Episodul recent al șantajului la adresa șefului ANI mi se pare absolut cutremuător în relevanța lui. Nu (doar) pentru că doi ziariști de doi bani au încercat să-l șantajeze pe șeful ANI, ci pentru că le-a ținut! Pentru că, iată, nu putem avea în funcții publice, nici chiar în demnitățile cele mai critice și unde selecția e cea mai (teoretic) riguroasă, oameni aflați deasupra șantajului. Felul în care s-a comportat acest personaj dubios, Macovei, în fața unei încercări evidente de șantaj este absolut scandalos. Are niște afirmații în acele stenograme care te lasă mască, venind de la păzitorul integrității publice. Și nu mă refer la numeroasele referințe la organul genital al domniei sale. De-astea mai scap și eu. Cea mai tare mi s-a părut afirmația: “Nu-i corect”. Nuuu… nu cumva să credeți că se referea la ce vroiau de la el cei doi jurnaliști. Nu. Omul comenta doar analiza fină a lui Chireac cum că lumea are boală pe Berceanu și pe Videanu pentru că țin toată șpaga pentru ei. “Băi, dar nu e corect” zice Macovei. Adică, dacă o împărțeau și ei cu haita, ca toată lumea, era în regulă. ZICE ȘEFUL AGENȚIEI DE INTEGRITATE.

Suntem o țară de pitici. De micimani. De oameni de doi bani cu șira spinării de consistența osului de meduză în care șantajul nu se face cu amante flamboaiante cu apartamente la Paris și nici cu crime odioase ascunse abil de ochii poliției ci cu contracte de împrumut la care ai fost martor, și “nu ar da bine la imagine”. Orice om are prețul lui zic cinicii. Așa o fi. La noi prețul onoarei și demnității unei persoane care e angajată să personifice onoarea și demnitatea (de unde și numele de demnitar) parcurge tot spectrul sordidului între o damigeană de zaibăr și 5 kile de caltaboși și un document obscur ascuns sub preș. Suntem o nație de oameni mici care pot fi cumpărați la prețuri de nimic.

Din când în când, la fel ca și cu episodul Remeș, ies la suprafață din mocirla puturoasă în care înoată țiparii electrici ai democrației niște damfuri pestilențiale. Din când în când gheața subțire a realității cu fie și ușoare urme de normalitate se crapă și deodată întrezărești abisul negru, rece și fără fund al mizeriei care așteaptă tăcut, răbdător dar implacabil dedesubt. Și atunci mă înfior. Nu doar pentru că văd cât de groasă e mizeria ci pentru că într-o țară în care demnitarii pot fi cumpărați atât de ieftin nimeni și nimic nu este vreodată în siguranță și nimic vreodată nu se va duce la bun sfârșit.

Mă întrebam zilele astea de ce e așa de greu la noi de creat coaliții politice. Sigur că am și explicații mai savante și chiar aveam de gând să scriu una, dar nu mai pot. Pentru că explicația ar fi ridicolă. De fapt suntem spectatori la o luptă pentru putere și pentru șpagă și pentru privilegii de o ferocitate fără seamăn în care nici o fimitură nu e prea mică ca să te apleci după ea. Nici o înțelegere nu e posibilă, pentru că nimeni nu vrea, vorbă ăluia cu Videanu și Berceanu, să împartă.

Ziceam acum câteva zile că, pentru că Băsescu nu e în stare să lege un stat funcțional, el trebuie să plece. M-am înșelat. Toți trebuie să plece. Mircea, ai avut dreptate. Hai la război.