Iar Mitică se scutură. I-a ajuns. În România sunt 4,2 mil de salariați, din care doar ceva mai mult de 3 mil în mediul privat, restul la stat. Avem 6 mil de pensionari, aproape 900,000 pe caz de boală, cu o vârstă medie de sub 55 de ani. Avem 9 mil de asistați sociali de toate felurile. Pe măsură ce economia a crescut și am dus-o din ce în ce mai bine, cuantumul ajutoarelor sociale a crescut de la 500 mil RON/an la 6 MILIARDE!!

Mie nu-mi place deloc istoria asta cu reducerile de salarii la grămadă. Nu salariile trebuie restrânse, ci statul însuși. Eu nu fac parte dintre cei care spun că toți bugetarii o freacă. Cred că mulți dintre ei îndeplinesc funcții sociale utile. Nu cred că ați vrea să trăiți într-o țară fără medici sau fără profesori sau fără polițiști. Faptul că în mod absurd am ales ca ei să fie plătiți din buget nu schimbă cu nimic natura utilă a muncii lor. Ce schimbă, însă, e faptul că trebuie plătiți din bani luați cu japca de la unii, iar japca asta trebuie întărită cu funcționari de toate felurile, care costă bani la rândul lor. Bani care sunt plătiți fix de aceia de la care sunt luați și primii. Se tot vorbește de hoție și de corupție, dar ce altceva decât jaf la drumul mare este o societate care decide să spolieze o mică minoritate a ei în beneficiul majorității și apoi să o pună tot pe aceea să plătescă călăul, funia și săpunul?

Mugur Isărescu spunea că românii trebuie să se hotărască dacă vor un stat de 40% din PIB sau unul de 31%. Fals. Nu românii trebuie să hotărască, ci Mitică, pentru că el plătește. Și Mitică a hotărât. El nu plătește mai mult de 31-32%. Statul român a fost incapabil să colecteze mai mult decât atât orice a făcut. Dacă se mărește presiunea, pur și simplu evaziunea devine normă, cum tinde din nou să devină. E imposibil să spoliezi un popor împotriva propriei lui voințe. Îți trebuie omul și inspectorul fiscal. Intri într-o spirală negativă infinită în care banii pe care-i colectezi nu ajung cât să plătești colectorii. Motivul pentru care țări ca Franța pot să colecteze 40% la buget este pentru că cei mai mulți francezi consideră că statul face o treabă onorabilă și-și merită banii. Ca atare fiscul are de furcă cu o mică minoritate a contribuabililor nu cu quasi-totalitatea, ca la noi.

Această criză fără percedent în istoria recentă a României e ocazia de a reforma odată pentru totdeauna monstrul energofag care a devenit societatea românească. Democrația e un instrument slab pentru asta, iar situația creată e ultra-periculoasă, pentru că o majoritate care nu face nimic dar votează e cocoțată în cârca unei minorități care plătește dar nu decide. Situația e explozivă și va exploda, cu siguranță. Nu vreau să o fac pe Cassanra, dar e inevitabil. Mitică se va scutura. Iar asta va crea mari frământări sociale, pentru că sunt prea mulți oameni care s-au obișnuit să trăiască pe seama altora, să se plângă neîncetat, în ciuda acestui fapt, și să fie ascultați.

Cazul cel mai tipic sunt pensionarii. În ultimii 7 ani pensia medie s-a mai mult decât dublat, a crescut mai repede decât salariul mediu. Venitul pe cap de familie în familiile de pensionari e mai mare decât venitul pe cap de familie în familiile de activi, care au angarale mari și copii de crescut și mult mai mare decât în familiile de tineri. Cu toate astea, o mare parte din resursele statului sunt consumate pentru pensii, în timp ce toată lumea le plânge de milă pensionarilor. Nu zic că o duc bine, dar zic că o duc la fel cu oricine altcineva. Să terminăm odată cu populismul și politicianismul.

Mitică se scutură. Iar semnalul pe care-l dă e că e momentul pentru o reformă curajoasă a statului. E timpul să terminăm spolierea celor care produc pentru întreținerea celor care stau. E timpul să ne întrebăm de ce plătim facultatea unora sau concediile medicale ale altora. Și, în general, ce rost are statul și dacă nu cumva el e acum umflat mult, mult peste limitele acestui rost. Pentru că Mitică se scutură și amenință să dea odată naibii de pământ tot firmamentul ăsta încâlcit și parazitar pe care ne-am obișnuit să-l numim stat.

