Prima pagină » Crimă și pedeapsă

Crimă și pedeapsă

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am să abordez în acest articol o temă cu care mă întâlnesc des, și în conversații private dar și în cele profesionale, cu studenți de MBA sau cu manageri din organizațiile clienților. E tema importanței pedepsei pentru etică. 

Aud des acest argument, chiar din gura unor persoane foarte inteligente, anume că “etica nu se creează cu vorbe dulci ci cu biciul. De asta sunt unele popoare etice, pentru că lipsa de etică e sau cel puțin a fost, istoric, pedepsită drastic”. Eu cred că acest argument e fals, profund fals.

Am să încep un pic mai de departe. Anume, de unde vine etica, de ce există, la ce e bună? Dacă pui întrebarea asta mai multor oameni primești tot felul de răspunsuri, de la cele de extracție religioasă (vine de la Dumnezeu) la cele spirituale (e în fibra ființei umane) la cele antropologice (așa s-au construit culturile vechi). Eu am să vă propun una care ține de teoria jocurilor. 

Homo Sapiens a devenit unica specie Homo de pe Pământ pentru că a inventat metode de cooperare în grupuri largi, metode care măresc enorm șansa de supraviețuire socială, în grupuri.  Pentru asta a fost nevoie de un cod de valori sociale care să permită cooperarea. El include preocuparea pentru binele comun, altruismul reciproc, responsabilitatea (respectarea angajamentelor), încrederea în ceilalți și prin extensie cinstea, loialitatea față de grup, respectul autorității. Imaginați-vă diferența dintre o specie care are acest cod și una care nu îl are. În specia care îl urmează, dacă indivizi sau sub-grupuri dau de vremuri grele, ceilalți îi ajută să treacă peste ele, iar când situația se schimbă primii ajută la rândul lor pe cei din urmă. Amândoi supraviețuiesc. Dacă nu au acest cod, amândoi pier. E o super-invenție.

Tot acest sistem funcționează foarte bine, însă, doar dacă toți membrii lui urmează codul moral. Atunci când funcționează, produce prosperitate și produce creștere individuală, adică binele comun nu e urmat în dauna binelui individual, e chiar sursa celui din urmă. Așa au supraviețuit strămoșii noștri și de aceea ne educăm copiii după el.

Acest cod moral, însă, are un călcâi al lui Ahile: profitorii. Deși urmărirea binelui comun produce bunăstare pentru toți, cei care nu urmează binele comun, dacă sunt o mică minoritate, pot beneficia mai mult decât ceilalți, vor fi “duși în spate” de către ei, vor primi la greu, fără a da la rândul lor înapoi și astfel vor prospera. Atunci când asta se întâmplă, din ce în ce mai mulți dintre ceilalți se vor simți trădați și vor începe, la rândul lor, să nu mai tragă la barca comună. Problema e că, atunci când fiecare trage doar pentru sine, jocul se strică și toată lumea moare. De aici nevoia de a pedepsi profitorii. În teoria jocurilor, această situație se numește “dilema prizonierului”, am mai scris despre subiect, cu alte implicații, aici.
Înainte vreme, cea mai rea pedeapsă era exilul. Pentru că eliminarea din grup era o sentință la moarte. Acum am înlocuit-o cu pedepse de cele mai variate, blânde însă prin comparație.

Dar sistemul mai are un călcâi al lui Ahile: morala extrinsecă, morala care rezidă în afara ta. Asta e mai subtilă. Dacă atunci când cineva calcă codul moral și e nepedepsit te îndeamnă să faci la fel, foarte repede codul moral dispare, pentru că e imposibil să sancționezi chiar fiecare abatere, ar trebui omul și polițistul. Codul moral rezistă doar dacă el e eminamente intrinsec. A fi moral, de aceea, are o definiție tare și anume “înseamnă să faci binele pentru că e bine”. Dacă faci binele din orice alt motiv, ca să-ți impresionezi un coleg sau pentru că ți-e frică de pedeapsă, atunci nu ești un om moral. Nu ești nici imoral, ești a-moral. Ești moral dacă faci binele pentru că îl percepi ca bine, pentru că a face bine e propria sa răsplată, ce fac ceilalți nu are legătură cu percepția ta despre bine.

Din acest motiv etica nu poate fi construită cu pedepse. Putem schimba comportamentele oamenilor cu pedepse, dar nu credințele. Apoi, într-un sens mai larg, imaginați-vă că am crea etica cu pedepse. Ce ar presupune asta? Că niște oameni (o minoritate, prin definiție, de vreme ce ei sunt cei care creează fenomenul) impun celorlați cu forța un anumit model de comportament, sub amenințarea represiunii. Tocmai ați descris Auschwitz. Arbeit Macht Frei. E un lagăr, un gulag, nu o societate.

Vă mai dau un exemplu. Imaginați-vă că ați reușit: ați creat etica cu pedepse, toți fac ce trebuie de teamă (și doar de teamă) să nu fie prinși. Dacă așa credeți că funcționează, ar trebui să nu vă lăsați niciodată telefonul sau rucsacul nesupravegheat în prezența mea. Pot să îl iau și să-l bag în buzunar (sau să vă fur ceva din geantă) pentru că sigur nu aveți cum să mă prindeți. Dacă așa ar funcționa societatea, nu ați putea și nici vrea să trăiți în ea.

