De când locuiesc în Franța și vin în România cu treabă, deși vin des, am început să fiu din ce în ce mai surprins de felul negru în care ne vedem țara și viitorul. Îmi amintesc foarte bine că așa o vedeam și eu, cu doar acum un an și mă miram când îmi spuneau unii străini că exagerez și că nu e dracul așa negru. Credeam că sunt politicoși. Acum îmi dau seama că nu erau; eu eram exagerat. Îmi e acum clar de ce exageram. Trăitul în România a ajuns să fie o experiență căreia e tare greu să-i faci față; eu nu am reușit dar am avut privilegiul să pot alege unde să trăiesc. Am prieteni care-i fac față bine, chiar le place, după cum am alții, care visează cu diverse grade de realism la ziua când vor pleca. Vreau să le spun, mai ales celor care văd România în negru, că exagerează.

Să le luăm pe rând. În primul rând politicul, sursa celor mai multe frustrări. Pe bună dreptate; e de o calitate execrabilă. Dar el nu poate fi mai bun decât electoratul care-l alege. Problema democrației e că ea nu poate produce leadership politic. E o utopie. Ea produce politicianism și populism peste tot. La noi e încă bine: Belgia nu are guvern de 7 luni și nici o speranță să devină repede guvernabilă, sfâșiată cum e între două etnii care se detestă reciproc; Franța are un electorat socialist, extrem de ușor de inflamat cu discursuri populiste, care se opune îndârjit oricărei reforme, în timp ce țara e în declin avansat; Irlanda are un guvern care s-a repezit să salveze un sistem bancar falit, atât de falit încât a tras toată țara după el, după ce ani de zile a privit impasibil cum băncile se extind riscant; de Grecia nici nu vreau să mă apuc să scriu. Politicienii români nu sunt mai răi decât cei de mai sus.  Comparativ, dacă ținem seama de electoratul din care provin, sunt chiar  mai buni. Eu chiar cred că ar trebui să-i fim recunoscători lui Boc pentru felul în care cade pe sabie ca să curețe măcar o parte din excesele făcute de multe guverne înaintea lui. Sigur, i se pot reproșa multe, dar pentru asta ar trebui să-i fim recunoscători.

Apoi economia. Sigur, are multe pete: e structural de-balansată, agricultura e varză, deși ar trebui să fie motor; mă rog, le știți pe toate. Dar sistemul financiar e cu adevărat solid și asta e mare lucru astăzi.  Avem încă tineri agili și inteligenți și dornici de afirmare, avem o infrastructură de comunicații cum multe țări pot doar să viseze, o forță de muncă capabilă și dispusă la efort și încă ieftină. Datoria externă e încă mică și relativ ușor de dus, prin comparație: împrumutăm bani acum mai ieftin decât jumătate din Europa, deși avem ratinguri mai mici. Ne lipsesc  multe lucruri, dar de ce naiba ne concentrăm mereu pe ele și nu construim pe ce avem, chiar nu înțeleg.

Eram deunăzi în taxi; șoferul se plângea că Guvernul nu face nimic ca să fie bine. L-am întrebat: ce ar trebui să facă? Nu știe, nu e treaba lui; d-aia avem  Guvern. Atunci de unde știi că ce face nu e bine?

Asta e problema noastră. Suntem o nație care știe perfect ce nu e bine dar nu știe ce e bine. Cu felul ăsta de a gândi nu vom avea niciodată un guvern capabil, pentru că nimeni nu își poate clădi o carieră politică bazată pe competență într-un electorat care știe doar ce nu-i place. E mult prea facil și tentant mesajul negativ. Are urmăritori cu grămada, e ușor de inflamat, câștigă alegeri. Ce urmează, știm.

La fel în economie:  Condițiile macroeconomice ne sunt mai toate favorabile. Ne ține pe loc așteptarea ca altcineva, altundeva, să ne rezolve problemele. Mentalitatea că totul e prost ne face să bârfim prin cafenele mai degrabă decât să ne adunăm și să facem ceva. Și atunci totul devine prost, pentru că felul ăsta de a gândi e o profeție auto-împlinită.

