1. Ce risc avem să ajungem în situația Greciei?

2. Ce ar trebui să facem ca să evităm să ajungem acolo?

Văd, cu tristețe, că ce am scris atunci se arată adevărat.

1. Cred că riscul să ajungem în situația Greciei e foarte mare, mai mare de 50%. Principalul motiv pentru care cred că se va întâmpla asta e că ne-am obișnuit să trăim peste mijloacele noastre, fără să ne întrebăm cum și de unde vin banii. Acest tip de comportament va duce la mari convulsii când criza se va prelungi sau adânci. Până acum ne-am cumpărat o pace socială nemeritată, cu bani de la FMI, amanetând viitoarea generație pentru a plăti datoria. Consecința e că nu suntem pregătiți pentru trezirea brutală la realitate care ne așteaptă, că vrem sau nu. Am mai scris despre asta aici și aici.

Un alt motiv pentru care suntem foarte fragili este că avem cea mai proastă clasă politică din Europa, care nu s-a sfiit deloc până acum să arunce țara și mai tare în criză, de dragul de a mai smulge câteva voturi unor amărâți care nu înțeleg nimic, prin promisiuni populiste.  Asta s-a întâmplat de la stânga la dreapta spectrului politic, fără excepție și fără măsură.

Motivul pentru care, în ciuda celor de mai sus, nu văd un risc chiar de 100% este că, pe de-o parte nu avem privilegiul Greciei de a fi în cluburile cele mai intime ale Europei, ceea ce în acest moment ne face bine, pentru că putem folosi inflația ca metodă de a ne micșora cheltuielile și datoriile (cu toate consecințele ei neplăcute interne și externe) și, pe de altă parte, vom găsi mult mai greu ca Grecia bani ieftini de spânzurat, pe piețele de capital. Pe de altă parte, avem, totuși, un  popor mai obișnuit cu greul și privațiunile decât grecii. Ca atare, mai devreme sau mai târziu va trebui să facem față situației, așa cum e ea.

2. Pentru a depăși această situație, din păcate, ar fi trebuit să facem lucruri de mult, nu acum. Ce trebuie făcut acum e reducerea drastică a cheltuielilor bugetare la nivelul veniturilor. Orice și oricine nu e indispensabil trebuie să dispară de pe lista cheltuielilor publice. E nevoie să facem o mare curățenie, și încă repede. Știu că se va zice că e o măsură pro-ciclică, așa e, dar nu văd altă soluție. La urma urmelor, cât bine ne face să aruncăm bani într-o gaură neagră? Doar că ei se duc în consum? Asta nu e o măsură de ieșire din criză. Ar trebui ca orice bani trimitem în economie pe seama datoriei publice să se ducă exclusiv în investiții, și anume în investiții cu retur clar. Există un precedent și un model, că tot suntem noi înnebuniți după modele, Letonia.

O veche poantă Murphystă zicea: “Se aștern în fața noastră două drumuri. Unul duce spre disperare și suferință, celălalt spre anihilare și pierzanie. Dumnezeu să ne dea puterea să alegem bine”. Cam așa suntem noi acum. Între Letonia și Grecia. Letonia e, totuși, mai bine.

http://www.cosminalexandru.ro/2010/05/asa-cum-ar-trebui/

Iar Mitică se scutură. I-a ajuns. În România sunt 4,2 mil de salariați, din care doar ceva mai mult de 3 mil în mediul privat, restul la stat. Avem 6 mil de pensionari, aproape 900,000 pe caz de boală, cu o vârstă medie de sub 55 de ani. Avem 9 mil de asistați sociali de toate felurile. Pe măsură ce economia a crescut și am dus-o din ce în ce mai bine, cuantumul ajutoarelor sociale a crescut de la 500 mil RON/an la 6 MILIARDE!!