Prin urmare, etica poate exista dacă și numai dacă ea e larg acceptată social, dacă vasta majoritate a oamenilor o practică pentru că e bună, indiferent de ce fac ceilalți. Asta nu înseamnă că cei care calcă norma socială nu trebuie pedepsiți sau aduși înapoi în grup, dimpotrivă. Eu cred că prea adeseori lăsăm asta exclusiv pe seama legii, a sistemului, avem prea puține conversații morale cu cei din jur și asta începe, din păcate, adeseori cu copiii noștri.

Dar înseamnă că etica începe cu fiecare dintre noi și cu internalizarea binelui și a nevoii de a fi bun, în orice circumstanțe. Până nu facem fiecare dintre noi asta, mi-e teamă că argumentul “etica se face cu pedepse” e doar o simplă raționalizare cu care ne explicăm propriile noastre scăderi prin comparație cu scăderile celorlalți.

4.5/5 - (55 votes)

16 comments

  1. Sebastian says:

    Buna Dimineata
    Uneori vorbele dulci sunt un bici ce produc durere pe termen indelungat, probabil in acest context durerea efemera a “biciului” este terapeutica vs vorbele dulci Otravite pe termen lung ( de exemplu vorbele dulci ale unor cursuri Human synergetics)

    • Mimu says:

      Ce nu se stia din teoria asta? Si comunismul parea un sistem ideal… Dar poate functiona in randul furnicilor, albinelir dar nu al oamenilor… Societatea este construita ierarhic, iar ce s-a demonstrat de-a lungul timpului este ca omul este o fiinta corupta si care corupe pentru binele propriu si al grupului ce sustine si apara interesele sale…
      Omul trebuie sa-L constientizeze pe Dumnezeu daca vrea sa faca o schimbare fundamentala, pentru ca ceea ce El ne invata si ne cere este mai presus de perceptia mintii umane care nu invata de la El. Omul progreseaza personal social si spiritual prin prisma supunerii cuvantului Sau… Dupa cum si Petre Tutea spunea ca omul fara Dumnezeu este un animal rational…
      Poti construi o societate fara Dumnezeu, dar dupa cateva generatii v-a deveni o salbaticie tehnologizata pe drumul catre extinctie, sau o societate dictatoriala… Moralitatea daca nu este legata de Dumnezeu este ca aurul care nu tine de foame…

      • Adrian Stanciu says:

        Nu am înțeles prea bine care e oful. Că argumentez o tautologie? Sau că argumentația e falsă? Sau că nu există morală fără Dumnezeu?
        Această ultimă afirmație e, la rândul ei, o credință răspândită și, fiind o credință profundă, încerc să nu argumentez contra ei, pentru că pe de o parte e inutil (oamenii nu își schimbă credințele cu argumente) pe de altă parte e inuman (eu cred că credința e o nevoie umană profundă și nu cred că ajut pe cineva în cazul extrem de puțin probabil că aș reuși să i-o zdruncin). Vreau doar să amintesc, totuși, în treacăt, două fapte care ar putea să te pună pe gânduri. Accentul cade pe “ar putea”, desigur, cum ziceam sunt conștient că oamenii nu-și schimbă în general credințele cu argumente. Primul e că primul tratat modern de etică din lume, la care toți filozofii eticii, de orice coloratură religioasă se raportează și azi, “Etica Nicomahică”, a fost scris de Aristotel cu 350 de ani înainte de nașterea lui Iisus. Zeii lui Aristotel erau mininoși, curvari și bețivi și sigur nu ei i-au inspirat pe grecii antici. Al doilea e că reperele fundamentale ale moralei umane sunt universale, transced absolut toate culturile și absolut toate religiile, inclusiv cepe politeiste, animiste, zoroastriene, budhiste, etc. Toate. Morala nu doar că e umană și universală, dar universalitatea ei duce cu gândul la faptul că e un atribut esențial al conviețuirii umane, un atribut care trebuie că a contribuit major la succesul nostru ca specie.

  2. eu says:

    Cred ca putem avea discutii placute intelectual despre motivatii interne, ”legea morala din mine” etc. Cand vorbim insa de aplicatii practice, deci despre politica – mod de constructie a unei societati – vedem ca ceea ce e azi lume civilizata este urmarea directa a sistemului pedepselor drastice pentru orice incalcare cu care Calvin a condus Geneva si ale carui principii au fost duse mai departe si dezvoltate de ceilalti conducatori ai Reformei. Biciul, streangul si rugul au creat tarile cu rule of law si respect pentru reguli (de exemplu UK a renuntat la pedeapsa cu biciul prin 1947 parca, iar in puscarii pentru revolta prin anii `60. Consecintele in societate sunt evidente, zic). Intr-un fel va invidiez pentru viziunea optimista asupra oamenilor. Intr-alt fel, nu.

