Despre dependență

Am scris un text pentru Manager Express despre dependență. În cazul meu, despre dependența de alții în luarea deciziilor.

Cu mulți ani în urmă am vândut firma mea unei corporații multinaționale și apoi m-am angajat la ei. A fost o perioadă extrem de interesantă pentru mine și un prilej de nenumărate refecții despre felul cum funcționează oamenii și organizațiile. Între ele am avut și două despre dependență.

În firma în care intrasem, ori de câte ori aveam o decizie de luat, după ce grupul responsabilizat cu decizia analiza situația și cădea de acord, cineva zicea: “Hai să i-o arătăm și lui… (un șef oarecare), să vedem ce zice”. Pe mine asta mă mira din cale afară. “Dar de ce să i-o arătăm, ce să zică?” “E, așa, să luăm și de la el o părere”. Bine, îmi ziceam, e rezonabil, hai să o luăm. Problema e că noi muncisem o săptămână ca să ajungem la concluzia aia, i-o dădeam pe la nas unuia care nu investise nici 30’ în analiză, omul, dacă tot i se cerea părerea, se simțea obligat să o dea, iar odată dată ținea la ea! Mai mult decât atât, coechipierii mei se dădeau peste cap să-i facă pe plac, deși în mod evident nu avea nici o responsabilitate și nici nu se documentase pertinent înainte de a vorbi, își dădea și el cu părerea.

Un alt caz interesant mi s-a întâmplat cu un angajat din Ungaria, care a ajuns să-mi raporteze mie, în urma unei reorganizări a companiei. Omul era foarte nefericit în firmă pentru că nu avea nici o putere și spera ca venirea mea să schimbe situația. Asta m-a mirat puțin, pentru că eu nu aveam percepția asta, chiar dimpotrivă. L-am întrebat de unde i se trage. Mi-a răspuns că el e de trei ani în firmă și nimeni nu i-a spus care sunt limitele lui de autoritate. Am rămas paf. O vreme nu am înțeles ce spune. Când, în fine, mi-a căzut fisa, m-am prins că el trăia într-o lume în care puterea se dă. Dacă nu ți s-a dat înseamnă că nu ai. Eu trăiam într-o lume în care puterea se ia. Dacă nu ți-a luat-o nimeni, înseamnă că o ai. Lipsa limitelor însemna pentru el limite zero, iar pentru mine infinit. Diferența de abordare era ireductibilă, cu toate eforturile mele în 6 luni a trebuit să ne despărțim. Sunt și azi prieten cu el pe LinkedIn și are o carieră liniștită într-o altă mare firmă în care felul ăsta de a vedea lumea nu deranjează pe nimeni.

Dintre toate felurile de dependență pe care le știu, cea mai păcătoasă, în organizații, e dependența de autoritate. Ea e naturală, la noi toți, e un reflex al relației cu părinții, dar în doze mari produce efecte devastatoare. În primul rând produce delegare de jos în sus. Oamenii dependenți hrănesc egoul și sentimentul de importanță al oamenilor de care depind. Apare o relație simbiotică în care superiorul ierarhic preia treptat din ce în ce mai multe din responsabilitățile subordonatului. Asta duce nu doar la eliberarea ultimului de stresul deciziei dar și de povara de a gândi și de a căuta soluții. Șeful are mereu răspunsul și e foarte pregătit și fericit să-l dea. Mai mult decât atât, dacă nu i-l ceri, se supără, se simte exclus și neimportant. Când m-am angajat la corporație am organizat un mare eveniment de vânzări fără să-i cer părerea șefului meu. Nici prin cap nu mi-a trecut. Era în spațiul meu oficial de autoritate, în bugetul meu discreționar. Omul s-a supărat, iar când nu am înțeles de ce și l-am întrebat, a ridicat din umeri: “nu știu, așa, de curtoazie, ar fi fost normal să mă informezi”. Așa e, ar fi fost, recunosc, dar ce ne făceam dacă avea o părere 🙂