Obama și partidul său au avut în senat exact majoritatea de 60 de locuri de care aveau nevoie pentru a trece orice lege. Dar au pierdut un loc cheie, exact acela care le permitea oprirea unui filibsuter, odată cu moartea corifeului Edward Kennedy și ocuparea locului său de către un republican, într-o alegere-surpriză de mari proporții, semn al schimbării drastice a sentimentului electoratului american.

Pentru mulți comentatori, circul din senatul american, cu senatori care dezbat steril de luni de zile aceeași lege doar ca să nu o lase să treacă, e doar o dovadă că sistemul electoral american e defect. Poate că e. Dar poate că nu e. Filibusterul și regula XXII care permite majorității să-l oprească, au funcționat dintotdeauna în politica americană. Rezultatele au fost mai degrabă bune. Filibusterul a împiedicat majoritatea să instaureze o dictatură bazată pe mașinăria de vot a propriului partid, a forțat soluții de compormis, integratoare, a așezat rivalii la masă și a căutat apropierea de centru. Uneori aceste compromisuri au fost păguboase. Cel mai adesea au fost utile și au lărgit baza de susținere a legilor importante. Motivul blocajului în care se află acum politica americană e altul. Mai mult ca oricând în ultimii 20 de ani în care citesc eu despre ea, politica americană e dominată acum de partizanat. În ciuda declarațiilor generoase ale lui Obama de la inaugurare, în care promitea încetarea partizanatului politic și a mentalității noi contra voi, lucrurile de fapt s-au înrăutățit chiar comparativ cu vremea lui Bush. Poporul american însuși e împărțit acum în tabere care aproape că se urăsc. Citesc forumuri americane și ori de câte ori apare numele lui Obama, discuția explodează în invective pline de ură și de atacuri personale. E incredibil. Parcă e o altă Americă.

Această polarizare e un mare eșec al lui Barack Obama. Încercarea de a conduce prin dictatura majorității a eșuat și, spre lauda sistemului politic american, electoratul a luat atitudine împotriva direcțiilor care nu-i convin și amenință să răstoarne o dominație politică democrată care părea extrem de solidă cu numai un an în urmă. Iar blocarea legilor prin filibuster e doar una dintre manifestarile acestei revolte. O alta, mult mai tristă, e eșuarea unor inițiative legislative mai degrabă bune.

Implozia democrației americane sub loviturile vrajbei ar trebui să ne dea de gândit, pentru că are învățăminte pentru noi. La noi, niciodată din vremurile de glorie ale lui Iliescu și ale mineriadelor, nu am mai văzut electoratul așa de polarizat și așa de măcinat de ură împotriva celeilalte tabere. La 4 ani distanță de următorul eveniment electoral toată presa e plină de tot felul de discuții pe teme de politică. Toate discuțiile sunt de tip noi contra ei, mereu se împarte lumea în buni și răi, în adevărați și falși. Congresele partidelor fac audiență, mai ceva ca telenovelele. Oricine are o opinie politică e vândut cuiva, lacheu al lui Băsescu sau al lui Ponta sau al mai știu eu cui.

Această situație este, cred eu, responsabilitatea lui Băsescu. Suprapusă peste fibra certăreașă, cârcotașă și negativistă a neamului românesc, natura lui conflictuală și tăioasă a generat un val de isterie atât de partea celor care-l iubesc fără rezerve, cât și de a celor care-l urăsc la fel. Nu știu dacă președintele nostru are vreo părere despre situația creată în jurul  persoanei lui. Mi-ar plăcea să aflu că îl preocupă și reflectează la ea. Pentru că o societate nu se poate conduce așa, după cum ne demonstrează chiar modelul american. Chiar și atunci când ai o majoritate solidă de partea ta, și Băsescu are una firavă sau chiar inexistentă, dacă luăm în calcul tot electoratul, nu poți conduce o țară în care jumătate din oameni te detestă. Poate că e democratic, dar e la marginea imoralității, e ineficace și produce instabilitate și decizii proaste.

Trezirea la realitate, însă, dacă e să vină, va trebui să vină tot din partea noastră. Va trebui să încetăm să împărțim lumea în buni și răi, să căutăm echilibrul, rațiunea și bunul simț în noi și în ceilalți. Și va trebui să nu mai acceptăm și să nu mai votăm partide politice care au drept idee centrală să fie contra. E momentul să cerem partidelor să revină la doctrine și principii, să propună politici și strategii. A fi contra nu face decât să ne adâncească criza de încredere și coeziune socială în care ne-am afundat, după model american.