Prima condiție ca să trăim mai bine e să înțelegem ce avem de făcut, fiecare individual și toți împreună pentru asta. Gândirea negativă e o groapă la care fiecare săpăm și în care cădem împreună. Gaura neagră a României.

1. Să nu crească nimic, plătim deja prea mult.

2. Să crească, dar de la alții. În principiu de la bogați, dă-i dracului de îmbuibați că au de unde.

3. Mai bine să dăm afară niște bugetari, că tot  o freacă.

Adică, cu alte cuvinte, să se reducă, dar nu de la noi. Eu cred că atitudinea asta nu e rezonabilă. Ca să supraviețuim cu toții, ca popor, trebuie să renunăm la ceva. Întrebarea e la ce?

Hai să încep cu taxele. Eu sunt împotriva ideii supra-impozitării bogaților. Tot aud tot felul de voci susținând impozitul progresiv și dând drept argument că așa se face în țările occidentale civilizate. Trec peste faptul că m-am săturat rău de tot să aud drept argument faptul că așa fac alții, ca și cum ar exista o legătură cauzală definită între o practică sau alta și bunăstarea acelor țări. Și nu e. Chiar atunci când e, uneori legătura e inversă, adică nu sunt bogați pentru că procedează așa, ci procedează așa entru că sunt bogați. Una peste alta, felul ăsta de a te inspira de-a valma și fără noimă e prostesc. Ce-ar fi dacă am mai gândi și cu capul nostru? O durea? Dar, mai ales, vorba americanilor, “take care what you wish for, you might get it”. Țările despre care se vorbește ar adora să aibă un sistem de impozitare simplu și direct ca noi și vorbesc împotriva cotei unice doar pentru că le face concurență fiscală cu care nu știu ce să facă. Pentru că un sistem inechitabil de impozite poate fi foarte ușor impus dar e foarte greu de desființat. În general, orice metodă de conducere care presupune că majoritatea decide ceva împotriva minorității mi se pare moral inacceptabilă și periculoasă politic. Am auzit tot felul de comentarii spunând că “ce-mi pasă mie cât impozit plătește unul care are o mașină de 100,00 EUR?” Corect. Și asta e și problema. E, practic, un fel de furt să decidem în gașca noastră numeroasă, la o bere, că mâncarea din seara asta va trebui plătită de unii care nu sunt cu noi la masă, nu sunt întrebați și dacă au ceva de spus despre subiect, oricum nu contează pentru că noi suntem mulți iar ei puțini. Ba să le mai și trimitem portăreii să ne aducă banii, că s-a făcut târziu și se închide cârciuma. O societate construită așa e strâmbă și așezată pe baze periculoase. Bunăstarea nu se poate realiza prin redistribuirea sărăciei.

Mult mai bine ar fi, cred eu, dacă s-ar lărgi baza de impozitare. Sunt tot felul de categorii de oameni sau de activități care scapă acum impozitării. Eu nu știu nici o altă țară, de pildă, care să aibă un sistem de deductibilități așa de relaxat ca al nostru. Oricât s-a strâns el în ultimii ani, e încă larg. De pildă, ca să mă refer la povestea lui Radu Berceanu cu impozitul pe Q7, nici măcar nu e nevoie să introducem unul. E doar nevoie să scoatem deductibilitatea de TVA de pe mașinile de firmă, cu excepția celor de transport. Și, să ne înțelegem, asta e o măsură care m-ar afecta și pe mine, semnificativ, dar nu aș putea spune că e incorectă. Pe când lucram la Xerox, colegii mei din Polonia aveau la vânzări doar mașini break cu grilaj de marfă în spate, pentru că dacă erau limuzine nu deduceau TVA. Și nu făcea nimeni scandal. Mai sunt și altele. Tranzacțiile cu terenuri, de pildă, dar și impozitul pe terenurile agricole. Cred că e nevoie să creăm o bază de impozitare largă și echitabilă nu doar să reducem cheltuieli. Asta include menținerea cotei unice și, la nevoie, creșterea TVA, dar și lărgirea bazei de impozitare prin închiderea “găurilor” din sistem. O țară în care doar o minoritate, fie ea săracă sau bogată, plătește taxe e o țară strâmbă și populată de oameni iresponsabili care stau mereu la mila altora și ca atare se tem mereu să nu își piardă acest privilegiu. Asta-i face pe cei săraci manipulabili politic, iar pe cei bogați manipulatori politici cum și unii și alții sunt, de fapt.

