Nu știu dacă v-ați mai întâlnit cu situații de genul ăsta, dar tind să cred că da. Conflictele astea minore, vânzări vs. marketing, marketing vs. service, financiar vs. restul lumii etc. sunt foarte, foarte răspândite în organizațiile noastre. Pe mine mă lasă mereu mască. Nu înțeleg cum oamenii care spun astfel de lucruri nu înțeleg:

1. Că disprețuindu-și colegul te disprețuiește și pe tine, client, la pachet cu colegul lui, pentru faptul că i-ai dat aceluia încrederea ta.
2. Că disprețul lui față de coleg se răsfrânge asupra lui însuși. Eu, clientul, nu vreau să am de-a face cu o firmă în care unii sunt deștepți și competenți iar alții, și anume fix aceia desemnați să se ocupe de mine și de problemele mele, sunt niște aiuriți pafariști. Dacă situația e așa, îmi pierd încrederea în firmă în ansamblul ei, la grămadă, cu competentul arogant cu tot.

Dacă vă întrebați de ce se comportă așa, iată un răspuns: din hiper-competitivitate. Pentru foarte mulți dintre români binele înseamnă, mai cu seamă, a fi mai tare, mai șmecher, mai potent, mai șiret, mai avut, mai descurcăreț pe scurt mai cu moț decât cei din jur. Dacă nu ești, trebuie să găsești unghiuri din care ești. Dacă nu găsești, trebuie să găsești măcar unghiuri din care celălalt e inferior. A avut bulan. Tac’su-i securist. Mă-sa e …., mă rog. Din astea.

Sunt mereu și mereu provocat de clienți care-mi spun că spiritul de competiție e bun, ține lumea activă. Într-o oarecare măsură au dreptate. Dar la nivelul la care au ajuns lucrurile la noi în societate el nu mai are demult efecte benefice. Dacă mai aveam nevoie, am avut azi un nou exemplu.

Mai mult decât momentul angajării, această dilemă în conducerea organizaţiilor străbate, cred eu, toate nivelurile şi toate momentele carierei unui om. Ce e mai important: să-ţi atingi ţintele sau să îţi menţii integritatea şi valorile? Iar dacă eşti conducător, ce trebuie să apreciezi: pe cei care livrează obiective sau pe cei care trăiesc valorile comune ale organizaţiei.

Desigur există un răspuns simplist: pe ambii. El nu rezolvă nici o dilemă. Cei care pot să îşi atingă obiectivele păstrând conduita etică şi profesională dorită sunt eroii firmei. Sau ar trebui să fie, pentru că nici pe ei, adeseori, nu-i apreciem îndeajuns, nu-i facem suficient de vizibili, de teamă să nu ni-i fure cineva (de parcă ar fi un bun al nostru, o marfă) și să plece. Dar oricum ar fi, problema cea mare nu e cu ei. Dilema apare cu cei care nu-şi ating obiectivele dar ne trăiesc valorile, „incompetentul simpatic”, cum obişnuiesc eu să-i numesc, sau, şi mai adesea, cu cei care îşi fac treaba dar nu respectă codurile etice valorizate de toţi, calcă pe cadavre ca să reuşească şi nu dau doi bani pe cooperare, inovare sau mai şti eu ce declară firma că îşi doreşte, nemernicul competent.

Răspunsul la această dilemă nu e simplu. Dacă aţi dat deja unul, vă dau acum şi un pont, rezultat dintr-o cercetare publicată acum un an şi ceva: incompetentul simpatic reuşeşte, pe termen lung, mai bine decât nemernicul competent. Pentru că îl ajută organizaţia să crească şi să se dezvolte. Dar adevărata problemă e modul în care companiile îl tratează pe cel din urmă.

Am auzit adeseori vehiculată sintagma: „aici suntem la serviciu, nu trebuie să ne iubim unii pe ceilalţi, trebuie să ne comportăm profesional”. E un mit, o utopie. Oamenii nu sunt fiinţe raţionale ci animale emoţionale. Raţiunea e o invenţie recentă a naturii, foarte imperfectă şi care ne conduce doar de unde emoţiile conced să ne lase liberi. A face abstracţie de emoţiile oamenilor e nu doar prostesc dar şi periculos şi foarte contra-productiv. Ca atare, competenţa singură nu poate să fie asociată succesului. Ea nu trebuie să atragă după sine recunoaşterea meritelor, promovări, creşteri salariale, etc. dacă nu e însoţită de o aderenţă fermă, vizibilă, la valorile care ne ghidează pe toţi. Prea adesea am văzut persoane lipsite de caracter dar pline de rezultate urcate pe piedestale de carton spre a fi date de exemplu tuturor, exemple care conduc doar la cinism, frustrare şi derută.

Ce ar fi de făcut, deci? Prima mea recomandare către clienţii noştri e să separe noţiunea de recompensă de cea de recunoaştere. Daţi bani oamenilor competenţi dar nu glorie şi, mai ales, nu promovare. Nu lăsaţi organizaţia să devină condusă de cinici. Pentru glorie trebuie ca cei pe care-i daţi de exemplu să ne fie alături nu doar cu cifrele ci şi cu inimile. Altminteri ne vom uita strâmb la ei şi vom deveni cinici data viitoare când ne veţi mai cere cooperarea.