Mie nu-mi place deloc istoria asta cu reducerile de salarii la grămadă. Nu salariile trebuie restrânse, ci statul însuși. Eu nu fac parte dintre cei care spun că toți bugetarii o freacă. Cred că mulți dintre ei îndeplinesc funcții sociale utile. Nu cred că ați vrea să trăiți într-o țară fără medici sau fără profesori sau fără polițiști. Faptul că în mod absurd am ales ca ei să fie plătiți din buget nu schimbă cu nimic natura utilă a muncii lor. Ce schimbă, însă, e faptul că trebuie plătiți din bani luați cu japca de la unii, iar japca asta trebuie întărită cu funcționari de toate felurile, care costă bani la rândul lor. Bani care sunt plătiți fix de aceia de la care sunt luați și primii. Se tot vorbește de hoție și de corupție, dar ce altceva decât jaf la drumul mare este o societate care decide să spolieze o mică minoritate a ei în beneficiul majorității și apoi să o pună tot pe aceea să plătescă călăul, funia și săpunul?

Mugur Isărescu spunea că românii trebuie să se hotărască dacă vor un stat de 40% din PIB sau unul de 31%. Fals. Nu românii trebuie să hotărască, ci Mitică, pentru că el plătește. Și Mitică a hotărât. El nu plătește mai mult de 31-32%. Statul român a fost incapabil să colecteze mai mult decât atât orice a făcut. Dacă se mărește presiunea, pur și simplu evaziunea devine normă, cum tinde din nou să devină. E imposibil să spoliezi un popor împotriva propriei lui voințe. Îți trebuie omul și inspectorul fiscal. Intri într-o spirală negativă infinită în care banii pe care-i colectezi nu ajung cât să plătești colectorii. Motivul pentru care țări ca Franța pot să colecteze 40% la buget este pentru că cei mai mulți francezi consideră că statul face o treabă onorabilă și-și merită banii. Ca atare fiscul are de furcă cu o mică minoritate a contribuabililor nu cu quasi-totalitatea, ca la noi.

Această criză fără percedent în istoria recentă a României e ocazia de a reforma odată pentru totdeauna monstrul energofag care a devenit societatea românească. Democrația e un instrument slab pentru asta, iar situația creată e ultra-periculoasă, pentru că o majoritate care nu face nimic dar votează e cocoțată în cârca unei minorități care plătește dar nu decide. Situația e explozivă și va exploda, cu siguranță. Nu vreau să o fac pe Cassanra, dar e inevitabil. Mitică se va scutura. Iar asta va crea mari frământări sociale, pentru că sunt prea mulți oameni care s-au obișnuit să trăiască pe seama altora, să se plângă neîncetat, în ciuda acestui fapt, și să fie ascultați.

Cazul cel mai tipic sunt pensionarii. În ultimii 7 ani pensia medie s-a mai mult decât dublat, a crescut mai repede decât salariul mediu. Venitul pe cap de familie în familiile de pensionari e mai mare decât venitul pe cap de familie în familiile de activi, care au angarale mari și copii de crescut și mult mai mare decât în familiile de tineri. Cu toate astea, o mare parte din resursele statului sunt consumate pentru pensii, în timp ce toată lumea le plânge de milă pensionarilor. Nu zic că o duc bine, dar zic că o duc la fel cu oricine altcineva. Să terminăm odată cu populismul și politicianismul.

Mitică se scutură. Iar semnalul pe care-l dă e că e momentul pentru o reformă curajoasă a statului. E timpul să terminăm spolierea celor care produc pentru întreținerea celor care stau. E timpul să ne întrebăm de ce plătim facultatea unora sau concediile medicale ale altora. Și, în general, ce rost are statul și dacă nu cumva el e acum umflat mult, mult peste limitele acestui rost. Pentru că Mitică se scutură și amenință să dea odată naibii de pământ tot firmamentul ăsta încâlcit și parazitar pe care ne-am obișnuit să-l numim stat.