Mai spinos e subiectul cu reducerea cheltuielilor. Eu sunt mare adept al acestei măsuri. Întâi și întâi pentru că cred că statul face mai mult rău decât bine, că e foarte extins și lipsit de viziune și de obiective. Cred că am duce-o mai bine cu un stat mult mai mic. Am mai scris despre asta acum aproape un an, aici. Dar nu cred că putem pleca de la premiza că putem reduce cheltuieleile bugetului cu 6-7 miliarde de EUR/an pur și simpu reducând niște posturi aflate în exces. Nu zic că nu or fi și din astea, dar nu cred că sunt așa de multe Se vehiculează cifra de 100,000. Dacă plecăm de la premiza că au un salariu mediu normal, ne uităm la cel mult 1,5 mld./an, ceva mai mult dacă reducem și cheltuielile aferente lor (sedii, etc.), deși astea sunt mult mai greu de redus. În general presa are tendința de a se opri asupra unor cazuri aberante de exces vădit, dând astfel impresia că situația e generalizată. Eu cred că nu e chiar așa, deși e clar că statul s-a umflat tot timpul, neîncetat, fie vremea bună sau rea. Musai are de unde să dea înapoi. Dar până la 7 miliarde e cale lungă. E clar că, dacă apucăm calea asta, va trebui să renunțăm la ceva din serviciile statului. Voi la ce ați renunța? La educație? La apărare? La sănătate? La cercetare? La pensii, sau mai precis la acea parte din pensii care se alimentează din bugetul de stat? Fără ce credeți că putem trăi și singuri?

Ce ne scapă însă, atât celor ale căror iluzii copilărești despre bogăția naturală și frumuseșea României au fost spulberate cât și celor care mai credem încă în ele, este că avem o bogăție naturală incontestabilă și ar fi bine să facem ceva cu ea până nu se duce și asta naibii. Avem creier.

Nu spun asta pentru că aș fi de părere că românii sunt un popor inteligent. Nu sunt. Nu cred că există popoare inteligente. Și aici e și șpilul. Pentru că dacă nu există popoare inteligente, atunci nu există nici proaste. Avem la fel de mult sau de puțin creier ca francezii, grecii, spaniolii sau americanii. Nu ne putem compara cu ei în ce privește natura, resursele solului și subsolului, istoria, și câte și mai câte. Dar avem la fel de mult creier. Tot ce ne rămâne e să-l punem la treabă.

Am avut săptămâna asta în București două întâlniri reconfortante, care m-au umplut de energie și mi-au dat o gură de aer proaspăt. Vreau să vi le împărtășesc.

Prima a fost la Electronic Arts. Pătimașii jocurilor știu că asta e cea mai tare firmă producătoare de jocuri electronice din lume. Un fel de Microsoft al jocurilor. Ceea ce poate că nu știu e că are 400 de angajați în România. Dintre ei o jumătate sunt testatori de jocuri, o meserie care te umple de invidie copilărească: sunt plătiți să se joace de dimineața până seara. Mă rog, nu chiar, și aici e și una din problemele lor, managementul așteptărilor recruților, dar oricum, e cu totul altceva decât să pui piulițe la roți. Dar ceilalți 200 fac ceva și mai și. Ei crează, scriu, testează și lansează toate, da, ați auzit bine, toate jocurile pe care EA le produce pentru platforme mobile. Asta include toate telefoanele mobile de care ați auzit vreodată și foarte multe de care habar nu aveți că există, inclusiv orice model de PDA. Lansează 6-8 jocuri noi pe an, pentru care scriu până la 10,000 (sic) de variante diferite, ca să se potrivească pe orice telefon cu orice operator din lume. Dacă jucați un joc EA pe iPad-ul vostru (care încă nu s-a lansat) în Yokohama, e făcut de niște băieți din București.

