1. Ce risc avem să ajungem în situația Greciei?

2. Ce ar trebui să facem ca să evităm să ajungem acolo?

Văd, cu tristețe, că ce am scris atunci se arată adevărat.

1. Cred că riscul să ajungem în situația Greciei e foarte mare, mai mare de 50%. Principalul motiv pentru care cred că se va întâmpla asta e că ne-am obișnuit să trăim peste mijloacele noastre, fără să ne întrebăm cum și de unde vin banii. Acest tip de comportament va duce la mari convulsii când criza se va prelungi sau adânci. Până acum ne-am cumpărat o pace socială nemeritată, cu bani de la FMI, amanetând viitoarea generație pentru a plăti datoria. Consecința e că nu suntem pregătiți pentru trezirea brutală la realitate care ne așteaptă, că vrem sau nu. Am mai scris despre asta aici și aici.

Un alt motiv pentru care suntem foarte fragili este că avem cea mai proastă clasă politică din Europa, care nu s-a sfiit deloc până acum să arunce țara și mai tare în criză, de dragul de a mai smulge câteva voturi unor amărâți care nu înțeleg nimic, prin promisiuni populiste.  Asta s-a întâmplat de la stânga la dreapta spectrului politic, fără excepție și fără măsură.

Motivul pentru care, în ciuda celor de mai sus, nu văd un risc chiar de 100% este că, pe de-o parte nu avem privilegiul Greciei de a fi în cluburile cele mai intime ale Europei, ceea ce în acest moment ne face bine, pentru că putem folosi inflația ca metodă de a ne micșora cheltuielile și datoriile (cu toate consecințele ei neplăcute interne și externe) și, pe de altă parte, vom găsi mult mai greu ca Grecia bani ieftini de spânzurat, pe piețele de capital. Pe de altă parte, avem, totuși, un  popor mai obișnuit cu greul și privațiunile decât grecii. Ca atare, mai devreme sau mai târziu va trebui să facem față situației, așa cum e ea.

2. Pentru a depăși această situație, din păcate, ar fi trebuit să facem lucruri de mult, nu acum. Ce trebuie făcut acum e reducerea drastică a cheltuielilor bugetare la nivelul veniturilor. Orice și oricine nu e indispensabil trebuie să dispară de pe lista cheltuielilor publice. E nevoie să facem o mare curățenie, și încă repede. Știu că se va zice că e o măsură pro-ciclică, așa e, dar nu văd altă soluție. La urma urmelor, cât bine ne face să aruncăm bani într-o gaură neagră? Doar că ei se duc în consum? Asta nu e o măsură de ieșire din criză. Ar trebui ca orice bani trimitem în economie pe seama datoriei publice să se ducă exclusiv în investiții, și anume în investiții cu retur clar. Există un precedent și un model, că tot suntem noi înnebuniți după modele, Letonia.

O veche poantă Murphystă zicea: “Se aștern în fața noastră două drumuri. Unul duce spre disperare și suferință, celălalt spre anihilare și pierzanie. Dumnezeu să ne dea puterea să alegem bine”. Cam așa suntem noi acum. Între Letonia și Grecia. Letonia e, totuși, mai bine.

1. Să nu crească nimic, plătim deja prea mult.

2. Să crească, dar de la alții. În principiu de la bogați, dă-i dracului de îmbuibați că au de unde.

3. Mai bine să dăm afară niște bugetari, că tot  o freacă.

Adică, cu alte cuvinte, să se reducă, dar nu de la noi. Eu cred că atitudinea asta nu e rezonabilă. Ca să supraviețuim cu toții, ca popor, trebuie să renunăm la ceva. Întrebarea e la ce?

