Modele, rețete, exemple

Acest articol a apărut, într-o formă editată, în ultimul număr al revistei Biz.

În 1982 un tânăr consultant de la Mc Kinsey, un tip briliant, alert în gând și articulat în verb, a publicat o carte care a devenit poate primul best-seller modial de afaceri, o carte care a zguduit puternic fundațiile gândirii lumii de afaceri de la acel moment. Cartea s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare în primii 4 ani de la apariție! Nemaivăzut pentru o carte despre afaceri. Tânărul se numea Tom Peters iar cartea se numea “In Search of Excellence”. Era vremea în care industria americană se simțea puternic amenințată de avansul industriei japoneze, vremea în care mașinile japoneze trecuseră de la a fi jucării fragile și nefiabile la a fi prima opțiune a clasei mijlocii americane și în care firme ca Sony sau Matsushita trimiteau în faliment companiile americane una după alta. Cartea identifica un număr de firme americane de succes, care făcuseră față cu brio acestei competiții și care nu doar că rezistaseră dar și prosperaseră și le descompunea acțiunile într-o rețetă a succesului, a excelenței. Ideile și abordările noi, proaspete, fără inhibiții, prezentate în carte au făcut din ea un best-seller mondial iar din Tom Peters un guru al afacerilor și o celebritate internațională. 10 ani mai târziu aproape toate firmele prezentate în carte dăduseră faliment iar Tom Peters a recunoscut ceea ce niște jurnaliști de la Business Week descoperiseră, anume că a falsificat unele date pentru ca să ajungă la concluziile pe care le-a prezentat. A urmat dizgrația și un con de umbră din care omul nu a mai ieșit niciodată de tot. A fost o victimă celebră a unui fenomen foarte cunoscut dar puțin înțeles, numit de psihologi eroarea fundamentală de atribuire.

În puține cuvinte, eroarea de atribuire spune așa: suntem înclinați să punem rezultatul unor acțiuni pe seama calității acțiunilor respective și să ignorăm importanța contextului. Dacă e vorba de oameni, punem rezultatul acțiunilor lor pe seama calităților lor intrinseci, îi facem eroi sau dimpotrivă lichele și ignorăm contextul în care au acționat. Acest fel de a vedea lucrurile are multe implicații.

Una dintre ele e că sărim repede la concluzii. Căutăm modele de acțiune, rețete și ni se pare că le găsim și că ele explică ceea ce vedem și atunci ne ancorăm de ele. De exemplu, în spatele oricărei povești de succes a oricui stă un moment, cel puțin unul, de regulă mai multe, de mare noroc. Totuși, nu am văzut nici o carte care să descrie aceste mari momente de șansă și importanța lor pentru succes. Nu prea e în regulă. Adică ce e asta, loterie? Nu e cu “hard work and determination”? Păi, atunci nu e „cool”. Mai bine scriem o carte unde se vede că trebuie 10,000 de ore de muncă asiduă pentru orice succes. Pentru că noroc nu are oricine, dar 10,000 de ore, da. Nu le pui la bătaie, treaba ta. Eu ți-am zis care e rețeta. Nu are a face că nu am nici o umbră de dovadă pentru ea, dar sună bine, e sexi și se vinde. Și dă oricui o șansă.

Acum, să nu înțelegeți din asta că eu zic că în viață dacă nu ai noroc ești nimeni. Și nici că succesul e exclusiv un produs al norocului. În fond, niște oameni s-au urcat în niște trenuri care i-au dus departe. Trenurile alea au trecut printr-o gară unde erau și alții, mulți alții. Unii erau cu spatele. Alții au ezitat pentru că nu era clar unde merge trenul și venise neanunțat. Alții erau la bufetul gării la un șpriț. Și nu toate trenurile au mers departe. Unele se îndreptau spre gara triaj unde au fost trase pe o linie moartă. Dar, mai presus de orice, trebuia să fii în gara aia. Oricât de curajos, inteligent și perspicace erai ca să te urci în trenul potrivit, dacă erai la 6 Km de gară tot degeaba. 

Altă problemă, însă, mult mai complicată decât asta, e efectul de halou, cel care l-a orbit pe Tom Peters. Efectul spune că, dacă cineva face ceva bine (sau rău) tindem să vedem toate acțiunile sale contribuind la acel rezultat. În abordarea cărții sale, Peters a comis o eroare fundamentală de judecată și anume că nu poți înțelege succesul studiind succesul, după cum nu poți înțelege eșecul studiind eșecul. Să vă dau un exemplu. Dacă vreți să aflați cauzele care produc cancer la plămâni și luați 1000 de bolnavi și le studiați stilul de viață veți afla că 70% dintre ei fumează. Dar 100% dintre ei beau apă. Apa, deci, e o cauză de cancer mult mai importantă decât fumatul. În cercetare asta se numește selecția după variabilă dependentă. Produce concluzii zero. Problema e că au un foarte tare parfum de credibilitate. Ca să vă feriți de astfel de erori e foarte important să înțelegeți, deci, două lucruri.

Primul e că nici un exemplu nu dovedește nimic. El exemplifică. Dacă aveți o teorie validă, cercetată empiric, atunci un exemplu e foarte bun ca să o ilustreze, să-i dea concretețe și contur. Dar nu dovedește nimic. Faptul că găsiți pe cineva care a reușit cu 10,000 de ore de muncă să devină miliardar nu înseamnă că așa se ajunge miliardar și nici că toți cei care muncesc ajung miliardari. Nu înseamnă, de fapt, absolut nimic. E doar un exemplu.

Al doilea e că dacă vă uitați ce face cineva, persoană sau organizație, și apoi vă uitați la rezultatele pe care le are, bune sau rele, trebuie să înțelegeți că rezultatele se obțin datorită unor acțiuni și în ciuda altora. Nu tot ce face persoana respectivă contribuie la succes, după cum nu orice face contribuie la eșec. Mai mult decât atât, chiar atunci când acțiunile respective contribuie la succes sau la eșec, efectul lor e puternic influențat de contextul în care e plasată acțiunea. Un exemplu celebru e practica introdusă de Jack Welch la General Electric de a concedia în fiecare an ultimii 10% ca performanță din firmă. A fost foarte seducătoare pentru toți managerii obsedați de putere și a fost adoptată în masă. A dat rezultate dezastruoase mai peste tot. La GE a mers, bine mersi, vreme de 30 de ani.

În concluzie, am o veste mai degrabă proastă. Viața nu prea are rețete, iar atunci când le are nu sunt așa de evidente pe cât par. Mintea noastră e instruită să le caute, gândim în categorii și asta ne dă confort, dar ne îndepărtează de adevăr. Pentru că adevărul e mereu complex și dependent de multe influențe contextuale care nu sunt evidente de la prima ochire. Trebuie să învățăm să le căutăm.

Modele, rețete, exemple
4.8 din 42 voturi