Printre multele paradoxuri ale României se numără și acela că la noi educația privată nu e întotdeauna de mai bună calitate decât cea de stat. Dacă ne uităm la învățământul universitar, ea e mult mai proastă. Asta e bizar. Eu nu știu nici un loc în lume (asta nu înseamnă însă că nu există) în care să se regăsească această situație. Cum se explică paradoxul?

În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că această afirmație (educația privată e mai slabă decât cea publică) nu e valabilă decât pentru educația universitară. Cea post-universitară (MBA, bunăoară) ca și cea pre-universitară (grădiniță, școală elementară) nu respectă această regulă.

O primă remarcă evidentă cred că ne apropie foare tare de un răspuns: prețul educației primare și chiar preșcolare e mult mai mare decât al celei universitare, deși accesul la alternative gratuite, finanțate de stat, e la fel de bun sau chiar mai bun. Cea mai ieftină grădiniță privată percepe taxe de ordinul a 150-200 EUR/lună, în timp ce cea mai scumpă universitate privată percepe taxe de cca 600 EUR/an!! Există câteva școli elementare private care percep taxe de 20,000 EUR/an și multe (toate supra-solicitate) în zona 5-6,000. Cel mai scump program de MBA din București, prin comparație nu trece de 15,000 EUR/an.

Răspunsul paradoxului, desigur, nu poate sta decât în comportamentul consumatorului. E foarte clar că noi considerăm educația elementară mult mai importantă decât cea universitară. Și nu ne înșelăm. Chiar așa și este. Diferența, însă, e zdrobitoare. Practic, noi nu dăm doi bani, ca societate, pe calitatea învățământului universitar. Atâta vreme cât ne dă o diplomă, restul nu mai contează. Dacă vă întrebați de ce, răspunsul nu poate veni decât de la comportamentul angajatorilor. Atâta vreme cât pe piața muncii nu e nici o diferență între o diplomă obținută la “fără frecvență” la Bondrea et Co. sau la Universitatea București, de ce să mă chinui? E foarte greu și riscant să faci o universitate privată bună. Trebuie să-ți asumi costuri mari, investiții importante. De ce să o faci, dacă societatea acceptă diplome la metru? Am citit recent un studiu despre valoarea unei diplome în mai multe țări, măsurată ca NPV al creșterilor salariale care vin din educația universitară într-o viață. Din Europa, cea mai mare sumă o are Italia, (din lume, Statele Unite), iar cea mai mică Danemarca, urmată îndeaproape de Franța.  Nu știu unde stă România, că nu au măsurat și la noi, dar sigur stă foarte jos. Există societăți egalitariste, ca și a noastră, unde e o presiune socială să ai o diplomă, dar nu prea contează dacă o ai de care e. E doar o problemă de statut, nu are conotații practic aplicative. Angajatorii au înțeles asta și nu dau nici ei doi bani pe diplome și așa, iată, cercul vicios s-a închis. Am citit recent interviurile unor directori de resurse umane care spuneau că pentru ei nu contează ce universitate ai absolvit pentru că ei sunt angajatori de șansă egală. Asta e una din cele mai mari tâmpenii pe care le-am auzit vreodată. Adăugați la această supă cerințele legale impuse de o societate birocratică și supra-reglementată ca foarte multe profesii să aibă o diplomă universitară și ați creat cocteilul distrugător care aruncă în aer azi învățământul universitar privat de la noi.

