Acest articol a apărut în revista Biz
Capitalismul pare, în ultima vreme, din ce în ce mai mult, a fi o cetate sub asediu. Învinuit de criza economică în care se zbate lumea occidentală, de colapsul sistemului financiar, de inegalitatea de șanse și de decalajele din ce în ce mai mari între bogați și săraci, în fine, învinuit de toate relele societății moderne, capitalismul e asediat azi cum nu a mai fost de mult, din anii 60.
Recent, Mugur Isărescu a făcut o afirmație care a aprins multe spirite, de ambele părți ale dezbaterii, anume aceea că economia liberă nu se poate auto-regla, are nevoie de intervenție și reglementare din partea statului. Eu nu sunt expert în macro-economie și nu vreau să comentez justețea sau injustețea afirmației. Vreau doar să remarc în treacăt că exemplul pe care guvernatorul l-a dat, acela al băncilor, e pentru mine relevant pentru lipsa de consistență a argumentației domniei sale. Cumva rezultă că economia nu se poate auto-regla pentru că oamenii care acționează ca actori în peisajul economic sunt lacomi și lipsiți de scrupule și pentru asta e nevoie ca statul să intervină. Statul, în această accepțiune, pare a nu fi făcut din oameni. Sau, dacă e făcut din oameni, pare fi făcut din alt fel de oameni decât cei care lucrează în companii. Printr-un mecanism miraculos, băncile atrag și recrutează sistematic escroci, în timp ce statul atrage și recrutează sistematic oameni integri. Nu știu ce părere aveți voi despre politicienii noștri și despre bancheri, dar de la mine lucrurile se văd fix pe dos.
Ca atare, eu cred că disputa aici nu e dacă capitalismul e revolut sau nu. E un fel de organizare economică și socială care a produs foarte multă bunăstare și până acum singurul care a reușit asta pe termen lung, cu toate limitările lui. Nu cred nici că răspunsul stă în intervenția statului. Se poate să fie nevoie de un anumit nivel de reglementare, cazul băncilor e poate cel mai relevant în privința asta, dar cu siguranță nu prin reglementare se rezolvă problema. Dacă se rezolva, comunismul ar fi fost un mare succes.
Problema, cred eu, stă în modelul de guvernanță corporativă pe care îl aplicăm. Modelul ăsta are bube mari și el e cel care trebuie atacat, nu sistemul în sine. Vreme de mulți ani conceptul călăuzitor în conducerea afacerilor a fost “valoarea pentru acționari”. Organizațiile au fost văzute ca niște mașinării de produs profit pentru proprietarii lor iar acest scop a fost văzut ca legitim, necesar și suficient. Dar, deși e legitim și necesar, se arată că el nu este nici pe departe suficient. În mod paradoxal, nici chiar pentru proprietarii lor. Toate organizațiile care au drept scop să producă profit nu produc profit. Concentrarea pe profit e cea mai proastă cale de a-l realiza, pentru că pierde din vedere constituențele care contribuie la realizarea lui și pune firma într-un război de interese permanent cu ele. Pentru a putea produce profit o firmă trebuie să înțeleagă înainte de toate răspunsul la două întrebări cheie: “ce rol îndeplinim în viața clienților noștri?” și “de ce ar veni un om de valoare să lucreze pentru noi?”. Dacă răspunsul la aceste întrebări e neclar sau simplist atunci firma respectivă nu are viitor și nu are direcție. Faptul că se va concentra să producă profit nu-i va folosi la nimic.
Cu alte cuvinte, o organizație trebuie să se perceapă pe sine ca actor într-un sistem mai amplu, din care fac parte și clienții săi, dar și angajații săi și comunitatea în mijlocul căreia își desfășoară activitatea. Un lider adevărat, de succes, trebuie să-și pună toate aceste întrebări și să le dea un răspuns inteligent, cuprinzător. Reducționismul simplist de genul “oamenii trebuie mânați de la spate ca să muncească” sau “clienții aleargă numai după lucruri ieftine” nu-și au locul, ele nu fac decât să facă problema imposibil de rezolvat, și în felul ăsta să valideze neputința și lipsa de viziune a liderilor. Cu alte cuvinte trebuie să inventăm un model de conducere care maximizează experiențele și rezultatul tuturor, nu doar al unora și care promovează și răsplătește pe cei care știu să conducă așa. Știu că pare imposibil, dar nu e. E doar greu și cere subtilitate, nu se poate face cu metodele de vătăfie cu care cei mai mulți conducători s-au obișnuit să conducă. Dar se poate. Și ar fi bine să-l facem noi, actorii din interiorul sistemului, până când nu se trezește cineva să ne reglementeze.
Nu se vrea o licenta poetica, dar presupun ca know-hou, feedback, unui banal fir de iarba este mult superior multora din activitatile umane constiente.
Posibil ca o raportare pertinenta si permanenta la zonele extraumane, aflate in echilibre ,,naturale,, de multe milenii, sa poata conduce la schitarea TEORETICA a unui model performant.
Nu spune nimeni ca bancile atrag in mod sistematic escroci in timp ce statul atrage in mod sistematic om cinstit.
Problema cu sistemul bancar este ca sunt multe situatii in care chiar si oameni cinstiti care actioneaza sistematic pentru binele bancii pentru care lucreaza pot sa face lucruri care dauneaza sistemului in asamblu. O problema de echilibru Nash prost (ceva in genul dilemei prizonierului).
Formulari in termeni dihotomatici escroci-oameni cinstiti nu ajuta sa discutam rational despre care e de fapt problema si posibile solutii.