Hai să încep cu taxele. Eu sunt împotriva ideii supra-impozitării bogaților. Tot aud tot felul de voci susținând impozitul progresiv și dând drept argument că așa se face în țările occidentale civilizate. Trec peste faptul că m-am săturat rău de tot să aud drept argument faptul că așa fac alții, ca și cum ar exista o legătură cauzală definită între o practică sau alta și bunăstarea acelor țări. Și nu e. Chiar atunci când e, uneori legătura e inversă, adică nu sunt bogați pentru că procedează așa, ci procedează așa entru că sunt bogați. Una peste alta, felul ăsta de a te inspira de-a valma și fără noimă e prostesc. Ce-ar fi dacă am mai gândi și cu capul nostru? O durea? Dar, mai ales, vorba americanilor, “take care what you wish for, you might get it”. Țările despre care se vorbește ar adora să aibă un sistem de impozitare simplu și direct ca noi și vorbesc împotriva cotei unice doar pentru că le face concurență fiscală cu care nu știu ce să facă. Pentru că un sistem inechitabil de impozite poate fi foarte ușor impus dar e foarte greu de desființat. În general, orice metodă de conducere care presupune că majoritatea decide ceva împotriva minorității mi se pare moral inacceptabilă și periculoasă politic. Am auzit tot felul de comentarii spunând că “ce-mi pasă mie cât impozit plătește unul care are o mașină de 100,00 EUR?” Corect. Și asta e și problema. E, practic, un fel de furt să decidem în gașca noastră numeroasă, la o bere, că mâncarea din seara asta va trebui plătită de unii care nu sunt cu noi la masă, nu sunt întrebați și dacă au ceva de spus despre subiect, oricum nu contează pentru că noi suntem mulți iar ei puțini. Ba să le mai și trimitem portăreii să ne aducă banii, că s-a făcut târziu și se închide cârciuma. O societate construită așa e strâmbă și așezată pe baze periculoase. Bunăstarea nu se poate realiza prin redistribuirea sărăciei.

Mult mai bine ar fi, cred eu, dacă s-ar lărgi baza de impozitare. Sunt tot felul de categorii de oameni sau de activități care scapă acum impozitării. Eu nu știu nici o altă țară, de pildă, care să aibă un sistem de deductibilități așa de relaxat ca al nostru. Oricât s-a strâns el în ultimii ani, e încă larg. De pildă, ca să mă refer la povestea lui Radu Berceanu cu impozitul pe Q7, nici măcar nu e nevoie să introducem unul. E doar nevoie să scoatem deductibilitatea de TVA de pe mașinile de firmă, cu excepția celor de transport. Și, să ne înțelegem, asta e o măsură care m-ar afecta și pe mine, semnificativ, dar nu aș putea spune că e incorectă. Pe când lucram la Xerox, colegii mei din Polonia aveau la vânzări doar mașini break cu grilaj de marfă în spate, pentru că dacă erau limuzine nu deduceau TVA. Și nu făcea nimeni scandal. Mai sunt și altele. Tranzacțiile cu terenuri, de pildă, dar și impozitul pe terenurile agricole. Cred că e nevoie să creăm o bază de impozitare largă și echitabilă nu doar să reducem cheltuieli. Asta include menținerea cotei unice și, la nevoie, creșterea TVA, dar și lărgirea bazei de impozitare prin închiderea “găurilor” din sistem. O țară în care doar o minoritate, fie ea săracă sau bogată, plătește taxe e o țară strâmbă și populată de oameni iresponsabili care stau mereu la mila altora și ca atare se tem mereu să nu își piardă acest privilegiu. Asta-i face pe cei săraci manipulabili politic, iar pe cei bogați manipulatori politici cum și unii și alții sunt, de fapt.

Mai spinos e subiectul cu reducerea cheltuielilor. Eu sunt mare adept al acestei măsuri. Întâi și întâi pentru că cred că statul face mai mult rău decât bine, că e foarte extins și lipsit de viziune și de obiective. Cred că am duce-o mai bine cu un stat mult mai mic. Am mai scris despre asta acum aproape un an, aici. Dar nu cred că putem pleca de la premiza că putem reduce cheltuieleile bugetului cu 6-7 miliarde de EUR/an pur și simpu reducând niște posturi aflate în exces. Nu zic că nu or fi și din astea, dar nu cred că sunt așa de multe Se vehiculează cifra de 100,000. Dacă plecăm de la premiza că au un salariu mediu normal, ne uităm la cel mult 1,5 mld./an, ceva mai mult dacă reducem și cheltuielile aferente lor (sedii, etc.), deși astea sunt mult mai greu de redus. În general presa are tendința de a se opri asupra unor cazuri aberante de exces vădit, dând astfel impresia că situația e generalizată. Eu cred că nu e chiar așa, deși e clar că statul s-a umflat tot timpul, neîncetat, fie vremea bună sau rea. Musai are de unde să dea înapoi. Dar până la 7 miliarde e cale lungă. E clar că, dacă apucăm calea asta, va trebui să renunțăm la ceva din serviciile statului. Voi la ce ați renunța? La educație? La apărare? La sănătate? La cercetare? La pensii, sau mai precis la acea parte din pensii care se alimentează din bugetul de stat? Fără ce credeți că putem trăi și singuri?