De când cu scandalul universității Spiru Haret, am auzit multe voci cerând ca Ministerul Educației să înăsprească procedura de acreditare a facultăților. Problema nu e aici. Procedura de acreditare e destul de laxă peste tot în lume. Ea trebuie să permită accesul în sistem și al unor școli de calitate mai slabă, care deservesc un public al lor. Diferența trebuie să o facă societatea. În America, ca să iau un exemplu foarte relevant pentru că are și un sector public și unul privat foarte puternice în învățământ, e o diferență uriașă între a absolvi Harvard, sau Kelogg, sau MIT și absolvi Ohio State. Chiar în Franța, una e să faci HEC și alta Universitatea din Bordeaux (oricât mi-ar fi mie de drag orașul). Unde mai pui că Harvard (și puțini poate știu asta) nu e acreditat de nimeni. Pentru că nu vrea să fie. Standardele lui sunt oricum mult mai sus decât prevede procedura (minimală) de acreditare și nu are nevoie să fie recunoscut de vreun organism birocratic, chiar dacă în Statele Unite acel organism nu e de stat. Reputația lui impecabilă e suficientă. Dar e o mare diferență (în oportunități de carieră, salariu, atractivitate pentru angajatori) între a termina Harvardul cel neacreditat și Ohio State, cea acreditată. Atâta vreme cât la noi aceste diferențe nu există, Bondrea va prospera, orice ar încerca să-i facă Ministerul (și pun pariu că nu va încerca să-i facă chiar nimic, până la urmă).

O altă latură a problemei este că învățământul de stat face o concurență neloială învățământului privat. Atâta vreme cât există o alternativă gratuită, oricare ar fi calitatea ei, e foarte dificil să găsești o poziționare de marketing coerentă. La noi universitățile private au apărut pentru a satisface nevoia unui număr mai mare de studenți, apărută după revoluție, împreună cu nevoia profesorilor din universitățile de stat de a-și rotunji veniturile. Poziționarea cea mai simplă a fost cea a accesibilității atât prin prețul mic cât și prin laxitatea standardelor. O societate fără standarde s-a cuplat perfect la această propunere și, iată, universități nule didactic au devenit bune afaceri. Rușinea nu e a lor ci a noastră, a celor care angajăm acești absolvenți și le validăm astfel pregătirea precară.

Pentru a rezolva situația educației universitare private (și publice, în același timp) soluția, după părerea mea, nu poate veni decât din privatizarea prestatorilor de servicii de educație, cel puțin a celor de educație universitară. Eu cred și că acest nivel de educație nu ar trebui suportat de societate ci de individ, ceea ce ar schimba dramatic regula jocului și ar rezolva definitiv problema dar, dacă chiar insistăm în acest fel de a ne cheltui banii, măcar hai să o facem cum trebuie. Hai să alocăm fondurile celor care sunt educați, nu educatorilor și să lăsăm educatorii să concureze liber pentru acești bani. Hai să legăm fondurile alocate de criterii de performanță academică și să plătim mai bine pe cei care fac treabă mai bună (nu mai multă, ca acum). Și hai să nivelăm terenul de joc. În Franța există un sistem foarte bun (și mă mir că importăm de la ei toate tâmpeniile dar nu ce e bun) și anume școlile private, de orice nivel, pot intra în contract cu statul și astfel sunt finanțate în aceleași condiții ca și școlile de stat. Așa se face că eu plătesc pentru școala fetei mele, privată, catolică, mică și foarte legată, cam 1,500 de EUR/an, cu tot cu masa de prânz (gătită zilnic de propriul bucătar, “after all, this is France…”) în timp ce în București fratele meu plătește 8,000 pentru un serviciu similar.

Ca în orice altceva, soluții există, totul e să vrem…

Am mai văzut articole despre falimente, dar arareori am văzut un CEO expunându-se pe sine și expunându-și greșelile cu atât curaj. Nu vreau să comentez dacă a fost Cătălin un director bun sau prost la CODECS, vreau doar să spun că-i admir curajul de a-și recunoaște public înfrângerea, chiar dacă nu își asumă mereu, atât cât cred eu că ar fi cazul, responsabilitatea. Până la urmă noi, cititorii, avem la fel de multe sau chiar mai multe de învățat din poveștile unor eșecuri decât din cele ale unor succese adesea cosmetizate, dar nu avem unde să citim despre ele căci cei care ratează nu au curajul să-și povestească experiențele. Cătălin a avut. Chapeau.

