Dragă Mircea, iartă-mă că te iau la pertú, dar mă simt ca și cum am fi vechi prieteni, pentru că numai vechii prieteni pot să-mi ia din casă lucruri fără să mă întrebe, nu cred că tinerii din țara asta se simt așa cum mă simt eu, nu mă înnebunesc după a fi pus în categorii (și ăsta e eufemismul serii), dar nu cred că se simt deloc mai bine, poate dimpotrivă. Dacă chiar vrei să faci ceva ca să ne simțim altfel, dă-ți demisia, acum. Și ia-l și pe Băsescu cu tine și toată liota de nehaliți cu care vă țineți amândoi de mânuță. Lăsați locul unei generații noi. Poate, cine știe ….

Aici e o aglomerare de 3 comune, toate cam cu 2-3000 de locuitori. Pe ele le deservesc 3 hipermarket-uri și un supermarket. Două din cele 4 aveau vinuri la prețurile astea. Absolut incredibil.

Am mai văzut articole despre falimente, dar arareori am văzut un CEO expunându-se pe sine și expunându-și greșelile cu atât curaj. Nu vreau să comentez dacă a fost Cătălin un director bun sau prost la CODECS, vreau doar să spun că-i admir curajul de a-și recunoaște public înfrângerea, chiar dacă nu își asumă mereu, atât cât cred eu că ar fi cazul, responsabilitatea. Până la urmă noi, cititorii, avem la fel de multe sau chiar mai multe de învățat din poveștile unor eșecuri decât din cele ale unor succese adesea cosmetizate, dar nu avem unde să citim despre ele căci cei care ratează nu au curajul să-și povestească experiențele. Cătălin a avut. Chapeau.

În treacăt fie zis revista găzduiește și opiniile noilor conducători. Belea mare. Nu m-aș apropia de CODECS prea mult cât or sta ăia pe acolo. Nu au decât critici la adresa lui Cătălin, nici o idee cât de cât (fie ea și tâmpă) și unul din ei, care e fotografiat, poartă o cravată care era la mare modă acum vreo 15 ani. Nu sunt un fan al modei, dar omul arată prăfuit rău și la vorbă, și la port și la cap. Trist pentru CODECS. S-a încheiat o eră.

Ei bine, în  naivitatea mea eu acum am descoperit și chiar mă mir. Pentru că comportamentul nu e deloc normal, dacă admitem că există un normal universal valabil, firește. Și m-am gândit care e mecanismul de gândire care te poate determina să te comporți așa de diferit, doar în funcție de marca mașinii cu care te întâlnești. Trebuie să plec de la două ipoteze, evidente, zic eu, și anume:

1. Dacă fenomenul a fost suficient de pregnant ca să-mi sară în felul ăsta în ochi înseamnă că situațiile neplăcute s-au petrecut cu o frecvență statistic semnificativ mai mare în Logan decât în Audi.
2. Am folosit aceeași metodă de eșantionare aleatoare în ambele cazuri (vorbim de același oraș, aceleași rute, cam aceleași ore).

Se poate conchide, deci, că fenomenul există într-o măsură statistic semnificativă în toată populația Bucureștiului, cel puțin. E un fenomen de masă, un atribut de cultură națională. În mod absolut sincer, aceeași oameni se purtau cu mine cu oarecare amabilitate și deferență atunci când conduceam un Audi Q7 și se poartă acum mitocănesc-agresiv când conduc un Logan. Nu există nici o conotație de servilism sau de manipulare. Acești oameni nu au nici un raport cu mine nici cel cu Audi nici cel cu Logan. Nu aveau nimic de dobândit fiind amabili după cum nu au nimic fiind agresivi. Pur și simplu asta le inspiră acea marcă de mașină și statutul atașat ei.

Trăsătura pe care tipul ăsta de atitudine se sprijină este, cred eu, duplicitatea. Asta e ceva ce ne caracterizează puternic ca nație, e sursa tuturor trădărilor cu care istoria noastră e presărată din belșug. Avem un fel servil de a ne purta cu superiorii dublat absolut în aceleași persoane de un fel agresiv-arogant de a ne purta cu inferiorii. Această caracteristică națională e personificată în personajul Ghiță Pristanda: “Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot” sau în fabula “Câinele și cățelul” a lui Grigore Alexandrescu.

