Îmi e foarte greu să răspund la întrebări așa cum sunt ele formulate, pentru că ele includ în text două asumpții cu care nu sunt de acord: anume că recesiunea și criza sunt unul și același lucru și că una, alta sau ambele s-au încheiat sau sunt pe punctul să se încheie.

Să le luăm pe rând. Recesiunea nu e același lucru cu criza. Recesiunea are o definiție, tehnică, legată de scăderea produsului intern brut pentru mai mult de trei trimestre consecutive. E un termen care desemnează o perioadă de contracție economică cronică, un fenomen care necesită intervenție centrală. Criza, pe de altă parte, e un fenomen atât economic cât și social. Termenul desemnează o stare anormală de funcționare a societății. Recesiunea poate fi provocată de altceva decât de o criză, iar o criză poate exista chiar dacă economia nu e în recesiune.

Comentariul despre a doua asumpție începe să dea și răspunsul la unele din întrebări. Pentru că eu cred că criza nu s-a terminat și nici nu se va termina, nu în timpul vieții mele, cel puțin. Omenirea nu e la o răscruce. E pe vârful unui deal și toate drumurile merg în jos. Criza sistemului financiar a fost doar un mic bulgăre de zăpadă, care a scos la iveală ceva ce toți știam de mult dar preferam să ne facem că nu vedem, anume că avem o societate nesustenabilă, din foarte multe puncte de vedere. Criza creditului ipotecar din 2008 este acum urmată de criza datoriilor suverane. Prin comparație, criza creditului ipotecar a fost o glumiță. Toate statele occidentale, fără excepție, au amanetat soarta viitoarelor generații pentru a oferi generației noastre beneficii sociale complet nemeritate și de nesusținut pe termen lung. Asta a dus la datorii enorme care, pentru unele țări, sunt de neplătit iar pentru altele vor fi extrem de costisitoare, implicând programe de austeritate de zeci de ani care vor frâna creșterea.

Urmează, nici măcar la orizont ci după colț, criza sistemelor de pensii, construite la rândul lor pe principii absurde și de nesusținut pe termen lung. În toate statele lumii occidentale promisiunile de pensie sunt de neacoperit, și asta la nivelul a câtorva trilioane de euro.

Se pregătește criza sistemelor de sănătate ale căror costuri scapă de sub orice control odată cu îmbătrânirea populațiilor și creșterea investițiilor în medicamente care prelungesc viața cu costuri din ce în ce mai mari pentru fiecare an cucerit.

Și tot pe la același orizont așteaptă criza materiilor prime, mai ales a energiei, care deja se face simțită. Un nou șoc petrolier e de așteptat în următoarea decadă, și va lovi o lume deja șubrezită economic.

Mai departe, dar cu potențial distructiv mai mare e criza climatului global, o altă temă la care preferăm să ne băgăm capul în nisip și să lăsăm pe alții să rezolve consecințele.

Iar ultima, și cea mai gravă dintre toate, cea care se arată deja și se va agrava în viitor, e criza sistemelor democratice. Se arată că lumea nu poate fi guvernată, printre furtunile care vor urma, prin voința popoarelor, pentru că oamenii nu înțeleg ce li se întâmplă și sunt mult mai pregătiți să dea vina pe alții pentru problemele cu care se confruntă, deși ei înșiși se află la originea celor mai multe dintre ele. Un sistem politic care se bazează pe mandate de termen limitat, acordate de un electorat în cea mai mare parte ignorant despre complexitatea problemelor aflate în dezbatere publică, dar care cere de la politicieni să ia decizii cu impact pe termen lung, va eșua mereu în populism ieftin și în demagogie, așa cum o și face. Trezirea la realitate va fi, deci, în mod necesar, dramatică.

Ne uităm, ca atare, la o stare de criză permanentă. Asta, de fapt, nici nu mai e o criză. E o nouă normalitate. Asta ar trebui să gândească companiile azi. Că trăiesc într-o lume radical diferită de cea din 2008, și că aceea nu se va mai întoarce. Principala caracteristică a unei lumi în criză e incertitudinea. Companiile de azi sunt mai toate construite pe premiza că viitorul e previzibil și planificabil, că niște creiere geniale de la vârf pot vedea o direcție în viitor și o pot pune în planuri strategice pe care mulțimile de sub ei le execută. Această viziune e falsă și până când conducătorii companiilor nu vor înțelege asta, orice acțiune fac va fi ca o cataplasmă la un cancer.