În treacăt fie zis revista găzduiește și opiniile noilor conducători. Belea mare. Nu m-aș apropia de CODECS prea mult cât or sta ăia pe acolo. Nu au decât critici la adresa lui Cătălin, nici o idee cât de cât (fie ea și tâmpă) și unul din ei, care e fotografiat, poartă o cravată care era la mare modă acum vreo 15 ani. Nu sunt un fan al modei, dar omul arată prăfuit rău și la vorbă, și la port și la cap. Trist pentru CODECS. S-a încheiat o eră.

Un mecanism de feedback are, la rândul lui, două componente: un senzor care măsoară ieșirea sistemului și o compară cu cea proiectată și un mecanism de intervenție asupra sistemului care generează o corectare a parametrilor de funcționare astfel încât diferența dintre rezultatul real și cel dorit să fie constant eliminată. Să le luăm pe rând.

Senzorul. Problema metricii pare simplă, dar e orice altceva. Să admitem că scopul sistemului de învățământ e să formeze cetățeni educați care să-și poată lua în primire sarcina de a duce societatea mai departe, profesional dar și moral, etic, civic. Cum definim un astfel de cetățean? Dacă pentru cunoștințele lui putem crea teste grilă, cum măsurăm gradul lui de etică sau de civism? Răspunsul meu la întrebare e: “habar nu am”. Dacă există cineva care are o idee, eu unul sunt foarte curios să o aud. Dar să presupunem pentru o clipă că ne oprim la dimensiunea mult mai abordabilă, măsurabilă, a cunoștințelor. În acest caz, măsurarea cunoștințelor ar trebui să fie vastă și să includă cunoștințe despre etică și civism. Desigur, faptul că știi ce e corect nu înseamnă că și faci, dar e măcar un mare pas înainte. Această măsurătoare a cunoștințelor, prin teste unice, naționale, nu ar trebui să fie legată doar de validarea absolvirii sau de accesul la o treaptă superioară de învățământ. Desigur, ea poate fi folosită și pentru asta, dar scopul principal al măsurătorii nu ar trebui să fie acesta ci înțelegerea în timp real a felului în care sistemul răspunde la misiunea socială. Din această perspectivă reducerea numărului de materii la bacalaureat, de pildă, propusă de ministrul învățământului, mi se pare neavenită și total împotriva logicii. Nu spune nimeni să ținem elevii sub stres, dar o evaluare periodică unitară și coerentă la absolut toate dimensiunile actului de învățământ e prima condiție pentru a putea regla sistemul. Deși în general nu sunt foare mare fan al metricii, în acest caz o văd indispensabilă. În lipsa unui mecanism de reglaj organic natural, trebuie să folosim traductoare. Evaluarea e singurul astfel de traductor posibil, atât cât pot eu înțelege acum subiectul.

Apoi rămâne problema spinoasă a mecanismului corectiv. Și aici problema poate fi împărțită în mai multe niveluri. O analiză a cauzei deviației ne poate scoate la iveală niveluri diverse la care problema apare. Pentru simplificare, iată două frecvente și mari: nivelul strategic și cel operațional.

Strategic vorbind, se poate să nu fi gândit bine curicula, să-i învățăm pe oameni ce nu trebuie, în succesiunea sau cuantumul sau ritmul nepotrivit. Aici e nevoie de dezbateri profunde, axate pe misiunea socială, și de specialiști în elaborarea curiculelor de învățământ care să le medieze. Știu că avem, har Domnului, dar din păcate acest subiect e foarte expus politicului. Societatea noastră e imatură și e nevoie ca politicul să reziste presiunii populare de a trivializa sau super-tehniciza curicula. E nevoie de minți limpezi, coerente și neinfluențate politic care să conceapă și apoi să revizuiască periodic curicula, mereu în sensul păstrării misiunii sociale. Zic din nou. Principala cauză a revizuirilor dese și la plezneală a curiculelor de până acum nu se datorează lipsei de specialiști ci lipsei de viziune și de misiune socială.

