Foarte exagerată mi s-a părut și reacția Ambasadei României care s-a oțărât înțepată (exact ca în prezicerile moderatorului emisiunii) cerând explicații, scuze și sancțiuni exemplare. Mi-ar fi plăcut o reacție mai demnă și mai conținută. Fudulia asta de neam-prost nu ne adaugă nimic imaginii șifonate pe care o avem în Europa, chiar dimpotrivă.

În fine, tot inadecvate mi s-au părut și pozițiile unor comentatori sau ale unor forumiști români de prin toată lumea care au ieșit imediat și vertiginos la înaintare cu figurile pe care le scoatem în față ori de câte ori lumea nu ne ia în serios. Eliade, Cioran, Brâncuși, Ionescu, etc. Ce contează că unii au fost repudiați în propria lor țară, că practic toți au trăit și creat în afara României și că alții nu au vrut toată viața să mai audă de ea? Sunt ai noștri, ne reprezintă. Dar e chiar așa? Ne reprezintă ei oare?

O țară nu e reprezentată de elita ei, din păcate. Dacă ar fi, lucrurile ar fi mult mai simple pentru noi, pentru că elitele noastre sunt respectabile și respectate. Nu aici e problema. Așa cum Franța nu e reprezentată de Hugo și Balzac ci de milioanele de cetățeni din orășelele pitorești, dar și din “banlieue”-urile sordide și periculoase, așa, pentru francezi, România nu e reprezentată de Cioran și Eliade ci de miile de  cerșetori care umplu orașele Europei. O țară e reprezntată de majoritatea cetățenilor ei, iar aici problema României e reală și de ne-ocolit.

Scuza noastră permanentă e că, de fapt, acei oameni nu sunt români. Sunt țigani. Ei nu sunt ca noi, sunt altfel. Noi nu suntem așa. Dar e asta chiar adevărat? Trec în fugă peste clivajul logic care ne permite, în mintea noastră, să fim nația lui Cioran și Eliade, dar care le atribuie țiganilor doar cerșetorii și hoții, nu pe Ion Voicu sau Fărâmiță Lambru. Mai important decât asta mi se pare că, de fapt, acei țigani chiar ne reprezintă.

Problema țigănească nu e o problemă românească; e una europeană. La noi ea e exacerbată de faptul că populația țigănească e foarte numeroasă, dar problema există peste tot, ca și țiganii. Toate țările din Europa au încercat să integreze țiganii. Nici una nu a reușit. Pentru că ei nu sunt integrabili. Pentru că, în mintea noastră, a-i integra înseamnă a-i face să trăiască ca noi, să devină europeni. Nu-i pasă nimănui, nici în România nici altundeva, de ce vor și țiganii, de tradițiile, cultura sau natura lor. Apreciem și dăm drept exemplu pe acei reprezentanți ai lor care sunt ca noi. Artiști, avocați, profesori. Oameni așezați, cu facultăți, cu angarale și cu rate la bancă. Dar ei nu sunt reprezentanții etniei lor, pentru că etnia lor nu așa trăiește și nu așa vrea să trăiască. Integrarea țiganilor nu se poate face prin asimilare, oricât de mulți bani s-ar arunca pe fereastră pe utopia asta. Ea se poate face numai prin toleranță și ne-discriminare.

În Franța țiganii, atâția cât sunt ei, sunt ne-asimilați și în ziua de azi, în ciuda eforturilor uriașe făcute de statul francez, poate cel mai puternic din lumea democrată. Degeaba. Țiganii trăiesc în șatre, la marginea orașelor. E drept că șatrele sunt făcute din microbuze Mercedes care trag caravane Fendt de 7m și că ocupanții lor sunt mai degrabă spălați și civilizați. Dar sunt tot șatre. Municipalitățile îi tolerează, deși cetățenii lor îi detestă, pentru că preferă să aibă cu ei o relație pașnică decât una de înfruntare. Ca atare orice sat de pe aici are undeva un câmp pe care taberele astea se pot așeza. Și din când în când vezi câte una. Nu e chiar ce și-ar dori statul francez, dar e o relație cât de cât civilizată.