Caracteristica principală a unei lumi în criză, deci, e că incertitudinea e singura certitudine. Ca atare, capacitatea conducătorilor de a prevedea și planifica e radical restrânsă. Prin urmare principala abilitate în conducere devine capacitatea de a crea organizații flexibile, adaptabile, foarte bine aliniate, cu identitate strategică și de marcă clară și bine înțeleasă de membri, cu oameni puternici, care își cunosc bine treaba și sunt capabili să ia deciziile potrivite pentru a face față neprevăzutului. Pentru ca asta să se poată întâmpla, organizațiile trebuie să renunțe la conducerea bazată pe reguli și să introducă una bazată pe valori. Trebuie să dea mai multă libertate membrilor de a acționa independent și pentru asta trebuie să pună mult mai mult accent pe a-i face să înțeleagă care e direcția companiei, rostul ei în spațiul competitiv în care operează, rolul fiecăruia în mecanismul corporației. Am chiar în aceste zile un proiect cu un client care a înțeles acest imperativ și încearcă să schimbe sistemul de apreciere a performanței de la o definiție bazată pe sarcini la un una bazată pe roluri. E fascinant să vezi oameni care lucrează în aceeași poziție de 5-6 ani și care nu și-au pus niciodată întrebarea “care e rolul meu în organizația asta?” și cât de greu le e să răspundă la întrebarea asta acum, când și-o pun. Și nu spun asta peiorativ, pentru că nici nu aveau cum să-și pună întrebarea asta când toată viața lor gravita în jurul promoției x sau a produsului y. Și mai fascinant e felul în care alți clienți de-ai mei se străduie să definească obiective foarte precise și foarte înguste pentru ceea ce așteaptă de la oamenii lor în anul viitor, pe funcțiuni, produse, activități și luni, în contextul în care nimeni nu știe dacă luni Grecia va mai fi în zona euro, dacă moneda însăși va mai prinde anul nou și dacă Uniunea Europeană mai prinde Paștele. Dar știm precis câte credite de nevoi personale va vinde un ofițer de cont din Botoșani în mai.

O companie flexibilă, care face față incertitudinii cronice, e una în care planurile pot fi revizuite oricând. E o companie în care scopurile și aspirațiile sunt importante, dar modalitățile de a le atinge sunt flexibile. Asta implică faptul că oamenii au libertatea de a decide singuri cum să-și îndeplinească rolurile, că deciziile se iau acolo unde apar problemele, adică la baza piramidei, nu la vârful ei. Pentru a putea atinge această stare e nevoie, în primul rând ca fiecare membru al organizației să-și înțeleagă rostul și să fie motivat să-l ducă la îndeplinire.

Apoi e nevoie de companii în care oamenii cooperează pentru un scop comun. Așa cum sunt organizate azi, companiile generează competiție internă și “silozuri”, bariere între funcțiuni, care fac ca fiecare să-și vadă de ale lui cu prea puțin interes pentru scopurile comune. Această stare e puternic complicată la noi de dimensiunea de hiper-competitivitate din societate, de nevoia excesivă a românilor de a reuși în dauna altora. Au rezultat organizații în care nimeni nu cooperează cu nimeni și în care problemele apar mereu din vina altcuiva. O companie flexibilă are nevoie să găsească pe loc soluții pentru situații care nu sunt în sarcina și responsabilitatea nimănui, în particular, pentru că sunt neprevăzute. E nevoie, deci, ca oamenii să coopereze la rezolvarea lor, în limitele unui scop comun bine înțeles și acceptat.

O astfel de organizație nu se poate face prin coerciție și nici prin motivarea simplistă, de tip băț și morcov, practicată de companiile de azi. E nevoie de un mod radical diferit de conducere, bazat pe motivare intrinsecă, pe alinierea oamenilor la un scop, pe accentuarea semnificației muncii, pe dezvoltarea oamenilor, pe valori și aspirații, nu pe reguli și obiective, pe articularea clară a viziunii, pe modele ireproșabile la vârf. Nu în ultimul rând, probabil, și pe alți conducători.

Una dintre crizele pe care nu le-am pomenit mai sus e criza modelelor noastre de conducere. E o criză gravă. Modelele de conducere pe care le folosim au fost create acum peste 100 de ani, pentru realitățile unei societăți industriale, mecanizate, rigide și previzibile. În acest moment ne încurcă, și ce e cu adevărat îngrijorător e că nu ne dăm seama. Ceea ce ne-a determinat succesul în ultima 100 de ani nu doar că nu îl mai determină azi, dar ne e cel mai mare dușman. Asta au greșit companiile până acum, au așteptat să treacă criza ca să se întoarcă la practicile știute. Și asta au de făcut de acum încolo. O transformare radicală a paradigmei conducerii.