Mai mult decât atât, media lor de vârstă în management e de 26 de ani. Directorul de operațiuni e decanul de vârstă, are 34. Nu au ierarhie propriu-zisă, lucrează în echipe auto-conduse. Principala lor provocare e să obțină performanțe înalte fără să închisteze organizația în reguli și procese, pentru că le-ar distruge creativitatea și energia și asta le-ar fi fatal. Halucinant. Parcă eram pe altă lume. Mă uitam pe geam și vedeam Bucureștiul murdar, îngălat și neglijent și nu-mi venea să cred că e vorba despre același oraș.

A doua gură de aer a fost Oracle. Știam că au o organizație mare aici. Știam că au luat o clădire mare pe Calea Floreasca și că au cam umplut-o. Nu știam că au umplut-o pe jumătate și pe cea de alături și, mai ales, nu știam cum. Am aflat că Oracle are aproape 2000 de oameni în România, dintre care cei mai mulți asigură serviciile de suport pentru toată Europa. Dacă un consultant din Stockholm, de pildă, se duce la un client să facă o prezentare, acea prezentare e făcută împreună cu un om din București. Când face o factură, ea se face la București. Dacă un client are vreo problemă cu sistemul pe care îl folosește sună la cineva din București care-i dă răspunsurile de care are nevoie. Asta nu e serviciu *222 la cască, cu script preimprimat. E o activitate sofisticată, foarte, foarte tehnică cu o mare doză de responsabilitate individuală. Practic, toată operațiunea Oracle dinEuropa, o activitate de multe zeci de miliarde de euro anual, depinde de suportul dat de niște oameni din București.

Și așa, la închiderea ediției, Dacia lansează Duster la Geneva, un produs de concepție și execuție românească, care are deja o primire foarte bună.

Sunt flori firave, poate prea puține, insuficiente ca să facă o primăvară, dar de cîte ori ați auzit vorbindu-se despre ele? Și de câte ori despre pensii, politică, factura la întreținere sau alocații pentru copii? Poate că ar trebui să ne punem resursele societății în a încuraja și susține ceea ce aduce valoare și speranță. Inteligența noastră. Acum, până nu o pierdem și pe asta prin lanurile de căpșuni ale Europei.

Industria ușoară din România și-a făcut un obicei de a se plânge, violent și nesimțit, prin glasul strident al Mariei Grappini, despre soarta crudă la care o condamnă statul român, lipsit de viziune sau de strategie industrială. De fiecare dată, la fiecare apariție sau declarație, doamna Grappini subliniază cum statul nu face nimic ca să salveze o industrie care aduce României o bună parte din exporturi și care susține un număr important de locuri de muncă. Niciodată, dar absolut niciodată, nu am auzit ce ar trebui să facă statul exact și, mai ales, nu am înțeles de ce ar trebui să facă statul asta, care ar fi logica socială prin care 22 milioane de cetățeni trebuie să contribuie la bunăstarea câtorva sute de mii.

Industria ușoară românească s-a creat pe seama fenomenului de “outsourcing” prin care manufactura, chiar și cea mult mai sofisticată decât coaserea cămășilor, a fost sub-contractată în teritorii cu forță de muncă ieftină. România a beneficiat de pe seama acestui fenomen, mai ales datorită proximității geografice de marile piețe europene și a apartenenței la Uniune. Nu am auzit pe nimeni din industrie plângându-se de politica guvernamentală când se închideau fabricile din Italia și mai apoi din Ungaria ca să se deschidă în România.