Sigur, reducerea cheltuielilor bugetare e cea mai bună soluție. Fără îndoială. Dar așa? Să reducem salariile medicilor și ale profesorilor la fel cu ale jandarmilor și polițiștior, care oricum câștigă cu 30-40% mai mult, fără vreun motiv aparent? Și să menținem toată armata de funcționărei și funcționărași, de prin ministere fără obiectul muncii ca Ministerul Culturii, sau din puzderia de agenții al căror scop nimeni nu pare să-l înțeleagă. Asta e reformă??

Altminteri, jos pălăria pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. E prima oară când aud, în România, un politician la putere spunând verde în față cât e de absurdă starea statului român. Chapeau!

1. Să nu crească nimic, plătim deja prea mult.

2. Să crească, dar de la alții. În principiu de la bogați, dă-i dracului de îmbuibați că au de unde.

3. Mai bine să dăm afară niște bugetari, că tot  o freacă.

Adică, cu alte cuvinte, să se reducă, dar nu de la noi. Eu cred că atitudinea asta nu e rezonabilă. Ca să supraviețuim cu toții, ca popor, trebuie să renunăm la ceva. Întrebarea e la ce?

Hai să încep cu taxele. Eu sunt împotriva ideii supra-impozitării bogaților. Tot aud tot felul de voci susținând impozitul progresiv și dând drept argument că așa se face în țările occidentale civilizate. Trec peste faptul că m-am săturat rău de tot să aud drept argument faptul că așa fac alții, ca și cum ar exista o legătură cauzală definită între o practică sau alta și bunăstarea acelor țări. Și nu e. Chiar atunci când e, uneori legătura e inversă, adică nu sunt bogați pentru că procedează așa, ci procedează așa entru că sunt bogați. Una peste alta, felul ăsta de a te inspira de-a valma și fără noimă e prostesc. Ce-ar fi dacă am mai gândi și cu capul nostru? O durea? Dar, mai ales, vorba americanilor, “take care what you wish for, you might get it”. Țările despre care se vorbește ar adora să aibă un sistem de impozitare simplu și direct ca noi și vorbesc împotriva cotei unice doar pentru că le face concurență fiscală cu care nu știu ce să facă. Pentru că un sistem inechitabil de impozite poate fi foarte ușor impus dar e foarte greu de desființat. În general, orice metodă de conducere care presupune că majoritatea decide ceva împotriva minorității mi se pare moral inacceptabilă și periculoasă politic. Am auzit tot felul de comentarii spunând că “ce-mi pasă mie cât impozit plătește unul care are o mașină de 100,00 EUR?” Corect. Și asta e și problema. E, practic, un fel de furt să decidem în gașca noastră numeroasă, la o bere, că mâncarea din seara asta va trebui plătită de unii care nu sunt cu noi la masă, nu sunt întrebați și dacă au ceva de spus despre subiect, oricum nu contează pentru că noi suntem mulți iar ei puțini. Ba să le mai și trimitem portăreii să ne aducă banii, că s-a făcut târziu și se închide cârciuma. O societate construită așa e strâmbă și așezată pe baze periculoase. Bunăstarea nu se poate realiza prin redistribuirea sărăciei.