1. Ce risc avem să ajungem în situația Greciei?

2. Ce ar trebui să facem ca să evităm să ajungem acolo?

Văd, cu tristețe, că ce am scris atunci se arată adevărat.

1. Cred că riscul să ajungem în situația Greciei e foarte mare, mai mare de 50%. Principalul motiv pentru care cred că se va întâmpla asta e că ne-am obișnuit să trăim peste mijloacele noastre, fără să ne întrebăm cum și de unde vin banii. Acest tip de comportament va duce la mari convulsii când criza se va prelungi sau adânci. Până acum ne-am cumpărat o pace socială nemeritată, cu bani de la FMI, amanetând viitoarea generație pentru a plăti datoria. Consecința e că nu suntem pregătiți pentru trezirea brutală la realitate care ne așteaptă, că vrem sau nu. Am mai scris despre asta aici și aici.

Un alt motiv pentru care suntem foarte fragili este că avem cea mai proastă clasă politică din Europa, care nu s-a sfiit deloc până acum să arunce țara și mai tare în criză, de dragul de a mai smulge câteva voturi unor amărâți care nu înțeleg nimic, prin promisiuni populiste.  Asta s-a întâmplat de la stânga la dreapta spectrului politic, fără excepție și fără măsură.

Motivul pentru care, în ciuda celor de mai sus, nu văd un risc chiar de 100% este că, pe de-o parte nu avem privilegiul Greciei de a fi în cluburile cele mai intime ale Europei, ceea ce în acest moment ne face bine, pentru că putem folosi inflația ca metodă de a ne micșora cheltuielile și datoriile (cu toate consecințele ei neplăcute interne și externe) și, pe de altă parte, vom găsi mult mai greu ca Grecia bani ieftini de spânzurat, pe piețele de capital. Pe de altă parte, avem, totuși, un  popor mai obișnuit cu greul și privațiunile decât grecii. Ca atare, mai devreme sau mai târziu va trebui să facem față situației, așa cum e ea.

2. Pentru a depăși această situație, din păcate, ar fi trebuit să facem lucruri de mult, nu acum. Ce trebuie făcut acum e reducerea drastică a cheltuielilor bugetare la nivelul veniturilor. Orice și oricine nu e indispensabil trebuie să dispară de pe lista cheltuielilor publice. E nevoie să facem o mare curățenie, și încă repede. Știu că se va zice că e o măsură pro-ciclică, așa e, dar nu văd altă soluție. La urma urmelor, cât bine ne face să aruncăm bani într-o gaură neagră? Doar că ei se duc în consum? Asta nu e o măsură de ieșire din criză. Ar trebui ca orice bani trimitem în economie pe seama datoriei publice să se ducă exclusiv în investiții, și anume în investiții cu retur clar. Există un precedent și un model, că tot suntem noi înnebuniți după modele, Letonia.

O veche poantă Murphystă zicea: “Se aștern în fața noastră două drumuri. Unul duce spre disperare și suferință, celălalt spre anihilare și pierzanie. Dumnezeu să ne dea puterea să alegem bine”. Cam așa suntem noi acum. Între Letonia și Grecia. Letonia e, totuși, mai bine.