Operațional, pe de altă parte, se poate să executăm prost curicula, adică să avem profesori slabi, educațional sau din punct de vedere al competențelor. Aici, principala problemă pe care o văd stă în subfinațarea cronică a învățământului. Am mai scris despre asta, nu insist. Cu oameni slab plătiți, care urmează cariera didactică pentru că nu sunt în stare de altceva sau pentru că apreciază puterea pe care statutul de profesor le-o dă (și nu spun deloc că ar fi cazul tuturor profesorilor, ci că fenomenul există și se accentuează pe măsură ce generațiile vechi ies din sistem) nu putem avea educație performantă. Dar, desigur, a avea suficienți bani în sistem e doar o jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate e de a-i distribui după merite. Simpla ridicare a nivelului de trai a tuturor profesorilor va avea efecte sociale fix zero. Ar fi bani aruncați la ghenă. Aici metrica de mai sus va ajuta. Dacă putem discerne ce fel de valoare adăugată are un profesor, prin prisma evoluției elevilor lui, atunci putem să plătim mai bine performanța mai bună și să eliminăm din sistem non-performanța. O conducere bazată pe obiective definite și răsplătite ca atare va da rezultate mult mai bune decât metoda actuală bazată pe respectarea procesului birocratic (grade, lucrări, etc.)

Abordarea sistemică a unui domeniu care se intitulează pe sine “sistem” este, cred eu, singura cale coerentă spre succes. Pentru asta e nevoie însă, în afară de inteligență (de care țara asta chiar nu duce lipsă), de voință politică și de caracter. Societatea nu se poate reforma democratic. Am mai scris asta. Progresul social trebuie amorsat undeva, altminteri societăți slabe vor produce politicieni slabi care vor perpetua societăți slabe. Amorsa e în educație. Dați poporului orice vrea ca să fiți aleși, luați-vă comisioane, faceți orice, dar aveți viziunea și decența să țineți standardele educației sus, mult mai sus decât înțelege și vrea să accepte electoratul. Pentru că ceva, cineva, undeva, trebuie să își asume rolul de lider, de a ieși din pluton și a conduce reforma societății, altminteri ne scufundăm inexorabil. Acel domeniu este și nu poate fi decât, zic eu, cel al educației.

Există în rândul angajatorilor o așteptare ca sistemul de învățământ să producă absolvenți amploaiabili, pricepuți din ziua intâi la ceva util. Eu cred că această așteptare e complet exagerată, cel puțin când vorbim de învățământul finanțat de la buget. Nu înțeleg deloc de ce trebuie eu să plătesc pentru ca, bunăoară, Coca Cola să poată angaja oameni care știu din prima zi cum să aranjeze marfa în raft. Cu ce mă ajuta asta pe mine? Angajatorii privați se așteaptă ca contribuabilii să rezolve problemele lor de resurse umane. De ce?

Dacă urmăm logica misiunii sociale a învățământului public, așa cum am abordat-o în articolul “Educația sistematică”, atunci nici o școală vocațională nu ar trebui finanțată de stat, cu excepția poate a medicinei generale unde, cel puțin deocamdată, statul e și angajator, deși și aici e discutabil. În rest ar trebui sa finanțăm doar educația generală, cu scop formativ. Rolul ei, deci, nu e neapărat de a forma meserii cât caractere și metode. Abordarea școlii publice ar trebui sa fie holistă și epistemologică. Oamenii ar trebui nu atât să știe orice, cât să știe cum să afle, cum e structurată cunoașterea, să aibă aplecarea de a ști si metoda de a afla. De aici încolo e drumul și responsabilitatea fiecăruia.
Discuția despre adecvarea la piața muncii s-ar muta atunci într-un spațiu complet privat, în care școlile și angajatorii pot face parteneriate pentru orientarea absolvenților în direcția cea mai adecvată. Desigur, la noi asta ridică problema spinoasă și foarte specifică a faptului că școala privată e de foarte proastă calitate. Problema e soluționabilă, cred eu, dar despre asta în alt articol. Însă, daca am aranja astfel sistemul, problema adecvării lui și chiar a calității lui ar fi mult, mult mai simplu de rezolvat. Și nu ar mai presupune dezbateri publice.

