Dintre cele două eu vreau să vorbesc aici despre misiune (promit să abordez și problema mecansimului de reglaj într-un articol viitor). Mi se pare foarte ciudat că nimeni din societate nu a pus vreodată întrebarea care e misiunea sistemului de învățământ. Pare de la sine înțeleasă: să educe poporul. Dar e? De ce e problema mea, de contribuabil, să plătesc educația copiilor lui nea Mitică? Ori de câte ori pun întrebarea asta fie sunt tratat cu reacții oripilate fie cu răspunsuri că așa se face peste tot.

Sistemul românesc de învățământ e cronic sub-finanțat. Asta face ca în el să intre și să rămână în general oameni de slabă calitate. Sigur, nu toți, sunt și profesori cu vocație. Dar din ce văd eu la copiii mei îi numeri pe degete în fiecare școală. Restul sunt fie ratați fie niște frustrați care stau acolo pentru că e o poziție de putere, putere pe care și-o exercită asupra copiilor noștri. Până când nu vom avea oameni buni și bine plătiți în educație, reformele de proces vor rămâne goale de conținut. După cum a arătat celebra lege, acum din fericire înmormântată pe șest, într-un fel în care numai în România se poate înmormânta o lege votată unanim în parlament și validată de Curtea Constituțională, bugetul nu poate susține o creștere a salariilor profesorilor. De altfel și de ar fi putut, creșterea respectivă nu ar fi schimbat nimic. Pentru că problema nu e de 50% ci de 500%. Nu vreau să vă plictisesc prea mult, dar la noi structura societății pur și simplu nu permite finanțarea de la buget a unui învățământ performant. Dacă am face ce fac managerii unei firme, acum am redefini misiunea ca să folosim cât mai bine resursele de care dispunem. Deci, înapoi la întrebare: de ce trebuie să plătesc eu educația copiilor lui nea Mitică?

Un răspuns ar fi: pentru că e în interesul meu ca copiii lui nea Mitică să fie educați. Mie și copiilor mei ne va fi mai bine într-o țară cu oameni educați, care înțeleg lumea și societatea și se comportă responsabil. De asemenea ar trebui să fie adevărat, pe cale de consecință, că interesul meu e mai mare decât al lui nea Mitică, și anume așa de mult încât dacă eu nu aș plăti școala, nea Mitică nu și-ar educa copii. Dacă asta e adevărat, atunci două concluzii se desprind imediat, și anume:

1. ar trebui finanțat de la buget doar învățământul obligatoriu. Dacă e alegerea cuiva să se ducă sau nu la școală atunci ar trebui să și-o plătească singur.
2. obiectivele învățământului obligatoriu ar trebui să fie larg formative. El ar trebui să scoată pe ușă cetățeni, nu strungari. Pentru că eu nu sunt interesat să le dau copiilor lui nea Mitică o meserie ci o educație. Ar trebui să pună accent pe formarea caracterului, pe educația civică și cetățenească, pe cunoașterea lumii, a istoriei, a științelor și artelor, pe prețuirea identității noastre comune, limba română, pe filozofie, dar și pe economie. Ar trebui să facă astea într-un context foarte aplicat, foarte interactiv, în care copii să vadă utilitatea acestor cunoștințe și să învețe să le folosească în viața lor zilnică. Să învețe să citească o carte, să dezbată un subiect, să construiască o societate, să conducă dar și să participe la un proiect comun. Adică învățământul general ar trebui să fie chiar așa, foarte general și foarte aplecat spre formarea de cetățeni.

O astfel de abordare, radicală poate, ar scoate din sfera învățământului finanțat de la buget toate universitățile și toate școlile vocaționale. Sigur, se va pune problema ce facem cu copii care provin din familii sărace. O soluție simplă ar fi să le plătim studiile doar lor, printr-un sistem de burse sociale de merit. Din perspectiva mea de contribuabil aș vrea ca societatea să nu piardă contribuția membrilor ei valoroși doar pentru că nu-și permit să facă școală. Dar, pe de altă parte, e interesul și al lor să învețe și să se realizeze profesional, deci nu cred că ar trebui ca ajutorul societății să fie de tip subsidiu. Soluția ar fi, cred eu, un sistem de credite pentru învățământ, fie finanțate fie garantate de stat dar mereu returnabile. Un astfel de sistem ar angaja responsabilitatea celui susținut de stat și ar lăsa bugetul în mare parte intact. Creditul s-ar putea plăti cu ușurință în primii câțiva ani doar din diferența de salariu. Toată lumea ar avea de câștigat.