Grecia își datorează relativa prosperitate pe de o parte unei naturi generoase dar mai ales unei poziții geo-strategice și unei moșteniri culturale care au făcut-o un pion esențial pe tabla de șah a războiului rece, un pion de neabandonat lăcomiei lui Stalin. Grecia a trebuit mereu și a fost mereu salvată. Câteodată de alții, dar cel mai adesea de ea însăși. În 1981, în ciuda opoziției unor state fondatoare, Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană. A urmat ceea ce Wikipedia numește o perioadă de înflorire și creștere, alimentată generos de bani europeni. În doar zece ani țara s-a umplut de ferme de porci, finațate nerambursabil de SAPARD, amplasate în locații stupefiante pe malul mării în care erau crescuți 10 porci într-o cocină de lemn, de către un fermier care avea musai nevoie pentru asta de o mare vilă cu piscină și cu vedere la mare. Până la Olimpiada din 2004, în ciuda noianului de bani europeni, Grecia nu avea decât vreo 70 km de autostradă, făcuți cu mari sacrificii. În schimb avea un stat uriaș, plin de nepoți și de nepoate și o clasă politică condusă dinastic de familiile Karamanlis și Papandreou. Pentru a susține acest stat enorm și ineficient, un electorat indolent, cârcotaș și mereu dispus să lase pe altcineva să se ocupe de problemele lui a fost mituit cu sume de bani sub formă de pensii, salarii sau beneficii de tot felul. Pentru că, însă, poporul grec e un mare practicant al sportului gânditului cu două creiere, doar o mică parte a populației, (care mai recent a început să se identifice pe sine drept “vlahas”, în taducere “tâmpiți”) plătesc taxe. Restul se răzbună pe soartă fentând fiscul care mai de care mai voios. În 30 de ani de progres, asta a dus la o datorie externă binișor mai mare decât PIB-ul țării, adică peste 300 mld EUR! În 1981, când a intrat în UE, Grecia avea un PIB/capita de 80% din media europeană. Când a intrat în zona euro, în 2001, a serbat cu fast 20 de ani de Uniune, ocazie cu care a constatat cu mândrie că PIB-ul crescuse până la … 80% din media europeană. Dar nu e nimic, Institutul de Prognoză al Greciei a analizat perspecitvele de creștere și se așteaptă ca peste 20 de ani Grecia să aibă un PIB de, ați ghicit, 80% din media europeană. Dacă o avea noroc.

Pe tot parcursul acesta dezastruos, Grecia a reușit performanța aproape fără egal de a pierde poziția de destinație turistică numărul unu a Europei mai întâi în fața Spaniei, apoi a Turciei și apoi a mai cui a vrut să o ia. Toată țara a construit în demență dar fără vreo noimă, fără strategie și fără direcție tot felul de facilități turistice eclectice și eterogene. Ca un simplu exemplu, Grecia, țară de marinari și eroi mitici, are 19 marine, dintre care 6 în jurul Pireului și 10 în Golful Saronic (deservind deci protipendada de fițe a Atenei, nicidecum vreun turist), cu un total de cca 5000 de locuri. Insula Santorini, de pildă, perla Mediteranei din arhipeleagul Cycladelor, nu are nici una, mai precis are una care e în construcție de vreo 25 de ani. Croația, unde navighez eu, are peste 50, dintre care vreo 30 construite în ultimii 15 ani, cu cca 20,000 de locuri.

Nu în ultimul rând, grecul de rând are foarte bune explicații pentru starea lucrurilor. De vină este….. nu ghiciți nici într-o mie de ani …. Uniuneaaaa Europeanăăăăăăă. Da, da, chiar ea, cea care ne-a dat miliarde de care ne-am bătut joc, chiar ea pe care am păcălit-o cu cifre măsluite ani și ani de-a rândul ca să intrăm în Pactul de Stabilitate și apoi în zona euro, și apoi, dacă tot ne-am făcut mâna, și ulterior, nu că ne-ar fi dat afară, că nu aveau cum, dar ca să nu se mai amestece în trebile noastre. Să-și vază Europa de trebile ei.

Euro însuși e o coțcărie a Europei ca să-i înrobească (ce dacă au înșelat și au mințit ca să fie lăsați să-l adopte, a fost o greșeală), i-a făcut necompetitivi, nu au mai putut să devalorizeze drachma cu 100% într-un an ca Guvernul să ia înapoi cu cealaltă mână ceea ce  dădea în neștire cu prima. Și evident, cel mai de vină sunt guvernul și clasa politică care-i mint și-i manipulează. Noi, ăștia, oamenii mici, ce vină avem? Ca în balada lui Topârceanu: “Și se-ntreabă fără noimă/ Ce-ai cu noi, bă?/ Pentru ce să dăm cu var?” De ce să ieșim la pensie mai târziu, de ce să acceptăm reduceri de posturi în administrație, sau salarii mai mici, sau, în general, de ce să trăim cât ne e plapuma? Să plătească nemții ăia că destul ne-au jecmănit.

Dar, iată, că nemții nu mai vor să plătescă. Și soarta întregii zone euro e acum în balanță. Iar Grecia ajunge, din nou, față în față cu consecințele propriei iresponsabilități. Și, din nou, cineva va sări să-i salveze (după cum se și întrevede), cartoful fierbinte se va pasa următoarei generații de “vlahas”, el între timp devenind un fel de dovleac. Până la următoarea criză.

Sounds familiar??

