Obama și partidul său au avut în senat exact majoritatea de 60 de locuri de care aveau nevoie pentru a trece orice lege. Dar au pierdut un loc cheie, exact acela care le permitea oprirea unui filibsuter, odată cu moartea corifeului Edward Kennedy și ocuparea locului său de către un republican, într-o alegere-surpriză de mari proporții, semn al schimbării drastice a sentimentului electoratului american.

Pentru mulți comentatori, circul din senatul american, cu senatori care dezbat steril de luni de zile aceeași lege doar ca să nu o lase să treacă, e doar o dovadă că sistemul electoral american e defect. Poate că e. Dar poate că nu e. Filibusterul și regula XXII care permite majorității să-l oprească, au funcționat dintotdeauna în politica americană. Rezultatele au fost mai degrabă bune. Filibusterul a împiedicat majoritatea să instaureze o dictatură bazată pe mașinăria de vot a propriului partid, a forțat soluții de compormis, integratoare, a așezat rivalii la masă și a căutat apropierea de centru. Uneori aceste compromisuri au fost păguboase. Cel mai adesea au fost utile și au lărgit baza de susținere a legilor importante. Motivul blocajului în care se află acum politica americană e altul. Mai mult ca oricând în ultimii 20 de ani în care citesc eu despre ea, politica americană e dominată acum de partizanat. În ciuda declarațiilor generoase ale lui Obama de la inaugurare, în care promitea încetarea partizanatului politic și a mentalității noi contra voi, lucrurile de fapt s-au înrăutățit chiar comparativ cu vremea lui Bush. Poporul american însuși e împărțit acum în tabere care aproape că se urăsc. Citesc forumuri americane și ori de câte ori apare numele lui Obama, discuția explodează în invective pline de ură și de atacuri personale. E incredibil. Parcă e o altă Americă.

Această polarizare e un mare eșec al lui Barack Obama. Încercarea de a conduce prin dictatura majorității a eșuat și, spre lauda sistemului politic american, electoratul a luat atitudine împotriva direcțiilor care nu-i convin și amenință să răstoarne o dominație politică democrată care părea extrem de solidă cu numai un an în urmă. Iar blocarea legilor prin filibuster e doar una dintre manifestarile acestei revolte. O alta, mult mai tristă, e eșuarea unor inițiative legislative mai degrabă bune.

Implozia democrației americane sub loviturile vrajbei ar trebui să ne dea de gândit, pentru că are învățăminte pentru noi. La noi, niciodată din vremurile de glorie ale lui Iliescu și ale mineriadelor, nu am mai văzut electoratul așa de polarizat și așa de măcinat de ură împotriva celeilalte tabere. La 4 ani distanță de următorul eveniment electoral toată presa e plină de tot felul de discuții pe teme de politică. Toate discuțiile sunt de tip noi contra ei, mereu se împarte lumea în buni și răi, în adevărați și falși. Congresele partidelor fac audiență, mai ceva ca telenovelele. Oricine are o opinie politică e vândut cuiva, lacheu al lui Băsescu sau al lui Ponta sau al mai știu eu cui.

Această situație este, cred eu, responsabilitatea lui Băsescu. Suprapusă peste fibra certăreașă, cârcotașă și negativistă a neamului românesc, natura lui conflictuală și tăioasă a generat un val de isterie atât de partea celor care-l iubesc fără rezerve, cât și de a celor care-l urăsc la fel. Nu știu dacă președintele nostru are vreo părere despre situația creată în jurul  persoanei lui. Mi-ar plăcea să aflu că îl preocupă și reflectează la ea. Pentru că o societate nu se poate conduce așa, după cum ne demonstrează chiar modelul american. Chiar și atunci când ai o majoritate solidă de partea ta, și Băsescu are una firavă sau chiar inexistentă, dacă luăm în calcul tot electoratul, nu poți conduce o țară în care jumătate din oameni te detestă. Poate că e democratic, dar e la marginea imoralității, e ineficace și produce instabilitate și decizii proaste.

Trezirea la realitate, însă, dacă e să vină, va trebui să vină tot din partea noastră. Va trebui să încetăm să împărțim lumea în buni și răi, să căutăm echilibrul, rațiunea și bunul simț în noi și în ceilalți. Și va trebui să nu mai acceptăm și să nu mai votăm partide politice care au drept idee centrală să fie contra. E momentul să cerem partidelor să revină la doctrine și principii, să propună politici și strategii. A fi contra nu face decât să ne adâncească criza de încredere și coeziune socială în care ne-am afundat, după model american.

Există câteva motive pentru care cred eu că asta se va întâmpla.

Primul este că în America nimeni nu așteaptă nimic de la nimeni altcineva. Nu numai că americanii cred cu tărie aproape religioasă în mitul “visului american”, ei cred cu tărie că binele și răul vin de la ei înșiși, nu există nimeni altcineva de la care poți, sau și mai rău meriți, să aștepți salvarea. Există, statistic, o șansă comparabilă ca un student fără resurse dar cu cap să ajungă bogat ca Bill Gates inventând ceva sau să câștige la loterie. Americanii cred că pot ajunge Bill Gates. Noi jucăm la Loto. Impactul social al acestei atitudini, desfășurată la scara unei națiuni, e colosal de diferit.

Al doilea e că în America (și poate că e un fel de corolar al observației anterioare) toată lumea încearcă. Și dacă eșuează, încearcă din nou. Acolo nu ești cu adevărat adult dacă nu ai încercat ceva pe cont propriu și nu ești cu adevărat antreprenor dacă nu ai dat măcar odată faliment. Nu e nici o dramă și nici o rușine să dai faliment. E un preț de plătit pentru curajul de a încerca și societatea îți admiră mult mai mult curajul decât îți blamează eșecul. Dacă la europeni și încă și mai și la asiatici, eșecul e o dramă, pentru americani el e parte din viață și o ocazie de a aduna ceva experiență.

Al treilea e chiar un corolar al primelor două, și anume că în America, dacă ai o idee bună de afaceri și cauți puțin pe Google constați că e deja o industrie în jurul ei, și încă de vreo 50 de ani. Pentru că există această avalanșă susținută, neîncetată, de inițiativă și acțiune, e foarte greu să îți faci loc cu idei sau metode vechi. Ești obligat să inventezi și, la rigoare. să (te) reinventezi.

Combinația acestor efecte îți taie respirația. America e vie, creează, inventează, experimentează, se joacă, cade cu nasul de asfalt, se ridică cu el însângerat și o ia de la capăt.

Sigur că aceleași calități au și defectele lor, cele pentru care demonizăm și adeseori disprețuim America: viața ca o luptă, pragmatismul dus la extrem, lipsa de subtilitate, o oarecare (aparentă, de altfel) superficialitate. Dar greșim grav dacă judecăm America numai după excesele ei. Pentru că în spatele lor, și oarecum la sursa lor, stă o vitalitate absolut neegalată în restul lumii de azi. Și de aceea, următoarea revoluție va fi tot una americană.