Mult mai bine ar fi, cred eu, dacă s-ar lărgi baza de impozitare. Sunt tot felul de categorii de oameni sau de activități care scapă acum impozitării. Eu nu știu nici o altă țară, de pildă, care să aibă un sistem de deductibilități așa de relaxat ca al nostru. Oricât s-a strâns el în ultimii ani, e încă larg. De pildă, ca să mă refer la povestea lui Radu Berceanu cu impozitul pe Q7, nici măcar nu e nevoie să introducem unul. E doar nevoie să scoatem deductibilitatea de TVA de pe mașinile de firmă, cu excepția celor de transport. Și, să ne înțelegem, asta e o măsură care m-ar afecta și pe mine, semnificativ, dar nu aș putea spune că e incorectă. Pe când lucram la Xerox, colegii mei din Polonia aveau la vânzări doar mașini break cu grilaj de marfă în spate, pentru că dacă erau limuzine nu deduceau TVA. Și nu făcea nimeni scandal. Mai sunt și altele. Tranzacțiile cu terenuri, de pildă, dar și impozitul pe terenurile agricole. Cred că e nevoie să creăm o bază de impozitare largă și echitabilă nu doar să reducem cheltuieli. Asta include menținerea cotei unice și, la nevoie, creșterea TVA, dar și lărgirea bazei de impozitare prin închiderea “găurilor” din sistem. O țară în care doar o minoritate, fie ea săracă sau bogată, plătește taxe e o țară strâmbă și populată de oameni iresponsabili care stau mereu la mila altora și ca atare se tem mereu să nu își piardă acest privilegiu. Asta-i face pe cei săraci manipulabili politic, iar pe cei bogați manipulatori politici cum și unii și alții sunt, de fapt.

Mai spinos e subiectul cu reducerea cheltuielilor. Eu sunt mare adept al acestei măsuri. Întâi și întâi pentru că cred că statul face mai mult rău decât bine, că e foarte extins și lipsit de viziune și de obiective. Cred că am duce-o mai bine cu un stat mult mai mic. Am mai scris despre asta acum aproape un an, aici. Dar nu cred că putem pleca de la premiza că putem reduce cheltuieleile bugetului cu 6-7 miliarde de EUR/an pur și simpu reducând niște posturi aflate în exces. Nu zic că nu or fi și din astea, dar nu cred că sunt așa de multe Se vehiculează cifra de 100,000. Dacă plecăm de la premiza că au un salariu mediu normal, ne uităm la cel mult 1,5 mld./an, ceva mai mult dacă reducem și cheltuielile aferente lor (sedii, etc.), deși astea sunt mult mai greu de redus. În general presa are tendința de a se opri asupra unor cazuri aberante de exces vădit, dând astfel impresia că situația e generalizată. Eu cred că nu e chiar așa, deși e clar că statul s-a umflat tot timpul, neîncetat, fie vremea bună sau rea. Musai are de unde să dea înapoi. Dar până la 7 miliarde e cale lungă. E clar că, dacă apucăm calea asta, va trebui să renunțăm la ceva din serviciile statului. Voi la ce ați renunța? La educație? La apărare? La sănătate? La cercetare? La pensii, sau mai precis la acea parte din pensii care se alimentează din bugetul de stat? Fără ce credeți că putem trăi și singuri?

Foarte exagerată mi s-a părut și reacția Ambasadei României care s-a oțărât înțepată (exact ca în prezicerile moderatorului emisiunii) cerând explicații, scuze și sancțiuni exemplare. Mi-ar fi plăcut o reacție mai demnă și mai conținută. Fudulia asta de neam-prost nu ne adaugă nimic imaginii șifonate pe care o avem în Europa, chiar dimpotrivă.

În fine, tot inadecvate mi s-au părut și pozițiile unor comentatori sau ale unor forumiști români de prin toată lumea care au ieșit imediat și vertiginos la înaintare cu figurile pe care le scoatem în față ori de câte ori lumea nu ne ia în serios. Eliade, Cioran, Brâncuși, Ionescu, etc. Ce contează că unii au fost repudiați în propria lor țară, că practic toți au trăit și creat în afara României și că alții nu au vrut toată viața să mai audă de ea? Sunt ai noștri, ne reprezintă. Dar e chiar așa? Ne reprezintă ei oare?