Nu înțeleg de ce crede lumea că criza asta e doar un accident și că e doar o chestiune de timp până când lucrurile se vor pune la punct. Nu e. România s-a aflat în 2008 într-un loc de grație, cumva, plasată acolo de forțe exterioare ei și de un mare noroc istoric, la fel ca și în 1918. Războiul din Balcani și apoi recrudescența terorismului din Orientul Mijlociu au făcut din statele din Est teritorii pe care Occidentul nu le mai putea ignora. La pachet cu toată doctrina geopolitică a Americii și Europei ne-am trezit incluși într-o comunitate internațională care s-a apucat să ne scuture de praf și să ne mai pună la treabă. A ajutat faptul că societatea a fost, poate pentru prima oară de la Revoluție, unită până la obsesie într-un scop comun, care a transcedat disputele politice și conflictele mărunte. A rezultat ce știm  toți, cu bune și cu rele, dar per ansamblu una dintre perioadele cu cea mai rapidă creștere economică.

Acum a venit criza și lumea se îndreaptă rapid către o nouă stare de echilibru economic, și chiar politic. Și de data asta nu mai suntem în centrul fenomenului ci la periferia lui iar noua ordine economică poate foarte bine să ne lase pe dinafară. De data asta norocul nu ne va mai ajuta. Există o șansă reală ca partenerii noștri de dialog să se sature odată pentru totdeauna de lipsa noastră de coloană vertebrală, de incapacitatea de a livra ce promitem, sau de a duce ceva, orice, la bun sfârșit. Lumea se poate descurca foarte bine și fără noi. Există un clip care circulă pe net despre “o lume fără România”. Înduioșător și foarte auto-suficient. Realitatea e că și noi ca și alte nații minore avem ceva de spus lumii, dar asta nu înseamnă că ea e înnebunită să asculte. Trebuie să ne facem glasul auzit. Oare au mai puține de zis decât alții macedonenii? Sau albanezii? Sau, bunăoară, bosniacii? Dar lumea poate merge bine-mersi înainte și fără să aplece urechea către ei.

E un moment astral pentru România. Suntem într-unul din acele momente din existența noastră ca nație când putem să creștem sau să ne prăbușim. Drama este că, de această dată, scopul comun unificator, fie el un dușman sau un prieten, nu e așa de clar și de mobilizator. Și, în loc să ne mobilizăm, ne pierdem în dispute și apatie. Avem nevoie mai mult decât oricând în istoria noastră recentă de un lider.

Băsescu a avut șansa istorică de a fi acel lider. A ratat-o. Am văzut acum în țară mai multă polarizare și partizanat politic decât am văzut din zilele mineriadelor. Băsescu a reușit să polarizeze din nou societatea la extrem. Asta nu e, în sine, ceva rău. E preferabil activismul politic, chiar polar, inerției. Problema e, însă, incapacitatea lui uriașă de a construi ceva, de a face conflictul fertil. Nivelul de iresponsabilitate pe care l-a arătat în povestea căderii guvernului și a numirii noului premier e șocant și-l descalifică definitiv ca lider. Pentru mine, el trebuie să plece. Problema e, eu cu cine votez?

Știrea asta este cel mai bun exemplu și cel mai bun argument pentru teza că statul trebuie redus la înfățișarea lui minimă. Și nu pentru că aș dori eu ca niște oameni să-și piardă locul de muncă, oricare ar fi aceia. Pe lângă considerentele de ordin social, pe care, recunosc, eu le privesc cu multă rezervă pentru că eu cred că e de datoria fiecăruia să-și poarte lui și familiei lui de grijă, în situația actuală creșterea numărului de șomeri produce un efect de ambalare a crizei în avalanșă, prin creșterea numărului celor care nu-și mai pot plăti datoriile la bănci, care nu mai pot consuma, etc. Nu cred nici în miraculoasa redresare a vistieriei publice prin această manevră, pentru că șomerii vor fi plătiți din ajutorul de șomaj până la sfârșitul crizei cel puțin.

Dar a ține sute de mii de oameni pe leafă degeaba are niște efecte foarte perverse.

Primul dintre ele este că, pentru că au un loc de muncă asigurat, ei nu se zbat să facă nimic util și productiv. Un articol recent din Business Magazin dezbătea faptul că creșterea șomajului datorită crizei a avut un efect de amplificare fără precedent a inițiativelor antreprenoriale. Dacă iei leafă de la stat, nu faci nimic.