Și prin alte țări țiganii arată diferit ca la noi. În Ungaria sunt lăutari și meseriași, în Spania au inventat flamenco. În România fură și cerșesc. De ce oare? Nu cumva problema țigănească a României e o problemă a colapsului nostru moral? Nu cumva țiganii noștri sunt cerșetori și hoți pentru că am creat o societate în care furtul e acceptabil? Eu nu știu, de pildă nici o altă limbă în care cuvântul “hoț” să aibă conotație pozitivă, ca în expresia românească “cutare, e mare hoț!” De ce nu cerșesc pe străzile Parisului țiganii francezi? Sau spanioli? De ce mereu cei români? Răspunsul, din păcate, nu e la ei ci la noi. Rezolvarea problemei țigănești e acasă, nu în proteste ale ambasadelor. E în integrare, nu în asimilare și e, mai presus de toate, în asanarea societății. Pentru că țiganii noștri reprezintă, oricât de puțin ne-ar plăcea asta, societatea noastră. Nu ei fac România, ei doar o poartă peste tot.

Aici e o aglomerare de 3 comune, toate cam cu 2-3000 de locuitori. Pe ele le deservesc 3 hipermarket-uri și un supermarket. Două din cele 4 aveau vinuri la prețurile astea. Absolut incredibil.

Eu am făcut anunțul așa, printre altele, ca să nu zică lumea că mă strecor pe ușa din dos. Nu mi s-a părut un anunț așa de important. Pentru mine chestiunile grave ale vieții, cum e și emigrarea, sunt alegeri foarte personale și care nu pot fi comentate public. Nu cred că e înțelept să emigrezi, după cum nu cred că e prostesc. Nu cred că emigrarea e ceva ce li se potrivește tuturor. Nici măcar nu cred că mi se potrivește mie, dar trebuie să încerc. În toată viața mea am trăit după filozofia că e mai bine să regret ce am făcut decât ce n-am făcut.

Pentru că anunțul, însă, a generat așa de mult interes simt nevoia să mai pun puțin miez în el.

Scriam pe blogul lui Cosmin o întâmplare de acum 3 zile. Eram la coadă la casă la un magazin de bricolaj din zonă unde am devenit “key account” peste noapte la câte fleacuri tot aflu că trebuie să cumpăr. Nu era coadă mare, dar se mișca încet. La un moment dat întrezăresc cu coada ochiului un individ care își împingea coșul, insinuant, încet, înspre fața cozii. M-am crispat, gata de ceartă. Când am ridicat ochii am realizat că omul venise să citească mai îndeaproape niște etichete la casă. Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face față încă și mai puțin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj nici de spirit de aventură, așa cum au apreciat unii dintre cei care au comentat-o (deși le mulțumesc pentru aprecieri). E un abandon. Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată. Pur și simplu nu mai fac față avalanșei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subțire al societății, un fel de exilat în propriul meu oraș natal. Nu mai pot și nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi.

Plec îndoit, cu gândul la voi, la tatăl meu care rămâne în țară cu cei 85 de ani ai lui, la locurile pe unde am copilărit sau iubit sau văzut cerul pentru prima oară. Nu e ușor și nu știu dacă am să fac față. Dacă mă va dovedi dorul de casă, mă întorc. Nu am nici o problemă să recunosc dacă am greșit. Voi trece toată aventura la experiențe și voi relua filmul de unde l-am oprit, cu energia dublată de faptul că voi ști că nu am scăpare

Un lucru, însă, nu voi face. Nu am să-mi mai critic țara și concetățenii. Am făcut-o cât am locuit în ea, pentru că era a mea, iar eu eram al ei și asta-mi dădea dreptul să spun orice cred, așa cum i-aș fi spus mamei. Dar acum nu mai pot. Pe un flux de știri vestea plecării mele a apărut însoțită de un comentariu ultra-critic față de România. Comentariul nu-mi aparține și nu-mi poate aparține. E țara mea și va fi a mea până mor. Nu am să devin niciodată cetățean francez, nu am să mă numesc vreodată Stantchou, nu îmi voi pierde niciodată limba și identitatea. După cum spuneam, eu nu pot de fapt să plec cu adevărat din România. Pur și simplu locuiesc la țară. La altă țară.