Va ofer doua comentarii:
1. Ii puneti in gura d-lui Isarescu cuvinte pe care nu le-a rostit. Dansul nu a stabilit ca premiza a necesitatii sau eficientei reglementarii de catre guvern activitatii bancilor aceasta distinctie intre corporatisti rai si guvernanti buni, asa cum i-o atribuiti. Ci s-a referit la principiul “checks and balances”. Asa cum cei care detin puterea politica au nevoie de o contrapondere (de unde a rezultat necesitatea separarii puterilor in stat) pentru a nu aluneca inspre autoritarism, cei care detin puterea economica au nevoie de o contrapondere pentru a nu alunca inspre dezechilibre economice majore si/sau inspre dezastre de mediu (cu alte cuvinte inspre nesustenabilitate economica in final). Nimeni nu a zis vreodata ca avem nevoie de putere legislativa vs. putere executiva pentru ca parlamentarii ar fi oameni buni iar membrii guvernului ar fi oameni rai, sau invers. Ci pentru ca e nevoie de un echilibru al puterilor.
Incercati sa identificati un alt mecanism de contrapondere la puterea nelimitata a bancilor (si a marilor corporatii in general) in afara de reglementarea guvernamentala si va ascult atunci.
2. Conceptul de autoreglare a pietei este o mare gugumanie, pentru ca imprumuta printr-o falsa analogie conceptul de echilibru al sistemelor din lumea fizicii. Problema e ca in lumea fizica se aplica legile fizicii indiferent ca oamenii vor sau nu, in timp ce indivizii in cadrul societatii nu actioneaza conform unor legi si nu exista de fapt un echilibru natural in relatiile sociale. Comportamentul social are tendinta sa intre bucle de feedback care accentueaza tendinte la nesfarsit si care pot duce la dezechilibre majore si la crize sociale. Ori universul economic nu este unul fizic, ci unul social, oricat le-ar placea economistilor sa se considere oameni de stiinta.
Bun, astea sunt abstractiuni. Hai sa vin cu un exemplu concret: Cu ce ma ajuta faptul ca o firma care produce iaurturi cu substante cancerigene va fi pana la urma descoperita peste 30 de ani (daca nu devine intre timp atat de puternica incat poate impiedica prin lobby cercetarea si dovedirea efectului cancerigen al substantelor folosite) si atunci cumparatorii se vor indrepta spre alti producatori (asta daca nu cumva firma a devenit atat de bogata incat isi permite niste campanii de marketing care ii vor convinge pe oameni sa cumpere in continuare iaurtul cancerigen)? Ce inseamna intr-un astfel de scenariu auto-reglementarea pietii? Raul s-a produs deja, o groaza de oameni au murit din cauza firmei respective. Acum inlocuiti iaurt cu derivative, si ajungem la afirmatia d-lui Isarescu, ca e nevoie de reglementare. Cu ce ii mai ajuta pe toti cei care au ramas fara pensii, fara case, pauperi, s-au sinucis, au divortat, etc. faptul ca nimeni nu mai face acum afaceri cu Banca X si Fondul Y? Raul s-a produs deja si e un rau imens. Cred ca nici nu constientizati cat rau au facut de fapt societatii excesele necontrolate din piata financiara. Mai asteptati cativa ani, si abia atunci veti putea face bilantul.
Care e de fapt marul putred in toata aceasta poveste a autoreglementarii? Externalitatile negative. Aproape orice produs (si de multe ori si serviciu) genereaza niste externalitati negative pe care producatorul nu si le asuma si pe care consumatorul fie si le asuma inconstient, fie nu si le asuma, tot inconstient, si le paseaza societatii in intregul ei. Ele nu apar in tranzactia comerciala respectiva. Ci sunt decontate de societate, in cativa ani, decenii, secole. Piata nereglementata va impinge mereu aceste costuri catre cei din viitor, sau catre cei din prezent care nu se pot apara de aceste costuri. De aceea e nevoie de reglementare, ca o forma de “checks and balances”.
Nu are nicio legatura cu oameni rai sau buni. That’s the way it works.
Prefer capitalismul…
Liberalismul, “laissez faire”, mana invizibila al lui Adam Smith este o abordare economica care, cred eu, poate functiona, cel putin teoretic. Problema este acolo, unde datorita mecanismelor economice, piata nu mai are capacitatea de a se auto-regla sau este incurajat un comportament care sa nu fie in favorarea clientului ci in sensul maximizarii profiturilor pe termen scurt. Probabil ca interventionismul manifestat de BNR in sectorul bancar, in care reglementarile sa fie mai stricte era mai potrivit in anii de criza, in care se stie ca “creditele cu buletinul” au abundat piata si in care elemente precum grad de indatorare, solvabilitate sau o capacitate sustenabila de rambursare nu au contat. Problema este ca fara reglementare, sectorul bancar tinde sa sufere distorsiuni – vedem cazul SUA unde instrumentele derivate folosite, “credit default swaps” au determinat caderea Lehman Brothers si AIG si apoi criza financiara care a urmat
Nici eu nu susțin libertarianismul absolut și sunt de acord cu toate comentariile de mai sus. Spun doar că așa cum se poate exagera cu libertatea se poate exagera și cu reglementarea și mai spun că statul e structural incapabil să facă o treabă bună pentru că-i lipsesc fie și mecanismele de reglaj imperfecte ale pieței. Adică să spui că piața nu funcționează dar funcționează statul e, după mine, o dovadă de partizanat ideologic care eludează logica minimă. Și mai argumentez că problema de bază e, de fapt, guvernanța corporațiilor. Aici ar trebui să găsim ceva mai bun.