Eu cred că sursa acestui tip de comportament e lipsa de echilibru interior și de stimă de sine și pornirea de a-ți căuta confirmările în afară. După cum argumentam în articolul “Refuzul politeții” eu cred că la noi politețea, tocmai din cauza acestei lipse, e percepută adesea drept o slăbiciune, drept o cedare a drepturilor noastre legitime, drept o acceptare a unei poziții de inferioritate. În mod cumva pervers, e mai în regulă să-ți asumi această poziție de (presupusă) inferioritate față de cineva care-ți este evident superior decât față de cineva care este ca tine sau îți este inferior (desigur, toată ierarhizarea fiind bazată pe semnele exterioare de succes). Acest fel schizoid de comportament colectiv e una din sursele care alimentează goana nebună a societății noastre după aparențe. Pentru că nu doar tu cu tine te simți mai bine pentru că pari mai bazat, ci chiar ești mai bine tratat de semenii tăi.

Pe de altă parte, această duplicitate de caracter pe care o arătăm fără să ne-o asumăm vreodată conștient este extrem de greu de decodat pentru cineva din afara societății noastre. Îmi amintesc povestea studiului lui Geert Hofstede.

Hofstede este un psiholog olandez celebru pentru că a propus și cercetat un model foarte bun de cartografiere a culturii naționale. A făcut asta în anii ’70 într-o cercetare mare, susținută de IBM. Modelul lui a prins și e azi cel mai cunoscut pentru măsurarea culturii naționale, cu date din toată lumea. Mai multe dacă vreți despre el, aici. Acum vreo 5 ani a măsurat și România. Dacă ați citit linkul de mai sus știți acum că modelul lui are 5 dimensiuni, 4 originale plus una adăugată mai recent. Cele 4 originale sunt PDI (Power Index), IDV (Individualism vs. Collectivism) MAS (Masculinity vs Feminity), UAI (Uncertainty Avoidance Index) iar cea de a 5-a e LTO (Long term Orientation). Înainte să măsoare la noi, Geet Hofstede a fost prin România și a făcut niște observații. În urma lor a prezis, printre altele, că România are un nivel de PDI cam de 90%. Ca idee, PDI măsoară în ce măsură membrii unei societăți acceptă inegalitatea socială ca pe o stare normală de fapt. 100% înseamnă că o acceptă total, 0% că nu  acceptă deloc. Părerea lui era că societatea noastră e foarte inechitabilă și că inechitatea e acceptată ca parte a jocului, chiar dorită, că oamenii sunt dependenți de surse de putere cărora preferă să le închine gândirea lor. Au măsurat, cu Gallup nu cu oricine, și le-a ieșit PDI 29! Ca idee, Statele Unite au cam 40. Hofstede a zis că au greșit măsurătoarea. Au schimbat întrebările, au măsurat din nou, le-a ieșit 33! Puteți găsi studiul integral aici.

Ulterior cei care au făcut măsurătoarea au argumentat că de fapt observațiile lui Hofstede sunt corecte, măsurătoarea arată altceva pentru că oamenii au răspuns aspirațional. Asta e din ciclul “nu lăsa faptele să se interpună în calea unei bune teorii”.  Până la urmă Hofstede a retras de pe site și rezultatele cercetării și estimările, deși dacă vă uitați pe Google o să vedeți că percepția publică e că estimările lui sunt de fapt rezultatul cercetării, ceea ce e complet fals, iar unele siteuri asociate lui Hofstede continuă să publice părerile lui drept realitate. Jenant.

După părerea mea, ceea ce a dat măsurătoarea peste cap nu e aspirația noastră, cât caracterul nostru duplicitar. Noi cerem reguli, dar nu le respectăm pe cele pe care le avem, deplângem disoluția autorității statului dar suntem campioni absoluți la a o încălca, înfierăm hoția dar numai a altora, (noi continuînd senini să nu ne declarăm toate veniturile la impozitare), etc, etc, etc. În lipsa unui propriu arbitru puternic, al unei conștiințe a propriei valori, a unui echilibru interior, ne e foarte ușor să ne mințim pe noi înșine și să ne spunem că lucrurile pe care le facem nu sunt de fapt așa de rele, sunt justificabile. “Ce aveți cu mine, tocmai pe mine m-ați găsit, când toată lumea ….” e o justificare pe care o aud des. Duplicitatea e doar una din formele de manifestare a acestei lipse de stimă de sine care este, cred eu, până la urmă, sursa tuturor relelor noastre.

Eu am umblat prin multe capitale din lume cu mașina și prin nenumărate pasaje. Nu am văzut nici unul de un lux atât de orbitor. Poate că or fi prin Emirate, pe unde nu am fost. Oare chiar nu avem ce face cu banii? Suntem chiar atât de fuduli, încât să aruncăm banii pe pereți de marmură deși străzile noastre sunt vai mama lor și jumătate de oraș încă nu are canalizare? Sau suntem proști? Sau, poate, cineva a luat o mare șpagă? Ghici, ciupercă, care-o fi răspunsul?

