Categorie: Societate

Mitică se scutură

„Atlas Shrugged”, „Atlas s-a scuturat”, e titlul cărții de refernință a lui Ayn Rand, unul din stâlpii ideologiei dreptei în lume, promotoarea filozofiei Obiectiviste. În carte se vorbește despre o grevă a elitelor care refuză să mai țină în cârcă o societate din ce în ce mai ineficientă și din ce în ce mai consumatoare de resurse fără nici un rost. La noi însă, metafora care dă titlul cărții nu ține, pentru că statul român, societatea română, vastă, inertă și ineficientă, nu e ținută pe umeri de vreun titan. Rolul zeului, pentru români, e de fapt jucat de o clasă mijlocie firavă, puternic împovărată și din ce în ce mai sătulă să fie vaca de muls a tuturor, de la politicieni venali la pensionari cu termopane montate pe banii primăriei. Nu Atlas duce pe umeri firmamentul societății românești ci Mitică. Citește mai mult

Sunt revoltat

Pe măsură ce citesc declarații ale unuia și ale altuia, mi-e clar că măsurile de austeritate anunțate de Băsescu, deși curajoase și necesare, sunt o făcătură superficială și prost gândită. Cel mai revoltător mi se pare faptul că se pare că s-a hotărât măsura unei „curbe de sacrificiu” în sectorul bugetar. Exact ce speram să nu se întâmple.

Sigur, reducerea cheltuielilor bugetare e cea mai bună soluție. Fără îndoială. Dar așa? Să reducem salariile medicilor și ale profesorilor la fel cu ale jandarmilor și polițiștior, care oricum câștigă cu 30-40% mai mult, fără vreun motiv aparent? Și să menținem toată armata de funcționărei și funcționărași, de prin ministere fără obiectul muncii ca Ministerul Culturii, sau din puzderia de agenții al căror scop nimeni nu pare să-l înțeleagă. Asta e reformă??

Altminteri, jos pălăria pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. E prima oară când aud, în România, un politician la putere spunând verde în față cât e de absurdă starea statului român. Chapeau!

La ce sunteți dispuși să renunțați?

E oficial. Nu mai putem continua așa. Va trebui să mărim taxele. Sau să scădem cheltuielile. Sau ambele. Mai toți oamenii pe care i-am auzit vorbind despre subiect se împart în trei categorii:

1. Să nu crească nimic, plătim deja prea mult.

2. Să crească, dar de la alții. În principiu de la bogați, dă-i dracului de îmbuibați că au de unde.

3. Mai bine să dăm afară niște bugetari, că tot  o freacă.

Adică, cu alte cuvinte, să se reducă, dar nu de la noi. Eu cred că atitudinea asta nu e rezonabilă. Ca să supraviețuim cu toții, ca popor, trebuie să renunăm la ceva. Întrebarea e la ce? Citește mai mult

Între Eugen Ionescu și Fărâmiță Lambru

Văd că gluma nefericită a unui umorist francez a stârnit pasiuni nebune de-a lungul și de-a latul României, și nu numai. Nu zic că nu era cazul, deși cred că reacțiile sunt în general foarte exagerate; în fond omul e un fel de Dan Negru al televiziunii din Franța. E un saltimbanc, un clown care face glumițe ireverențioase de care lumea râde ca proasta. Unii oameni s-au inflamat pentru că publicul a părut să găsească gluma reușită. Păi, cum altfel? Nu pentru asta au fost aduși acolo?

Foarte exagerată mi s-a părut și reacția Ambasadei României care s-a oțărât înțepată (exact ca în prezicerile moderatorului emisiunii) cerând explicații, scuze și sancțiuni exemplare. Mi-ar fi plăcut o reacție mai demnă și mai conținută. Fudulia asta de neam-prost nu ne adaugă nimic imaginii șifonate pe care o avem în Europa, chiar dimpotrivă.

În fine, tot inadecvate mi s-au părut și pozițiile unor comentatori sau ale unor forumiști români de prin toată lumea care au ieșit imediat și vertiginos la înaintare cu figurile pe care le scoatem în față ori de câte ori lumea nu ne ia în serios. Eliade, Cioran, Brâncuși, Ionescu, etc. Ce contează că unii au fost repudiați în propria lor țară, că practic toți au trăit și creat în afara României și că alții nu au vrut toată viața să mai audă de ea? Sunt ai noștri, ne reprezintă. Dar e chiar așa? Ne reprezintă ei oare? Citește mai mult

Pasarea pisicii

Articolul de mai jos a apărut în rubrica de comentarii a revistei Capital.

Am văzut cu câteva zile în urmă o emisiune la televizor în care, la un moment dat, Adrian Ursu îl întreba pe Victor Ponta despre alianța pe care partidul său a făcut-o cu PRM în Consiliul General al Primăriei Bucureștiului. Președintele PSD a explicat că nu e vorba despre o alianță și că își asumă responsabilitatea pentru confuzia creată. Moderatorul l-a întrebat atunci exact ce l-aș fi întrebat și eu: “Ce înseamnă asta? Ce aveți de gând să faceți ca să corectați problema?” Ponta s-a uitat mirat, pe sub ochelari și a rămas mut. Parcă îi vedeam gândurile: “Cum adică ce am de gând să fac? Tocmai mi-am asumat responsabilitatea. Ce altceva mai vreți de la mine?”

Asta e ceva foarte tipic la noi. Avem o relație specială cu noțiunea de responsabilitate. O echivalăm cu vina. Ca atare, dacă putem, trebuie să facem în așa fel încât să nu fie vina noastră. Dacă nu putem, atunci ne recunoaștem vinovați și gata. Asta e. Sfârșitul poveștii.
Citește mai mult

Lumina vine prin SMS

Şi în acest an, ca şi în ultimii 10, aproape că mi-a venit să-mi închid telefonul de Sărbători datorită invaziei de SMS-uri trimise în masă de diverse cunoştinţe mai mult sau mai puţin ocazionale. Dezvoltarea explozivă a tehnologiei de comunicaţie a adus după sine o mulţime de aberaţii, de parodii aproape monstruoase ale poate celei mai umane trăsături dintre toate: comunicarea. Dintre acestea, însă, nici unul nu e mai  devastator pentru mine decât fenomenul SMS-urilor și mailurilor de felicitare în masă. Citește mai mult

Ca și cofonia

Eu nu știu dacă îmi iubesc țara, după cum scriam cu câteva articole în urmă, dar știu că îmi iubesc limba. Motivul pentru care o iubesc e că ea e singurul lucru cu adevărat special și valoros pe care îl găsesc în istoria poporului nostru. E o limbă miraculoasă. S-a coagulat în 170 de ani de ocupație romană, adică în (doar) vreo trei generații, apoi a supraviețuit, exact ca și poporul român, la valuri peste valuri de invazii. Și, la fel cu poporul român, a supraviețuit aplecând capul, când a fost nevoie, integrând și apoi asimilând în blândețea ei moleșitoare și pe maghiarii aprigi (știați că „munca” e un cuvânt maghiar?) și pe riguroșii teutoni (ce cuvânt minunat, românesc, „abriht”) ca și pe ruși, ruteni, bulgari, ucrainieni, italieni sau, mai ales, pe frații noștri francezi. Mai nou ne-am aruncat cu arme și bagaje în remorca plină cu de toate a americanilor atotștiutori, dar asta e altă poveste.

Citește mai mult