În treacăt fie spus, de dragul dezbaterii publice, că adecvarea învățământului public la realitățile de pe piața muncii, asta în ipoteza că ar avea sens, ar fi extrem de dificil înspre imposibil de obținut. Nu văd nici un mecanism posibil prin care școli care au drept misiune să bifeze o listă produsă de funcționari de la Ministerul Educației să se poată adapta unor cerințe atât de volatile ca cele de pe piața muncii. Pur și simplu sistemul e foarte greoi și are o constantă de timp uriașă. Ar fi cam ca în bancul cu ardelenii la cules de melci (iertare, ardelenilor ) “tu te apleci, și melcul … țuști!” Până ar elabora Ministerul programe noi, le-ar supune dezbaterii publice, ar negocia cu sindicatele, ar elabora norme de aplicare, ar elabora metodologii didactice, ar instrui cadrele didactice, ar acredita disciplinele și ar corecta inevitabilele erori, realitatea pentru care învățământul se va fi pregătit se va fi schimbat de tot. Am crea un monstru, complet lipsit de repere, alergând perpetuu după propria coadă, mereu cu un pas în urmă, veșnic inadecvat, dar veșnic pretinzând că este. Cred că o problemă așa de delicată ca împrospătarea programei nu poate fi lăsată pe seama unui sistem birocratic. Ea trebuie rezolvată într-un context mult mai dinamic, cu decizii luate rapid și resurse alocate imediat pe baze de necesitate. Deci, trebuie rezolvată în sistemul privat. Să lăsăm învățământul de stat să se ocupe de subiectele perene. Socrate a pus bazele gândirii moderne acum 2,500 de ani. Nu contează dacă Ministerul petrece doi ani în plus sau în minus dezbătând care dintre dialogurile lui Platon trebuie să intre în programă. Aceeași doi ani sunt ani lumină în cazul ingineriei, al medicinei sau chiar al economiei.
Ca o notă de subsol trebuie să adaug că sistemul public de învățământ ar trebui în continuare sa finanțeze disciplinele fundamentale ale cunoașterii, care nu au cerere socială imediată, dar al căror studiu trebuie să continue neîntrerupt pentru că reprezintă frontiera cunoașterii si moștenirea generațiilor viitoare. Includ aici știintele fundamentale, studiul istoriei, al literaturii, al filozofiei. Ar trebui, deci, recuperat conceptul de universitate ca for al cunoașterii mai degrabă decât ca formator de meserii. O astfel de universitate nu ar trebui să fie neapărat adecvată la piața muncii (sau poate chiar ar trebui să fie inadecvată), cât la aspirațiile fundamentale de cunoaștere ale omenirii sau națiunii. Deci, în concluzie, în totală opoziție cu președintele, eu cred că sistemul de învățământ chiar ar trebui să scoată filozofi, nu ospătari.

Dintre cele două eu vreau să vorbesc aici despre misiune (promit să abordez și problema mecansimului de reglaj într-un articol viitor). Mi se pare foarte ciudat că nimeni din societate nu a pus vreodată întrebarea care e misiunea sistemului de învățământ. Pare de la sine înțeleasă: să educe poporul. Dar e? De ce e problema mea, de contribuabil, să plătesc educația copiilor lui nea Mitică? Ori de câte ori pun întrebarea asta fie sunt tratat cu reacții oripilate fie cu răspunsuri că așa se face peste tot.

Sistemul românesc de învățământ e cronic sub-finanțat. Asta face ca în el să intre și să rămână în general oameni de slabă calitate. Sigur, nu toți, sunt și profesori cu vocație. Dar din ce văd eu la copiii mei îi numeri pe degete în fiecare școală. Restul sunt fie ratați fie niște frustrați care stau acolo pentru că e o poziție de putere, putere pe care și-o exercită asupra copiilor noștri. Până când nu vom avea oameni buni și bine plătiți în educație, reformele de proces vor rămâne goale de conținut. După cum a arătat celebra lege, acum din fericire înmormântată pe șest, într-un fel în care numai în România se poate înmormânta o lege votată unanim în parlament și validată de Curtea Constituțională, bugetul nu poate susține o creștere a salariilor profesorilor. De altfel și de ar fi putut, creșterea respectivă nu ar fi schimbat nimic. Pentru că problema nu e de 50% ci de 500%. Nu vreau să vă plictisesc prea mult, dar la noi structura societății pur și simplu nu permite finanțarea de la buget a unui învățământ performant. Dacă am face ce fac managerii unei firme, acum am redefini misiunea ca să folosim cât mai bine resursele de care dispunem. Deci, înapoi la întrebare: de ce trebuie să plătesc eu educația copiilor lui nea Mitică?