Problema cu poziționarea ca fabricant de cost mic este că ești prizonierul propriului succes. Dacă singurul tău atu competitiv este că ești ieftin atunci nu poți niciodată trăi bine. De cum începi să trăiești mai bine devii prea scump, iar industria pe care o deservești își ia frumușel catrafusele și se mută undeva unde munca e mai ieftină. Fenomenul se petrece cu atât mai rapid cu cât tehnicitatea muncii respective e mai mică. Dacă tot ce trebuie pentru a face o nouă fabrică e să muți niște utilaje relativ ieftine și să instruiești niște lucrători vreme de câteva săptămâni, atunci există o motivație economică puternică să te muți, dacă costurile cu forța de muncă ți se pot reduce, uneori, chiar și până la jumătate. Ca atare, România va pierde această industrie, fără îndoială. E doar o chestiune de timp, și nici ăsta mult.

La nivel macro-economic, ceea ce se întâmplă e mai degrabă pozitiv. Pe măsură ce pierdem cusătorii la metru, câștigăm fabrici de telefoane Nokia sau linii de producție auto, sau centre de deservire Oracle sau centre de inginerie Renault. Tocmai pentru că în domenii de (mai) mare tehnicitate costul forței de muncă nu e neapărat prima considerație în alegerea furnizorului, e poate a doua sau a treia. Pentru industria ușoară, însă, e o amenințare strategică majoră, care e acolo de când industria s-a înființat. Dacă cineva dă dovadă de obtuzitate, îngustime de gândire și de lipsă de viziune strategică, acela nu e guvernul român ci chiar patronatul cu pricina, care și-a construit micul său eșafodaj chiar sub un foarte mare și vizibil drob de sare, a ales să îl ignore vreme de ani și strigă acum după ajutorul nostru, al tuturor, când el începe să se clatine amenințător.

Pentru că, să ne înțelegem, orice fel de sprijin primește industria asta de la stat e o formă de taxare a noastră, a celorlalți, prin care noi acoperim, din buzunarele noastre, pierderea de competitivitate și de productivitate a tuturor lucrătorilor din industria ușoară. Încă nu mi-a explicat nimeni de ce asta e ceva util sau dezirabil. De abia apoi ar trebui să ne punem întrebarea și dacă e legal, pentru că acum, în contextul apartenenței noastre la UE, nu e.

O puteți vedea foarte bine călătorind cu metroul prin București. Coborâți în subteran ca într-o peșteră a lui Ali Baba. Lumina e chioară, miroase dubios, a catran de șine, mucegai și urină, amestecat cu arome de langoși cu brânză. Nu există indicații; trebuie să te orientezi și să te descurci, e pentru cunoscători. Cunoscătorii, de altfel, se și mișcă siguri pe ei și dezinvolți și un pic iritați pe neofiții care încurcă locul. E oarecum murdar, nu foarte, dar suficient încât să pară dubios. Casele de bilete sunt niște gherete de tablă cu femei zgribulite în pulovere lălâi, înghesuite printre butice cu pufuleți, țigări și ciocolată. Turnicheții par făcuți la Automatica SA din resturi, vopsiți cu vopsea lovitură-de-ciocan (mereu m-am întrebat de ce dracu’ îi zice așa) și te aștepți mereu să se blocheze, deși nu o fac. Pereții sunt acoperiți cu cărămidă aparentă tip, de pe vremea marelui ctitor, căzută pe alocuri. În fine, e o mare jale. Te gândești cu groază la momentul în care o să te urci în tren.

Apoi vine trenul și trage la peron. Intri cu strângere de inimă. Și… stupoare. E impecabil. Mai mult decât impecabil. E uluitor. E curat, luminos, foarte, foarte confortabil, răcoros vara și călduros iarna, larg, rapid, silențios. E pur și simplu minunat. Metrourile din Paris, Londra sau New York, cu care circul adeseori, sunt niște rable împuțite pe lângă metroul din București. Cum naiba e posibil așa ceva?