Recent Sarkozy a reușit să împingă în parlament o lege, dintre celebrele lui reforme, prin care magazinele din UNELE zone, turistice pot să țină deschis și duminica. Până acum nu aveau voie! I-au trebuit 2 ani să facă legea asta să treacă și oricum ea nu va avea efect, nu imediat cel puțin, pentru că patronii nu vor să deschidă duminica fiindcă salariații cer salarii triple.

Atunci când au o nemulțumire, francezii ies în stradă. Știți asta, demult. Anul ăsta însă au descoperit jocuri noi: de-a legatul directorului general de scaun, de-a pusul lanțului pe porțile întreprinderii, de-a incendiatul și amenințatul cu aruncatul în aer. Evident, întreprinderile astfel amenințate au sfârșit prin a închide mai devreme, pentru că nu au mai găsit directori dispuși să-și riște pielea. Mai mult, săptămâna trecută o instanță franceză a INTERZIS firmei americane Molex să-și închidă porțile anticipat pe considerente de securitate (e una din cele incendiate și cu directorii sechestrați) pe motiv că au depus cererea când fabrica era deja închisă, deci au cerut aprobare pe un “fait acompli”. Adică trebuiau să funcționeze cu directorii sechestrați 3-4 luni până dădea justiția franceză verdictul. Asta ca să nu ne mai plângem de justiția română…

Și totuși funcționează. Franța e dirijistă și aici dirijismul merge. E birocrată și și birocrația merge. Când mi-am cumpărat casa, de pildă, am întrebat notarul dacă are nevoie de actul nostru de căsătorie. Mi-a zis că nu, că suntem acolo și declarăm că suntem căsătoriți și că dacă nu am fi nu am avea nici un interes să declarăm asta, așa că el ne crede… Franța a inventat statul centralizat și se pricepe mai bine decât oricine să-l facă să meargă. Eu sunt ferm convins că o bună parte din problemele României se datorează faptului că Alexandru Ioan Cuza a importat modelul de stat francez, în cele mai mici amănunte ale lui. Pentru că transplantat pe plaiurile Dâmboviței, între acreala funcționarilor, ciupelile contribuabililor, corupția generalizată și nevoia de putere și competiție a tuturor, un model care merge uns în Franța naște monștri la București.

Francezii sunt acum foarte exaltați pentru că modelul lor economic dirijist pare să fi ieșit mai bine din criză decât altele. Fără excesele americane sau britanice și fără dependența germană de exporturi, Franța a resimțit mai puțin criza. E, după părerea mea, o falsă bucurie. E drept că șomajul lor a crescut doar cu puțin, dar era deja la 10% și înainte de criză. Infrastructura lor, invidia Europei, a început să scârțâie iar marile orașe sunt pline de tineri fără un loc de muncă. Șomajul celor sub 25 de ani se apropie de 30%. Dar Franța nu are de gând să se schimbe și, spre deosebire de toate celelalte țări, această criză nu a trezit-o la realitate ci dimpotrivă, i-a întărit convingerile că face bine ce face.

Dacă e adevărat, doar timpul va spune.

Ne mutăm într-o casă frumoasă, în mijlocul regiunii vinului de lângă Bordeaux. Dacă vreți, o puteți vedea aici.

Dar eu sunt și voi rămâne român. Cu bunele și cu relele nației mele. Cu angoasele și cu reușitele ei, cu ce are ea frumos și urât. Voi veni în țară des, îmi păstrez o bună parte din activitatea de consultant. Pur și simplu locuiesc în provincie. Nu mă pot desprinde mai mult decât atât și nici nu vreau.

Pentru toți cei care mă cunosc și se întreabă în ce fel schimbă asta relația noastră, i-aș ruga să plece de la remiza că nu o schimbă defel. Voi fi abordabil, ca și până acum, prin aceleași mijloace. Ne vom vedea la fel de des (sau de rar), chiar dacă, în mod necesar, mai planificat.

Ca să mă simt aproape de țară și de ai mei m-am hotărât să lansez și acest blog. Voi scrie în el gânduri sau întâmplări care să vă invite la reflecție și comentariu. Mi-ar plăcea să schimbăm aici idei.

A bon entendeur, salut.