    • Adrian Stanciu says:

      Eu nu am spus că profitorii nu trebuie pedepsiți. Am spus că nu așa se creează etica. Am dat și niște argumente, așa cum le înțeleg eu. Ca o observație aceleași pedepse s-au practicat și la noi, cu efecte, evident, diferite.

  3. Donkeypapuas says:

    Total greșit pentru că se pleacă de la premize false. Iar că premizele sunt false o arată faptul că omul se comportă față de semen mult sub ceea ce fac animalele. De ce? pentru că ați exclus ceea ce Creștinismul și implicit Iudaismul numesc PĂCATUL ADAMIC amplificat mai apoi de bletemul lui Cain. Și că acestea acționează sub forma ”țapului ispășitor” o demonstrează strălucit, cu mijloace antropologice, Rene Girard.
    De la premizele dumneavoastră au pornit și bolșevicii, care – în nebunia lor utopică – au crezut că o societate se poate baza pe o ETICĂ obligatorie, o ETICĂ egalitaristă. Dar ce se întâmplă cu cei care nu se încadrează acestei ETICI procustiene. Sunt eliminați (nu pedepsiți). Ca și în celălalt socialism, al lui Hitler.
    Pentru că omul – dar și animalul – are nevoie de recompensă. Fie ea materială, fie ea morală.

      • Donkeypapuas says:

        1. Darwinismul din subtext.
        2. Etica văzută drept o consecință a colaborării pentru un bine comun.
        3. Luarea în calcul atunci când e vorba de etică doar a pedepsei, deși “răsplata” poartă în sine atât conținut negativ (pedeapsa la care tot faceți referire), cât și unul pozitiv (recompensa) la care nu faceți referire în nici un fel.
        De aceea vă recomand:
        1. Să reflectați asupra romanului “Împăratul muștelor”. Nu e greu. Se citește în câteva ore.
        2. Să citiți “Căderea Satanei” a lui Rene Girard.

        • Adrian Stanciu says:

          1. Darwinismul e, într-adevăr, o premiză a argumentului meu. Că e falsă… Pentru cei mai mulți dintre noi nu e, e suficient de validă pentru marea majoritate a constatărilor.
          2. Etica văzută ca o premiză a colaborării (nu ca o consecință) e chiar substanța argumentului, concluzia, dacă vrei, nu o premiză. Dacă e o concluzie falsă, m-aș bucura să aud o critică coerentă, m-ar ajuta să mă îmbogățesc. Și, te rog, nu mă trimite superior la lecturi, că nici eu nu am făcut-o, prezintă-ți argumentul.
          3. Aici nu înțeleg deloc ce spui deși, evident, critici argumentul nu premizele lui. Argumentul meu e că:
          a) Răsplata eticii e supraviețuirea în comun
          b) Etica nu poate exista decât dacă e adoptată intrinsec, dacă e văzută ca propria ei răsplată

          Cu aroganțele, te las să trăiești tu, în pace 🙂

          • dans says:

            Nu cumva conceptul “etica este premiza supravietuirii in comun” se aplica comunitatilor mici, unde sint adevarate ideile:
            – toata lumea cunoaste pe toata lumea
            – supravietuirea depinde de individ la fel de mult cat depinde si de comunitate
            – nu te comporti etic, rezulta blamul social din care deriva respingerea sociala si eliminarea individului, cu consecinta diminuariii drastice a sanselor de supravietuire si propagare a genelor.

            Intreb deoarece mie imi pare ca acest precept este mult diluat in aglomerarile urbane mari, unde serviciile sociale universale fac supravietuirea mult mai facila, ceea ce dilueaza in individ constientizarea necesitatii adoptarii unui comportament etic doar pentru ca te ajuta sa supravietuiesti cu ajutorul comunitatii.

            • Adrian Stanciu says:

              Diluarea eticii prin delegarea ei către entități impersonale (stat, etc.) e cea mai mare critică a mea la existența și extinderea uriașă a statului modern.

  4. Adrian Ion says:

    Buna seara la toata lumea.

    Un articol interesant cum autorul ne-a obisnuit. Sau care cu siguranta trezeste interesul, marturie stand comentariile cititorilor 🙂

    Si in acelasi timp extrem de actual! O subtila descriere a crizei moral-etice prin care societatea noastra trece si a metodelor propuse de diversele grupuri de interese pentru a fi rezolvata. Sau poate doar o extraordinara coincidenta 😉

    Numai bine sa fie!

  5. Ioan says:

    Interesante idei…my two cents: dupa (maxim) doua generatii de “bici”, setul de valori devine intrinsec – e un pret mic de platit pentru a reduce din “profitori” sau din impactul lor.
    Efort mult cred ca trebuie depus la alegerea setului de valori. Si a biciului ….. astea ar fi niste discutii si mai interesante

    • Adrian Stanciu says:

      Desigur, abordarea ridică întrebarea (în afară de cea cu “care sunt valorile” care mi se pare chiar mai simplu de rezolvat) cine sunt cei în drept să dea cu biciul, cum și-au dobândit dreptul, cum de nu îl abuzează, cine îi păzește pe ei, etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.