Sigur, mi-e clar că o astfel de propunere e politic explozivă, și poate inaplicabilă, dar o dezbatere serioasă despre misiunea învățământului finanțat de la buget mi se pare inevitabilă. În absența ei nu vom face decât să perpetuăm o stare de lucruri nesustenabilă și să mai facem încă 20 de reforme fără sens. Nu e întâmplător că Ministerul Învățământului a avut cei mai mulți minștri până acum și mai multe reforme chiar decât miniștri. Cârpirea la nesfârșit a unei plăpumi putrede și mult prea scurte nu are cum să o facă pufoasă și călduroasă. Trebuie să recunoaștem, odată pentru totdeauna, că nu putem susține un învățământ universal și gratuit. Hai să facem ce putem bine, mai degrabă decât totul prost.

Mai mult decât momentul angajării, această dilemă în conducerea organizaţiilor străbate, cred eu, toate nivelurile şi toate momentele carierei unui om. Ce e mai important: să-ţi atingi ţintele sau să îţi menţii integritatea şi valorile? Iar dacă eşti conducător, ce trebuie să apreciezi: pe cei care livrează obiective sau pe cei care trăiesc valorile comune ale organizaţiei.

Desigur există un răspuns simplist: pe ambii. El nu rezolvă nici o dilemă. Cei care pot să îşi atingă obiectivele păstrând conduita etică şi profesională dorită sunt eroii firmei. Sau ar trebui să fie, pentru că nici pe ei, adeseori, nu-i apreciem îndeajuns, nu-i facem suficient de vizibili, de teamă să nu ni-i fure cineva (de parcă ar fi un bun al nostru, o marfă) și să plece. Dar oricum ar fi, problema cea mare nu e cu ei. Dilema apare cu cei care nu-şi ating obiectivele dar ne trăiesc valorile, „incompetentul simpatic”, cum obişnuiesc eu să-i numesc, sau, şi mai adesea, cu cei care îşi fac treaba dar nu respectă codurile etice valorizate de toţi, calcă pe cadavre ca să reuşească şi nu dau doi bani pe cooperare, inovare sau mai şti eu ce declară firma că îşi doreşte, nemernicul competent.

Răspunsul la această dilemă nu e simplu. Dacă aţi dat deja unul, vă dau acum şi un pont, rezultat dintr-o cercetare publicată acum un an şi ceva: incompetentul simpatic reuşeşte, pe termen lung, mai bine decât nemernicul competent. Pentru că îl ajută organizaţia să crească şi să se dezvolte. Dar adevărata problemă e modul în care companiile îl tratează pe cel din urmă.

Am auzit adeseori vehiculată sintagma: „aici suntem la serviciu, nu trebuie să ne iubim unii pe ceilalţi, trebuie să ne comportăm profesional”. E un mit, o utopie. Oamenii nu sunt fiinţe raţionale ci animale emoţionale. Raţiunea e o invenţie recentă a naturii, foarte imperfectă şi care ne conduce doar de unde emoţiile conced să ne lase liberi. A face abstracţie de emoţiile oamenilor e nu doar prostesc dar şi periculos şi foarte contra-productiv. Ca atare, competenţa singură nu poate să fie asociată succesului. Ea nu trebuie să atragă după sine recunoaşterea meritelor, promovări, creşteri salariale, etc. dacă nu e însoţită de o aderenţă fermă, vizibilă, la valorile care ne ghidează pe toţi. Prea adesea am văzut persoane lipsite de caracter dar pline de rezultate urcate pe piedestale de carton spre a fi date de exemplu tuturor, exemple care conduc doar la cinism, frustrare şi derută.

Ce ar fi de făcut, deci? Prima mea recomandare către clienţii noştri e să separe noţiunea de recompensă de cea de recunoaştere. Daţi bani oamenilor competenţi dar nu glorie şi, mai ales, nu promovare. Nu lăsaţi organizaţia să devină condusă de cinici. Pentru glorie trebuie ca cei pe care-i daţi de exemplu să ne fie alături nu doar cu cifrele ci şi cu inimile. Altminteri ne vom uita strâmb la ei şi vom deveni cinici data viitoare când ne veţi mai cere cooperarea.