Problema cu dependența în organizații e și de sus în jos. Șefii care se încarcă cu responsabilitățile subordonaților se simt poate bine pentru că sunt în control, nimic nu le scapă și nimic nu se face fără ei. În schimb sunt ultra- ocupați, de regulă cu treburi care nu sunt ale lor, iar de ale lor nu se ocupă nimeni. Eu mă ocup cu consultanță strategică. E aproape o rutină faptul că unul dintre principalele obstacole pe care le întâmpin în organizații e că managementul superior nu are timp să își rupă pentru un off-site de strategie de 2 zile, pentru că sunt prea ocupați. Când întreb cu ce sunt ocupați, din moment ce, dacă-i întrebi, primul rol pe care-l declară e acela de a superviza strategia, aia pe care nu au timp să o creioneze, se opresc mirați în loc. E o întrebare care nu le place, pentru că expune miezul problemei: fac treaba altora și nu au timp de a lor.

În cariera mea de manager am trecut și eu pe aici. Salvarea mea a fost că eu sunt leneș și nu prea-mi place să fac nici munca mea, darămite pe a altora. Așa că mi-am cumpărat un pix Montblanc de argint pe care-l țineam pe masă. Când venea cineva la mine cu eterna deschidere “șefu’, am o problemă”, ridicam pixul și întrebam: “unde semnez?”. “Ce să semnezi?” venea răspunsul. “Păi, uite, eu am un singur lucru pe care tu nu-l ai: pixul ăsta. Cu el am autoritatea să semnez lucruri pe care tu nu le poți semna. Dacă ai venit la mine, înseamnă că ai venit după ea. Dacă vrei autoritatea mea, trebuie să-mi dai un document pe care să semnez, autoritatea se certifică prin semnătură”. “A, păi nu am, voiam doar să ne sfătuim”. “OK, perfect, dar, uite, pun pixul jos. Acum nu mai sunt șeful tău. Acum sunt Adi, un coleg cu care te sfătuiești. E posibil să spun prostii monumentale, să nu vii vreodată să-mi spui că eu ți-am zis să faci așa. Ne sfătuim, te ajut, dar decizia e a ta și numai a ta.”

Nu vreau să zic că am făcut bine, și în nici un caz nu vă recomand să faceți așa. Oamenii au nevoie și de îndrumare, și de facilitarea interacțiunilor cu alte funcțiuni și de coaching, și de arbitrarea conflictelor și de organizarea cadrului în care acționează și nu știu mereu care e soluția, e absurd să le ceri mereu să aibă una. Dar ceva am obținut cu metoda asta radicală: nu am mai luat niciodată deciziile altcuiva.

Despre dependență
4.79 din 24 voturi

20 comments

  1. dan says:

    Sefii nu pleaca toti odata’n concediu … sa nu se vada ca merge treaba si fara ei !
    Seful este si el un angajat care tebuie sa munceasca.
    Nivelul lui de munca este unul intelectual.
    El gandeste scheme de lucru, le verifica si isi asuma responsabilitatea pentru ele… aici intervine puterea semnaturii !
    Nu semnezi hartii doar pentru ca esti sef, le citesti , analizezi si iti dai aprobarea , adica raspunzi de ce scrie acolo.
    Deasemenea veghezi la punerea in aplicare a deciziei luate si chiar participi efectiv pentru a vedea daca are corespondent in realitate decizia ta astfel putand aplica eventuale corectii.
    … daca subalternul gandeste, subalternul pune in aplicare… seful ce face doar da cu pixul?… in cazul asta se aplica bancul din primul rand 🙂
    In concluzie : munca intelectuala si fizica, responsabilitate in luarea deciziilor constiente ! Cu alte cuvinte salariu mare, volum mare de munca !