Apoi și mai pervers încă, se perpetuează un sistem ineficient. Când oamenii sunt ineficienţi dar vor să pară eficienți își inventează muncă. Așa crește birocrația, așa nu se investește în creșterea productivității, așa ajungem să petrecem câte o zi întreagă pentru a rezolva o problemă măruntă și să ne mirăm de-a surda cum de e posibil.

Și încă, cel mai grav, salariile acestor oameni deturnează pervers resursele economice. E drept, ziceam mai sus că oricum le va trebui plătit ajutorul de șomaj. Drept. Dar acel ajutor e o investiție cu retur. Un calcul coerent și rece ne va spune de câți bani e nevoie pentru a asana aparatul birocratic și în cât timp vor fie ei recuperați prin reducerea de cheltuieli. Am văzut luări de poziție ale sindicatelor prin care cereau ca problema să se rezolve printr-un fel de “curbă de sacrificiu”, prin care să se ia câte puțin de la toată lumea ca să se lase posturile în pace. Tocmai asta NU trebuie făcut. Nu trebuie afectați nici profesorii universitari nici șoferii de la RATB și nici alte sute de mii de oameni care fac ceva socialmente util. Dar trebuie atacat cu curaj aparatul birocratic uriaș, zecile de agenții, comitete și comiții fără număr și fără scop care angajează mii de oameni la opera de mare rafinament a tăiatului frunzei la câini în fâșii subțiri.

O avea Boc curajul să o facă?

Recent Sarkozy a reușit să împingă în parlament o lege, dintre celebrele lui reforme, prin care magazinele din UNELE zone, turistice pot să țină deschis și duminica. Până acum nu aveau voie! I-au trebuit 2 ani să facă legea asta să treacă și oricum ea nu va avea efect, nu imediat cel puțin, pentru că patronii nu vor să deschidă duminica fiindcă salariații cer salarii triple.

Atunci când au o nemulțumire, francezii ies în stradă. Știți asta, demult. Anul ăsta însă au descoperit jocuri noi: de-a legatul directorului general de scaun, de-a pusul lanțului pe porțile întreprinderii, de-a incendiatul și amenințatul cu aruncatul în aer. Evident, întreprinderile astfel amenințate au sfârșit prin a închide mai devreme, pentru că nu au mai găsit directori dispuși să-și riște pielea. Mai mult, săptămâna trecută o instanță franceză a INTERZIS firmei americane Molex să-și închidă porțile anticipat pe considerente de securitate (e una din cele incendiate și cu directorii sechestrați) pe motiv că au depus cererea când fabrica era deja închisă, deci au cerut aprobare pe un “fait acompli”. Adică trebuiau să funcționeze cu directorii sechestrați 3-4 luni până dădea justiția franceză verdictul. Asta ca să nu ne mai plângem de justiția română…

Și totuși funcționează. Franța e dirijistă și aici dirijismul merge. E birocrată și și birocrația merge. Când mi-am cumpărat casa, de pildă, am întrebat notarul dacă are nevoie de actul nostru de căsătorie. Mi-a zis că nu, că suntem acolo și declarăm că suntem căsătoriți și că dacă nu am fi nu am avea nici un interes să declarăm asta, așa că el ne crede… Franța a inventat statul centralizat și se pricepe mai bine decât oricine să-l facă să meargă. Eu sunt ferm convins că o bună parte din problemele României se datorează faptului că Alexandru Ioan Cuza a importat modelul de stat francez, în cele mai mici amănunte ale lui. Pentru că transplantat pe plaiurile Dâmboviței, între acreala funcționarilor, ciupelile contribuabililor, corupția generalizată și nevoia de putere și competiție a tuturor, un model care merge uns în Franța naște monștri la București.

Francezii sunt acum foarte exaltați pentru că modelul lor economic dirijist pare să fi ieșit mai bine din criză decât altele. Fără excesele americane sau britanice și fără dependența germană de exporturi, Franța a resimțit mai puțin criza. E, după părerea mea, o falsă bucurie. E drept că șomajul lor a crescut doar cu puțin, dar era deja la 10% și înainte de criză. Infrastructura lor, invidia Europei, a început să scârțâie iar marile orașe sunt pline de tineri fără un loc de muncă. Șomajul celor sub 25 de ani se apropie de 30%. Dar Franța nu are de gând să se schimbe și, spre deosebire de toate celelalte țări, această criză nu a trezit-o la realitate ci dimpotrivă, i-a întărit convingerile că face bine ce face.

Dacă e adevărat, doar timpul va spune.