciodată să plătești oamenii prost. Cred că e o prostie să plătești oamenii prost și apoi să-i conduci în feluri ineficiente care produc numai belele.

          De pildă am avut o situație acum câțiva ani când mi-am renovat casa. O echipă de zilieri în construcții, vreo 12. Au lucrat 3 luni. 2 luni au fost conduși de un maistru care nu a ridicat niciodată vocea la ei, un bătrân respectat, care-i lua pe fiecare în aprte în felul lui, care le gâdila orgoliul profesional, care-i făcea să se simtă jenați când o dădeau de gard. Nu au fost perfecți, dar mergea totul bine, în grafic. După 2 luni l-au schimbat pe maistru cu un inginer tânăr care striga la ei, era pizdos, arogant, distant. A fost dezastru. Mi-au întârziat totul, au dat o grămadă de chifle. Aceeași 12 muncitori zilieri.

          Adică, poate încerci să înțelegi înainte să combați… totuși.

          • 1. V-am spus cu ce sunt de acord si cu ce nu sunt de acord din ceea ce ati scris. Si nu am scris ca aveti sau nu aveti dreptate. Recititi va rog comentariile inainte de a arunca cuvintele.

            2. In privinta motivarii, revin si spun ca nu toata motivarea se va baza pe conceptul (adesea abstract) al alinierii la un scop. In anumite situatii si la anumite persoane, motivarea cea mai eficienta este cea cu morcovul. In alte cazuri, cea cu batul. In altele, cu gadilarea orgoliului. Sau cu o combinatie intre cele de mai sus. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, aceeasi persoana poate fi motivata intr-un fel intr-o anumita conjunctura, in alt fel in alta conjunctura.

            3. Maistrul ala batran si respectat poate sa nu fie disponibil oricand, la orice firma. Firma trebuie sa continue sa functioneze cu oamenii pe care ii are la un moment dat, nu sa astepte crearea unei situatii ideale.

            4. Platitul oamenilor prost e o discutie separata. Salariul depinde in principal de productivitatea muncii care il genereaza (unele activitati au o productivitate intrinseca mica, indiferent de cat de multa tehnologie se foloseste si de cat de bine e organizata activitatea) si de concurenta de pe piata muncii.

  7. D.Mihailescu says:

    Volumul speculatiilor este de treisprezece(13) ori mai mare decat produsul global brut .La un asemenea raport ,legatura cu economia reala este practic intrerupta. La ce ne putem astepta?
    „Economia „nu inseamna economie ci risipa societatii de consum , iar economistii sunt niste …antieconomisti.
    Fapt curios(sau nu): in lipsa unui competitor pe masura,capitalismul pare ca nu se poate autoregla .

  8. cornel says:

    Fortand in o masura, comunismul teoretic a fost o religie, se pare ca si dreapta politica de la noi, dar si de aiurea, este in febra constituentilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.