O țară nu e reprezentată de elita ei, din păcate. Dacă ar fi, lucrurile ar fi mult mai simple pentru noi, pentru că elitele noastre sunt respectabile și respectate. Nu aici e problema. Așa cum Franța nu e reprezentată de Hugo și Balzac ci de milioanele de cetățeni din orășelele pitorești, dar și din “banlieue”-urile sordide și periculoase, așa, pentru francezi, România nu e reprezentată de Cioran și Eliade ci de miile de  cerșetori care umplu orașele Europei. O țară e reprezntată de majoritatea cetățenilor ei, iar aici problema României e reală și de ne-ocolit.

Scuza noastră permanentă e că, de fapt, acei oameni nu sunt români. Sunt țigani. Ei nu sunt ca noi, sunt altfel. Noi nu suntem așa. Dar e asta chiar adevărat? Trec în fugă peste clivajul logic care ne permite, în mintea noastră, să fim nația lui Cioran și Eliade, dar care le atribuie țiganilor doar cerșetorii și hoții, nu pe Ion Voicu sau Fărâmiță Lambru. Mai important decât asta mi se pare că, de fapt, acei țigani chiar ne reprezintă.

Problema țigănească nu e o problemă românească; e una europeană. La noi ea e exacerbată de faptul că populația țigănească e foarte numeroasă, dar problema există peste tot, ca și țiganii. Toate țările din Europa au încercat să integreze țiganii. Nici una nu a reușit. Pentru că ei nu sunt integrabili. Pentru că, în mintea noastră, a-i integra înseamnă a-i face să trăiască ca noi, să devină europeni. Nu-i pasă nimănui, nici în România nici altundeva, de ce vor și țiganii, de tradițiile, cultura sau natura lor. Apreciem și dăm drept exemplu pe acei reprezentanți ai lor care sunt ca noi. Artiști, avocați, profesori. Oameni așezați, cu facultăți, cu angarale și cu rate la bancă. Dar ei nu sunt reprezentanții etniei lor, pentru că etnia lor nu așa trăiește și nu așa vrea să trăiască. Integrarea țiganilor nu se poate face prin asimilare, oricât de mulți bani s-ar arunca pe fereastră pe utopia asta. Ea se poate face numai prin toleranță și ne-discriminare.

În Franța țiganii, atâția cât sunt ei, sunt ne-asimilați și în ziua de azi, în ciuda eforturilor uriașe făcute de statul francez, poate cel mai puternic din lumea democrată. Degeaba. Țiganii trăiesc în șatre, la marginea orașelor. E drept că șatrele sunt făcute din microbuze Mercedes care trag caravane Fendt de 7m și că ocupanții lor sunt mai degrabă spălați și civilizați. Dar sunt tot șatre. Municipalitățile îi tolerează, deși cetățenii lor îi detestă, pentru că preferă să aibă cu ei o relație pașnică decât una de înfruntare. Ca atare orice sat de pe aici are undeva un câmp pe care taberele astea se pot așeza. Și din când în când vezi câte una. Nu e chiar ce și-ar dori statul francez, dar e o relație cât de cât civilizată.

Și prin alte țări țiganii arată diferit ca la noi. În Ungaria sunt lăutari și meseriași, în Spania au inventat flamenco. În România fură și cerșesc. De ce oare? Nu cumva problema țigănească a României e o problemă a colapsului nostru moral? Nu cumva țiganii noștri sunt cerșetori și hoți pentru că am creat o societate în care furtul e acceptabil? Eu nu știu, de pildă nici o altă limbă în care cuvântul “hoț” să aibă conotație pozitivă, ca în expresia românească “cutare, e mare hoț!” De ce nu cerșesc pe străzile Parisului țiganii francezi? Sau spanioli? De ce mereu cei români? Răspunsul, din păcate, nu e la ei ci la noi. Rezolvarea problemei țigănești e acasă, nu în proteste ale ambasadelor. E în integrare, nu în asimilare și e, mai presus de toate, în asanarea societății. Pentru că țiganii noștri reprezintă, oricât de puțin ne-ar plăcea asta, societatea noastră. Nu ei fac România, ei doar o poartă peste tot.