Iată cum. Exploatarea metroului aparține de Metrorex SA, firmă de stat cu pierderi de zeci de milioane pe an plătite din bani publici. Partea de material rulant, însă, a fost subcontractată către firma Alstom, într-o tranzacție care a suscitat multe discuții la vremea ei. Alstom lucrează tot cu oamenii Metrorex, afiliați la aceleași sindicate ca cei care se ocupă de mișcare și de stații și căi de acces. Alstom e condusă de un om căruia-i pasă de ce iese din mâna lui, deși e la rândul lui un personaj controversat, prietenul meu Gabi Stanciu (nici o legătură, doar o coincidență de nume). Numai el știe de ce efort e nevoie ca să faci o întreprindere să funcționeze la așa standarde în așa condiții. Dar, iată, că o face.

Povestea lui Gabi nu e unică. De-a lungul și de-a latul României puteți vedea lucruri minunate făcute de aceeași români care nu sunt în stare să alinieze gurile de canal la nivelul șoselei. Vedeți și Charles de Gaulle Plaza, construită de Bog’art într-un an cu muncitori români, dar și pasajul de la Băneasa care se târâie pe loc de 3 ani, cu aceeași muncitori. Răspunsul paradoxului stă în managementul de stat.

Statul român e un Midas întors. Tot ce atinge se transformă în căcat, scuzați expresia. Nu numai ceea ce conduce direct, ca Metrorex sau SNCFR, bunăoară, dar orice atinge indirect prin contracte, concesiuni sau subvenții. Orice face e pătat de pecinginea corupției, a indolenței, a căpătuielii fără sfârșit și fără jenă, fie că gestionează direct activitatea cu pricina, fie că doar o comandă unui furnizor. Dacă mergeți la mare în Croația cu mașina veți merge pe autostrada Dalmației, de la Zagreb la Split. Autostrada trece munții Velebit, are nenumărate viaducte și tunele, dintre care două tunele duble mai mari decât Mont Blanc sau Frejus. E o operă inginerească titanică, exemplară. A fost făcută în 4 ani, cu Bechtel.

De multe ori când vorbesc despre rolul statului în societate oamenii dau exemplul Franței. Franța are un stat mai mare, mai birocratic și mai prezent în economie decât România. Dar în Franța statul funcționează. Mergeți cu TGV-ul dintr-un oraș în altul în Franța, sau mergeți într-un spital sau într-o școală. Nu știu cum fac să funcționeze, dar funcționează. Asta e ceva ce trebuie să admitem că nu se va întâmpla niciodată cu statul român. Nu s-a întâmplat niciodată în istoria noastră și nu se va întâmpla. Cel puțin nu în timpul vieții noastre, a celor care citim acum aceste rânduri, orice vârstă am avea.

Așa că singura soluție pentru noi ca nație este să limităm statul la minimul posibil. Să privatizăm orice se poate privatiza apoi să privatizăm și restul. Poate că nu vom obține un rezultat perfect, dar e imposibil să obținem ceva mai prost decât avem acum.

Faptul că cineva va avea taxe de raft mai mici nu îl va determina în nici un fel să scadă prețurile de vânzare, astfel încât retailerii să poată trece o parte a lor la consumator. Sigur, mecanismele competiției vor duce, poate, la o erodare a marjelor și la transferarea unei părți din acest beneficiu la consumator, dar eu cred că nu se va întâmpla asta. Mi-e teamă, deci, că tot circul e gratuit. Retailerii vor găsi alte metode de a-și proteja marjele. Pot să pun pariu că nu se va schimba mai nimic nici în prețurile la raft nici în felul în care e distribuit profitul din vânzare. Pentru că, în ultimă instanță, ceea ce contează e echilibrul de putere economică și aceasta e clar înclinată în favoarea retailerilor. Ceea ce se va schimba, însă, e că va apărea un nou organism de reglementare, cu noi pensii speciale și cu o nouă liotă de inspectori de hrănit prin salarii și șpăgi.

Pe vremea lui Ceaușescu exista mercurial în piețe, prețuri maximale, și nici așa nu a putut fi învinsă ecuația puterii economice. Eventual a putut fi subminat tot sistemul. Legea bunelor practici comerciale nu e chiar atât de nocivă, dar nu e nici atât de folositoare pe cât se pretinde. E o furtună într-un pahar cu apă, o altă situație în care statul nostru mamut își găsește de lucru ca să pară că face ceva…