Un răspuns ar fi: pentru că e în interesul meu ca copiii lui nea Mitică să fie educați. Mie și copiilor mei ne va fi mai bine într-o țară cu oameni educați, care înțeleg lumea și societatea și se comportă responsabil. De asemenea ar trebui să fie adevărat, pe cale de consecință, că interesul meu e mai mare decât al lui nea Mitică, și anume așa de mult încât dacă eu nu aș plăti școala, nea Mitică nu și-ar educa copii. Dacă asta e adevărat, atunci două concluzii se desprind imediat, și anume:

1. ar trebui finanțat de la buget doar învățământul obligatoriu. Dacă e alegerea cuiva să se ducă sau nu la școală atunci ar trebui să și-o plătească singur.
2. obiectivele învățământului obligatoriu ar trebui să fie larg formative. El ar trebui să scoată pe ușă cetățeni, nu strungari. Pentru că eu nu sunt interesat să le dau copiilor lui nea Mitică o meserie ci o educație. Ar trebui să pună accent pe formarea caracterului, pe educația civică și cetățenească, pe cunoașterea lumii, a istoriei, a științelor și artelor, pe prețuirea identității noastre comune, limba română, pe filozofie, dar și pe economie. Ar trebui să facă astea într-un context foarte aplicat, foarte interactiv, în care copii să vadă utilitatea acestor cunoștințe și să învețe să le folosească în viața lor zilnică. Să învețe să citească o carte, să dezbată un subiect, să construiască o societate, să conducă dar și să participe la un proiect comun. Adică învățământul general ar trebui să fie chiar așa, foarte general și foarte aplecat spre formarea de cetățeni.

O astfel de abordare, radicală poate, ar scoate din sfera învățământului finanțat de la buget toate universitățile și toate școlile vocaționale. Sigur, se va pune problema ce facem cu copii care provin din familii sărace. O soluție simplă ar fi să le plătim studiile doar lor, printr-un sistem de burse sociale de merit. Din perspectiva mea de contribuabil aș vrea ca societatea să nu piardă contribuția membrilor ei valoroși doar pentru că nu-și permit să facă școală. Dar, pe de altă parte, e interesul și al lor să învețe și să se realizeze profesional, deci nu cred că ar trebui ca ajutorul societății să fie de tip subsidiu. Soluția ar fi, cred eu, un sistem de credite pentru învățământ, fie finanțate fie garantate de stat dar mereu returnabile. Un astfel de sistem ar angaja responsabilitatea celui susținut de stat și ar lăsa bugetul în mare parte intact. Creditul s-ar putea plăti cu ușurință în primii câțiva ani doar din diferența de salariu. Toată lumea ar avea de câștigat.

Sigur, mi-e clar că o astfel de propunere e politic explozivă, și poate inaplicabilă, dar o dezbatere serioasă despre misiunea învățământului finanțat de la buget mi se pare inevitabilă. În absența ei nu vom face decât să perpetuăm o stare de lucruri nesustenabilă și să mai facem încă 20 de reforme fără sens. Nu e întâmplător că Ministerul Învățământului a avut cei mai mulți minștri până acum și mai multe reforme chiar decât miniștri. Cârpirea la nesfârșit a unei plăpumi putrede și mult prea scurte nu are cum să o facă pufoasă și călduroasă. Trebuie să recunoaștem, odată pentru totdeauna, că nu putem susține un învățământ universal și gratuit. Hai să facem ce putem bine, mai degrabă decât totul prost.