      • andy says:

        Conditia este ca obiectivele si limitele de autoritate sa fie foarte bine stabilite. Iar managerii sa fie verticali si sa recunoasca ce au asumat. Ca in tara noastra se mai da „cotita”. Poate de aici vine problema, ca se joaca „alba-neagra” cu obiectivele si autoritatea. Si atat timp cat „workerii” primesc mesaje duale, isi vor „stresa sefii”. Daca n-ar fi fost asa, Caragiale era somer deja.

        • Adrian Stanciu says:

          Eu cred ca limitele se mai testeaza si din mers, prin incercare si eroare. Se pune mult prea mult pret pe claritate si eliminarea ambiguitatii. Suntem o cultura care uraste neprevazutul. Excelenta e mereu NUMAI in neprevazut.

          • andy says:

            Pe vremuri se spunea ca seful stabileste regulile si vegheaza la respectarea lor. In momentul in care seful incalca primul regulile, credibilitatea, increderea, angajamentul se evapora iar executia are de suferit. Cred ca, neprevazutul trebuie detectat, recunoscut, asumat, abordat, intors pe toate fetele, comunicat cu maxima transparenta, a.i. sa nu erodeze increderea. Pentru ca, odata instalata neincrederea, apare suspiciunea, decizia se disipa, apar sedintele lungi, seful apeleaza la secretara sa-i imite semnatura si gloria apune. Bineinteles, incepe „pedepsirea vinovatilor”, dar vremurile bune, vor fi demult apuse.

  2. andy says:

    Am transpus articolul, peste realitatea economica in care traim. In principal la sectorul privat / MNC, unde „sefii” au placerea sa genereze cozi la usa lor „deschisa”, pentru ca nu i-au decizii pe banii lor, dar bineinteles fundamenteaza totul prin business case-uri. In plus, impactul negativ al unei decizii se disipa transversal la nivelul organizatiei, astfel ca sunt greu de detectat. S-ar traduce prin: „Cine a inceput primul ?”. Depinde unde se trage linia…

    In alt plan, ar fi de discutat si ce inseamna job-ul la intreprinderile de stat si in cate tipuri de infractiuni se poate incadra penal, o decizie.

    • Adrian Stanciu says:

      Da, eu nu am lucrat niciodata la stat si cred ca statul e un administrator oribil si nereformabil. Eu cred ca ar trebui redus la minimul absolut 🙂

  3. Cristian says:

    Cred ca talentul unui manager este evaluarea corecta si obiectiva a competentelor si stabilirea limitelor de autoritate in functie de rezultate. Testul cu pixul face diferenta.
    Probabil ca exista angajati competenti care nu pot depasi o anumita limita de autoritate doar pentru ca sefului ii place domeniul si „isi baga nasul”. Acestia ar trebui pusi in valoare.

    • Adrian Stanciu says:

      E interesant, insa, ca in majoritatea companiilor autoritatea se distribuie strict ierarhic. Ca si cum ierarhia conditioneaza competenta. Desi, in mod evident, nu e adevarat.

  4. Mihai says:

    „talentul” unui manager consta in potentarea la maxim a capacitatilor subalternilor in vederea atingerii obiectivului urmarit….ca o faci cu un pix sau un bici depinde de specificul sistemului de referinta unde actionezi. restul e can can 🙂

  5. Ioan says:

    Adrian Stanciu says:
    Da, eu nu am lucrat niciodata la stat si cred ca statul e un administrator oribil si nereformabil. Eu cred ca ar trebui redus la minimul absolut ?

    • Adrian Stanciu says:

      Te felicit pentru spiritul de observație! Am fost amploaiat la stat intre 1985 și 1990. Am uitat cumva despre asta pentru că atunci nu era o alegere…

  6. Ioan says:

    Am avut o viață bogată și plină de experiențe de tot felul. Am avut noroc. Am fost pe rând amploaiat la stat, antreprenor, funcționar înalt de corporație, consultant, profesor și iar antreprenor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *