Obama și partidul său au avut în senat exact majoritatea de 60 de locuri de care aveau nevoie pentru a trece orice lege. Dar au pierdut un loc cheie, exact acela care le permitea oprirea unui filibsuter, odată cu moartea corifeului Edward Kennedy și ocuparea locului său de către un republican, într-o alegere-surpriză de mari proporții, semn al schimbării drastice a sentimentului electoratului american.

Pentru mulți comentatori, circul din senatul american, cu senatori care dezbat steril de luni de zile aceeași lege doar ca să nu o lase să treacă, e doar o dovadă că sistemul electoral american e defect. Poate că e. Dar poate că nu e. Filibusterul și regula XXII care permite majorității să-l oprească, au funcționat dintotdeauna în politica americană. Rezultatele au fost mai degrabă bune. Filibusterul a împiedicat majoritatea să instaureze o dictatură bazată pe mașinăria de vot a propriului partid, a forțat soluții de compormis, integratoare, a așezat rivalii la masă și a căutat apropierea de centru. Uneori aceste compromisuri au fost păguboase. Cel mai adesea au fost utile și au lărgit baza de susținere a legilor importante. Motivul blocajului în care se află acum politica americană e altul. Mai mult ca oricând în ultimii 20 de ani în care citesc eu despre ea, politica americană e dominată acum de partizanat. În ciuda declarațiilor generoase ale lui Obama de la inaugurare, în care promitea încetarea partizanatului politic și a mentalității noi contra voi, lucrurile de fapt s-au înrăutățit chiar comparativ cu vremea lui Bush. Poporul american însuși e împărțit acum în tabere care aproape că se urăsc. Citesc forumuri americane și ori de câte ori apare numele lui Obama, discuția explodează în invective pline de ură și de atacuri personale. E incredibil. Parcă e o altă Americă.

Această polarizare e un mare eșec al lui Barack Obama. Încercarea de a conduce prin dictatura majorității a eșuat și, spre lauda sistemului politic american, electoratul a luat atitudine împotriva direcțiilor care nu-i convin și amenință să răstoarne o dominație politică democrată care părea extrem de solidă cu numai un an în urmă. Iar blocarea legilor prin filibuster e doar una dintre manifestarile acestei revolte. O alta, mult mai tristă, e eșuarea unor inițiative legislative mai degrabă bune.

Implozia democrației americane sub loviturile vrajbei ar trebui să ne dea de gândit, pentru că are învățăminte pentru noi. La noi, niciodată din vremurile de glorie ale lui Iliescu și ale mineriadelor, nu am mai văzut electoratul așa de polarizat și așa de măcinat de ură împotriva celeilalte tabere. La 4 ani distanță de următorul eveniment electoral toată presa e plină de tot felul de discuții pe teme de politică. Toate discuțiile sunt de tip noi contra ei, mereu se împarte lumea în buni și răi, în adevărați și falși. Congresele partidelor fac audiență, mai ceva ca telenovelele. Oricine are o opinie politică e vândut cuiva, lacheu al lui Băsescu sau al lui Ponta sau al mai știu eu cui.

Această situație este, cred eu, responsabilitatea lui Băsescu. Suprapusă peste fibra certăreașă, cârcotașă și negativistă a neamului românesc, natura lui conflictuală și tăioasă a generat un val de isterie atât de partea celor care-l iubesc fără rezerve, cât și de a celor care-l urăsc la fel. Nu știu dacă președintele nostru are vreo părere despre situația creată în jurul  persoanei lui. Mi-ar plăcea să aflu că îl preocupă și reflectează la ea. Pentru că o societate nu se poate conduce așa, după cum ne demonstrează chiar modelul american. Chiar și atunci când ai o majoritate solidă de partea ta, și Băsescu are una firavă sau chiar inexistentă, dacă luăm în calcul tot electoratul, nu poți conduce o țară în care jumătate din oameni te detestă. Poate că e democratic, dar e la marginea imoralității, e ineficace și produce instabilitate și decizii proaste.

Trezirea la realitate, însă, dacă e să vină, va trebui să vină tot din partea noastră. Va trebui să încetăm să împărțim lumea în buni și răi, să căutăm echilibrul, rațiunea și bunul simț în noi și în ceilalți. Și va trebui să nu mai acceptăm și să nu mai votăm partide politice care au drept idee centrală să fie contra. E momentul să cerem partidelor să revină la doctrine și principii, să propună politici și strategii. A fi contra nu face decât să ne adâncească criza de încredere și coeziune socială în care ne-am afundat, după model american.

Ce ne scapă însă, atât celor ale căror iluzii copilărești despre bogăția naturală și frumuseșea României au fost spulberate cât și celor care mai credem încă în ele, este că avem o bogăție naturală incontestabilă și ar fi bine să facem ceva cu ea până nu se duce și asta naibii. Avem creier.

Nu spun asta pentru că aș fi de părere că românii sunt un popor inteligent. Nu sunt. Nu cred că există popoare inteligente. Și aici e și șpilul. Pentru că dacă nu există popoare inteligente, atunci nu există nici proaste. Avem la fel de mult sau de puțin creier ca francezii, grecii, spaniolii sau americanii. Nu ne putem compara cu ei în ce privește natura, resursele solului și subsolului, istoria, și câte și mai câte. Dar avem la fel de mult creier. Tot ce ne rămâne e să-l punem la treabă.

Am avut săptămâna asta în București două întâlniri reconfortante, care m-au umplut de energie și mi-au dat o gură de aer proaspăt. Vreau să vi le împărtășesc.

Prima a fost la Electronic Arts. Pătimașii jocurilor știu că asta e cea mai tare firmă producătoare de jocuri electronice din lume. Un fel de Microsoft al jocurilor. Ceea ce poate că nu știu e că are 400 de angajați în România. Dintre ei o jumătate sunt testatori de jocuri, o meserie care te umple de invidie copilărească: sunt plătiți să se joace de dimineața până seara. Mă rog, nu chiar, și aici e și una din problemele lor, managementul așteptărilor recruților, dar oricum, e cu totul altceva decât să pui piulițe la roți. Dar ceilalți 200 fac ceva și mai și. Ei crează, scriu, testează și lansează toate, da, ați auzit bine, toate jocurile pe care EA le produce pentru platforme mobile. Asta include toate telefoanele mobile de care ați auzit vreodată și foarte multe de care habar nu aveți că există, inclusiv orice model de PDA. Lansează 6-8 jocuri noi pe an, pentru care scriu până la 10,000 (sic) de variante diferite, ca să se potrivească pe orice telefon cu orice operator din lume. Dacă jucați un joc EA pe iPad-ul vostru (care încă nu s-a lansat) în Yokohama, e făcut de niște băieți din București.

Mai mult decât atât, media lor de vârstă în management e de 26 de ani. Directorul de operațiuni e decanul de vârstă, are 34. Nu au ierarhie propriu-zisă, lucrează în echipe auto-conduse. Principala lor provocare e să obțină performanțe înalte fără să închisteze organizația în reguli și procese, pentru că le-ar distruge creativitatea și energia și asta le-ar fi fatal. Halucinant. Parcă eram pe altă lume. Mă uitam pe geam și vedeam Bucureștiul murdar, îngălat și neglijent și nu-mi venea să cred că e vorba despre același oraș.

A doua gură de aer a fost Oracle. Știam că au o organizație mare aici. Știam că au luat o clădire mare pe Calea Floreasca și că au cam umplut-o. Nu știam că au umplut-o pe jumătate și pe cea de alături și, mai ales, nu știam cum. Am aflat că Oracle are aproape 2000 de oameni în România, dintre care cei mai mulți asigură serviciile de suport pentru toată Europa. Dacă un consultant din Stockholm, de pildă, se duce la un client să facă o prezentare, acea prezentare e făcută împreună cu un om din București. Când face o factură, ea se face la București. Dacă un client are vreo problemă cu sistemul pe care îl folosește sună la cineva din București care-i dă răspunsurile de care are nevoie. Asta nu e serviciu *222 la cască, cu script preimprimat. E o activitate sofisticată, foarte, foarte tehnică cu o mare doză de responsabilitate individuală. Practic, toată operațiunea Oracle dinEuropa, o activitate de multe zeci de miliarde de euro anual, depinde de suportul dat de niște oameni din București.

Și așa, la închiderea ediției, Dacia lansează Duster la Geneva, un produs de concepție și execuție românească, care are deja o primire foarte bună.

Sunt flori firave, poate prea puține, insuficiente ca să facă o primăvară, dar de cîte ori ați auzit vorbindu-se despre ele? Și de câte ori despre pensii, politică, factura la întreținere sau alocații pentru copii? Poate că ar trebui să ne punem resursele societății în a încuraja și susține ceea ce aduce valoare și speranță. Inteligența noastră. Acum, până nu o pierdem și pe asta prin lanurile de căpșuni ale Europei.

Industria ușoară din România și-a făcut un obicei de a se plânge, violent și nesimțit, prin glasul strident al Mariei Grappini, despre soarta crudă la care o condamnă statul român, lipsit de viziune sau de strategie industrială. De fiecare dată, la fiecare apariție sau declarație, doamna Grappini subliniază cum statul nu face nimic ca să salveze o industrie care aduce României o bună parte din exporturi și care susține un număr important de locuri de muncă. Niciodată, dar absolut niciodată, nu am auzit ce ar trebui să facă statul exact și, mai ales, nu am înțeles de ce ar trebui să facă statul asta, care ar fi logica socială prin care 22 milioane de cetățeni trebuie să contribuie la bunăstarea câtorva sute de mii.

Industria ușoară românească s-a creat pe seama fenomenului de “outsourcing” prin care manufactura, chiar și cea mult mai sofisticată decât coaserea cămășilor, a fost sub-contractată în teritorii cu forță de muncă ieftină. România a beneficiat de pe seama acestui fenomen, mai ales datorită proximității geografice de marile piețe europene și a apartenenței la Uniune. Nu am auzit pe nimeni din industrie plângându-se de politica guvernamentală când se închideau fabricile din Italia și mai apoi din Ungaria ca să se deschidă în România.

Problema cu poziționarea ca fabricant de cost mic este că ești prizonierul propriului succes. Dacă singurul tău atu competitiv este că ești ieftin atunci nu poți niciodată trăi bine. De cum începi să trăiești mai bine devii prea scump, iar industria pe care o deservești își ia frumușel catrafusele și se mută undeva unde munca e mai ieftină. Fenomenul se petrece cu atât mai rapid cu cât tehnicitatea muncii respective e mai mică. Dacă tot ce trebuie pentru a face o nouă fabrică e să muți niște utilaje relativ ieftine și să instruiești niște lucrători vreme de câteva săptămâni, atunci există o motivație economică puternică să te muți, dacă costurile cu forța de muncă ți se pot reduce, uneori, chiar și până la jumătate. Ca atare, România va pierde această industrie, fără îndoială. E doar o chestiune de timp, și nici ăsta mult.

La nivel macro-economic, ceea ce se întâmplă e mai degrabă pozitiv. Pe măsură ce pierdem cusătorii la metru, câștigăm fabrici de telefoane Nokia sau linii de producție auto, sau centre de deservire Oracle sau centre de inginerie Renault. Tocmai pentru că în domenii de (mai) mare tehnicitate costul forței de muncă nu e neapărat prima considerație în alegerea furnizorului, e poate a doua sau a treia. Pentru industria ușoară, însă, e o amenințare strategică majoră, care e acolo de când industria s-a înființat. Dacă cineva dă dovadă de obtuzitate, îngustime de gândire și de lipsă de viziune strategică, acela nu e guvernul român ci chiar patronatul cu pricina, care și-a construit micul său eșafodaj chiar sub un foarte mare și vizibil drob de sare, a ales să îl ignore vreme de ani și strigă acum după ajutorul nostru, al tuturor, când el începe să se clatine amenințător.

Pentru că, să ne înțelegem, orice fel de sprijin primește industria asta de la stat e o formă de taxare a noastră, a celorlalți, prin care noi acoperim, din buzunarele noastre, pierderea de competitivitate și de productivitate a tuturor lucrătorilor din industria ușoară. Încă nu mi-a explicat nimeni de ce asta e ceva util sau dezirabil. De abia apoi ar trebui să ne punem întrebarea și dacă e legal, pentru că acum, în contextul apartenenței noastre la UE, nu e.

Zece ani mai târziu micul bâlbâit scăpase de toți trei, folosind inteligent orice ocazie de a-și spori puterea și încă și mai abil pe cele care au slăbit-o pe a lor.

Micul Titulescu nu e nici bâlbâit nici impopular. Asta-l face, pentru mine, cel mai pericuos politician român al momentului.

Grecia își datorează relativa prosperitate pe de o parte unei naturi generoase dar mai ales unei poziții geo-strategice și unei moșteniri culturale care au făcut-o un pion esențial pe tabla de șah a războiului rece, un pion de neabandonat lăcomiei lui Stalin. Grecia a trebuit mereu și a fost mereu salvată. Câteodată de alții, dar cel mai adesea de ea însăși. În 1981, în ciuda opoziției unor state fondatoare, Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană. A urmat ceea ce Wikipedia numește o perioadă de înflorire și creștere, alimentată generos de bani europeni. În doar zece ani țara s-a umplut de ferme de porci, finațate nerambursabil de SAPARD, amplasate în locații stupefiante pe malul mării în care erau crescuți 10 porci într-o cocină de lemn, de către un fermier care avea musai nevoie pentru asta de o mare vilă cu piscină și cu vedere la mare. Până la Olimpiada din 2004, în ciuda noianului de bani europeni, Grecia nu avea decât vreo 70 km de autostradă, făcuți cu mari sacrificii. În schimb avea un stat uriaș, plin de nepoți și de nepoate și o clasă politică condusă dinastic de familiile Karamanlis și Papandreou. Pentru a susține acest stat enorm și ineficient, un electorat indolent, cârcotaș și mereu dispus să lase pe altcineva să se ocupe de problemele lui a fost mituit cu sume de bani sub formă de pensii, salarii sau beneficii de tot felul. Pentru că, însă, poporul grec e un mare practicant al sportului gânditului cu două creiere, doar o mică parte a populației, (care mai recent a început să se identifice pe sine drept “vlahas”, în taducere “tâmpiți”) plătesc taxe. Restul se răzbună pe soartă fentând fiscul care mai de care mai voios. În 30 de ani de progres, asta a dus la o datorie externă binișor mai mare decât PIB-ul țării, adică peste 300 mld EUR! În 1981, când a intrat în UE, Grecia avea un PIB/capita de 80% din media europeană. Când a intrat în zona euro, în 2001, a serbat cu fast 20 de ani de Uniune, ocazie cu care a constatat cu mândrie că PIB-ul crescuse până la … 80% din media europeană. Dar nu e nimic, Institutul de Prognoză al Greciei a analizat perspecitvele de creștere și se așteaptă ca peste 20 de ani Grecia să aibă un PIB de, ați ghicit, 80% din media europeană. Dacă o avea noroc.

Pe tot parcursul acesta dezastruos, Grecia a reușit performanța aproape fără egal de a pierde poziția de destinație turistică numărul unu a Europei mai întâi în fața Spaniei, apoi a Turciei și apoi a mai cui a vrut să o ia. Toată țara a construit în demență dar fără vreo noimă, fără strategie și fără direcție tot felul de facilități turistice eclectice și eterogene. Ca un simplu exemplu, Grecia, țară de marinari și eroi mitici, are 19 marine, dintre care 6 în jurul Pireului și 10 în Golful Saronic (deservind deci protipendada de fițe a Atenei, nicidecum vreun turist), cu un total de cca 5000 de locuri. Insula Santorini, de pildă, perla Mediteranei din arhipeleagul Cycladelor, nu are nici una, mai precis are una care e în construcție de vreo 25 de ani. Croația, unde navighez eu, are peste 50, dintre care vreo 30 construite în ultimii 15 ani, cu cca 20,000 de locuri.

Nu în ultimul rând, grecul de rând are foarte bune explicații pentru starea lucrurilor. De vină este….. nu ghiciți nici într-o mie de ani …. Uniuneaaaa Europeanăăăăăăă. Da, da, chiar ea, cea care ne-a dat miliarde de care ne-am bătut joc, chiar ea pe care am păcălit-o cu cifre măsluite ani și ani de-a rândul ca să intrăm în Pactul de Stabilitate și apoi în zona euro, și apoi, dacă tot ne-am făcut mâna, și ulterior, nu că ne-ar fi dat afară, că nu aveau cum, dar ca să nu se mai amestece în trebile noastre. Să-și vază Europa de trebile ei.

Euro însuși e o coțcărie a Europei ca să-i înrobească (ce dacă au înșelat și au mințit ca să fie lăsați să-l adopte, a fost o greșeală), i-a făcut necompetitivi, nu au mai putut să devalorizeze drachma cu 100% într-un an ca Guvernul să ia înapoi cu cealaltă mână ceea ce  dădea în neștire cu prima. Și evident, cel mai de vină sunt guvernul și clasa politică care-i mint și-i manipulează. Noi, ăștia, oamenii mici, ce vină avem? Ca în balada lui Topârceanu: “Și se-ntreabă fără noimă/ Ce-ai cu noi, bă?/ Pentru ce să dăm cu var?” De ce să ieșim la pensie mai târziu, de ce să acceptăm reduceri de posturi în administrație, sau salarii mai mici, sau, în general, de ce să trăim cât ne e plapuma? Să plătească nemții ăia că destul ne-au jecmănit.

Dar, iată, că nemții nu mai vor să plătescă. Și soarta întregii zone euro e acum în balanță. Iar Grecia ajunge, din nou, față în față cu consecințele propriei iresponsabilități. Și, din nou, cineva va sări să-i salveze (după cum se și întrevede), cartoful fierbinte se va pasa următoarei generații de “vlahas”, el între timp devenind un fel de dovleac. Până la următoarea criză.

Sounds familiar??

Bănuiesc că nu voi surprinde pe cei care citiți acest blog de mai multă vreme, eu sunt pentru legalizarea drogurilor. În particular sunt pentru legalizarea tuturor drogurilor, nu doar a celor ușoare. Știu că e o poziție singulară și generatoare de controverse, dar mi-o susțin. Cu argumente.

Primul și cel mai important argument pe care-l am este efectul devastator de nociv pe care îl are asupra societății interzicerea oricărui viciu pe care oamenii și-l doresc. Rezolvarea unei probleme profunde (preocuparea pentru propria sănătate) prin metode superficiale (interzicerea comportamentelor care o afectează) este complet absurdă. Efectele unei astfel de prohibiții au fost mereu contrarii scopului. Prohibiția nu a schimbat mentalități, a stimulat nu a descurajat consumul, mai ales în rândul adolescenților care au nevoie de poziționare contra generației părinților lor, și a finanțat cu sume uriașe o lume interlopă înfloritoare și din ce în ce mai organizată. Același efect l-a avut și Amendamentul 18 la constituția Statelor Unite, cunoscut sub numele de Prohibiție. America a fost dotată, în numai 13 ani, cu o vastă și înfloritoare rețea de crimă organizată de care nu a scăpat nici până azi. Interzicerea unui viciu nu are niciodată efectul de a-l stopa, nici măcar de a-l descuraja. Cea mai bună metodă de a descuraja un viciu e să-l fac socialmente indezirabil, așa cum se întâmplă azi cu tutunul. Pentru asta, însă, viciul trebuie decriminalizat. Altminteri, cei care sunt oricum criminali pentru că sunt vicioși nu mai răspund nici unui fel de presiune socială.

Al doilea ține de dublul standard. Substanța care dă cea mai mare dependență dintre toate otrăvurile cu care oamenii obișnuiesc să se intoxice e nicotina. E legală și legalitatea ei nu a fost niciodată pusă la îndoială. În societăți cum e cea românească ea e nu doar legală dar și socialmente acceptabilă, într-o măsură pe care eu, ca nefumător, o găsesc revoltătoare și dezgustătoare. Substanța care dă cea mai puțină dependență (adică deloc) dintre toate drogurile e marijuana. Mai mult, ea nu are efecte nocive despre care să se poată vorbi, în afara stării de euforie pe care o generează (dacă asta poate fi catalogat ca nociv). E ilegală. Posesia ei e deja o faptă penală în România. Sunt eu singurul care consideră că această atitudine e ipocrită și revoltătoare?

Ce s-ar întâmpla dacă drogurile ar deveni legale?

1. Nu ar fi mai mulți drogați decât acum. Eu așa cred. Nu cred că e cineva care vrea să se drogheze dar nu o face pentru că e ilegal…

2. Comerțul cu droguri ar fi peste noapte acaparat de multinaționale, și anume de cele care vând tutun și-și văd deja viitorul în pericol. Asta însamnă că comerțul s-ar desfășura civilizat, curat, igienic și supus tuturor rigorilor și controalelor din industria tutunului, de la limitarea reclamei până la standardele de igiene ale pachetelor.

3. Drogații ar beneficia de asistență. Ei nu ar mai fi criminali ci consumatori. S-ar diminua drastic răspândirea unor boli precum HIV sau hepatită prin mijloace de administrare infectate.

4. Ar dispărea principala sursă de finanțare a lumii interlope. S-ar prăbuși peste noapte clanuri criminale care alimentează terorismul în Afganistan sau gherilele FARC în Columbia. Dar, mai ales, ar dispărea sursa de finațare a clanurilor urbane din toată lumea. Criminalitatea ar scădea rapid și drastic. Forțele de poliție ar fi eliberate pentru a se dedica muncii de prevenire și de asanare a cartierelor. Ar crește calitatea vieții cetățenilor obișnuiți.

5. Diferența între prețul de producție și cel de vânzare cu amănuntul, în cazul drogurilor, e uriașă. Această margine e cu atât mai mare cu cât riscul asumat în afacere e mai mare. Dacă afacerea devine legală, concurența va comprima această margine până la nivelul oricărei marje comerciale uzuale. Restul marjei ar putea fi transmisă către stat, sub formă de taxe și accize. S-ar muta banii de la mafioți la societate. Fondurile ar putea fi folosite pentru eradicarea fenomenului și pentru dezintoxicarea celor dependenți.

6. S-ar crea oportunitatea de a scoate din sărăcie cultivatorii de substanțe astăzi interzise. Reglementarea ar putea cere cultivarea plantelor respective în ferme biologice sau sustenabile. Scoaterea cultivatorilor din anonimat și ilegalitate ar reprezenta o șansă pentru mii de fermieri care fac azi același lucru ilegal, și sunt exploatați de clanuri criminale pentru asta.

Pe coloana cu probleme și dezavantaje văd un posibil fenomen de escaladare pe termen scurt a consumului. Și atât. Și nu înțeleg. De ce e societatea așa de înverșunată împotriva unei idei care are atât de multe avantaje?