Când eram copil bunica mea de la țară îmi spunea că ei urăsc lupii pentru că sunt animale rele. Cum adică rele, am întrebat-o eu? Adică atunci când atacă o stână mai întâi omoară toate oile pe care le pot prinde apoi duc cu ei ce pot și pe restul le lasă acolo, moarte. Adică fac o pagubă mult mai mare decât le-ar fi lor de trebuință ca să trăiască. Asta e problema cu șpăgarii de la noi. Nu e că iau 10% din tot ce mișcă, deși și asta ar însemna o masivă deturnare de fonduri de vreo 3-4 miliarde de euro anual. E mai grav decât atât. Își bat joc și de restul de 90%. Pentru ca cineva să-și mai tragă pe spinarea statului niște bani vânzând marmură, s-au aruncat pe apa sâmbetei de 10 ori mai mulți. Și pot să pun pariu că în 6 luni începe să cadă de pe pereți.

E un banc care circulă prin Franța despre ministrul transporturilor dintr-o țară africană care e invitat la masă la reședința lui personală de omologul lui francez. Reședință, nu glumă. Chateau, cu vie, domeniu mare, mă rog, lux. Africanul întreabă: “dar de unde toate astea, că salariul chiar de ministru știu că nu e chiar așa de mare”. Francezul ia un binoclu și-i indică o direcție în zare: “ce vezi acolo?”. “O autostradă”, vine răspunsul. “E… păi de acolo vin. Înțelegi?” “Aha. Înțeleg” zice omul. Peste 5 ani îl cheamă africanul pe francez la el. Domeniu de 2000 ha, cu savană, junglă tropicală, lac cu hipopotami, parc natural cu animale sălbatice, de toate. “Păi, de unde toate astea?” zice mirat francezul. Africanul ia un binoclu și-i arată o direcție în zare. “Ce vezi?” Francezul se uită… se uită… “Păi, nu văd nimic. E câmpia goală”. “E, păi de acolo… Aia e o autostradă.”

Am găsit până la urmă o explicație. E doar o prezumție, nu o pot verifica, dar aș fi foarte mirat dacă mă înșel. Omul cu pricina era un bărbat de vreo 30+ de ani, masiv spre corpolent, puternic, cu un lanț de aur la gât, prototip de macho de mahala (și nu spun asta cu vreo conotație peiorativă, eu locuiesc într-o mahala, mama e născută în alta, cred că mahalaua are farmecul și etica ei). Bărbatul de mahala e cap de familie, autoritar, puternic, dominator. Pentru el a fi politicos e o slăbiciune. Să ceară cuiva voie să le intre în față, atunci când, în capul lui, are tot dreptul să o facă, e un semn de slăbiciune. E în dreptul lui, de ce să-l mai ceară? Când l-am interpelat a devenit un punct de onoare să nu cedeze, să nu se lase ușor, să își arate mușchii. Iată cum, un om poate decent, devine în ochii altora un mârlan nesimțit. Politețea devine o slăbiciune care trebuie refuzată.

Problema asta e foarte răspândită la noi. Vorbeam ieri cu un client, CEO al unei mari firme de servicii din România, care a propus pentru oamenii săi un slogan împrumutat de la Southwest Airlines: “The heart of a servant and the spirit of a warrior”. A avut reacții foarte negative. Oamenii au venit la el și i-au spus: “you know, we are not servants…” A rămas paf. Cum adică? Sunt firmă de servicii. Dacă nu sunt servitori, atunci ce sunt? Pentru noi, imaginea servitorului e peiorativă, diminuantă. Avem numai conotații negative pentru acest cuvânt, bunăoară “servil”. De asta avem unul dintre cele mai proaste standarde de servire a clienților din lume. Dar există o etică a serviciilor. Există un profesionalism, o onoare, o ierarhie, o castă. “The world is so unnerving for a servant who’s not serving” e o replică dintr-un film de desene animate al fi-mei. Și așa e. Pentru cineva care lucrează în servicii, profesionalism, onoare, carieră, succes, înseamnă să-și servească clienții la superlativ, memorabil. Asta nu înseamnă să fii servil și nu înseamnă să-ți pierzi demnitatea. Dimpotrivă. Înseamnă să te respecți tu pe tine întâi, și meseria pe care o ai. Dacă tu nu te respecți pe tine, atunci în zadar cauți respect la ceilalți.

Obsesia noastră națională pentru respect și putere vine, de fapt, din teama de a nu pierde controlul situațiilor și de a nu fi luați de proști, fraieri sau slabi. Rădăcinile ei sunt adânc ancorate în frustrare și sentimentul inferiorității. De fapt, obsesia pentru putere e un semnal marcat al lipsei de echilibru interior, de respect de sine și, în ultimă instanță, a lipsei de putere.

“Being in power is like being a lady – spunea atât de memorabil Lady Margaret Thatcher – if you need to show you are, you are not”.