Mi-e clar că impolitețea la noi nu e o atitudine asumată conștient ci o reacție la ceva. Sunt sigur, din tot ce am cunoscut și măsurat în organizațiile cu care lucrăm, că în general oamenii sunt politicoși, cel puțin în intenție. Relativa lipsă de politețe cu care ne întâlnim în societate este, cred eu, o reacție a noastră la un fel strâmb în care societatea s-a așezat, în general. Această dimensiune strâmbă este, după părerea mea, hiper-competitivitatea.

În studiile noastre, cel puțin în organizații, hiper-competitivitatea e prezentă mai peste tot în societate. Cei mai mulți oameni, la noi, se definesc prin comparația (favorabilă sau nu) cu ceilalți. O consecință a acestui fel de a gândi e polarizarea societății în “șmecheri” și “fraieri”. Dacă nu ești în una dintre categorii, ești sigur în cealaltă. Centrul, echilibrul, moderația, au dispărut aproape complet. O altă consecință este derapajul etic. Dacă tot ce contează pe lume este ce ai obținut, și anume tu raportat la ceilalți, atunci subiectul cum obții asta devine din ce în ce mai puțin important. Mai mult decât atât ai scuza perfectă pentru orice derapaj etic: “ce fac eu e nimic față de ce fac alții”.

În fine, o altă consecință e dispariția politeții. Ca și în cazul eticii, dacă ai confrunta pe cineva cu subiectul nu ar recunoaște-o. De exemplu astăzi eram într-o intersecție unde semaforul nu funcționa. Sensul care avea prioritate trecea tot timpul până când practic traficul s-a blocat, s-a “umplut”. În acel moment cei care erau în intersecție au oprit și au lăsat celălalt sens să treacă, chiar și după ce sensul lor începuse, peste intersecție, să avanseze cu 20-30m. Moment în care cei din spate au început să claxoneze vehement! M-am întors uimit să văd cine claxonează. Cel mai vehement era un tip într-un Matiz roșu care era de-a dreptul exasperat și făcea tot felul de gesturi (comice, de altfel) în mașină.

Ce poate justifica un astfel de comportament? Sunt sigur că dacă ai fi confruntat pe individ cu mitocănia agresivă a gestului lui ar fi negat cu înverșunare. Omul era în dreptul lui. Se grăbea să ajungă la următorul semafor blocat. Avea prioritate.

Problema vine din faptul că într-un mediu împărțit în fraieri contra șmecheri, dacă renunți la un drept de-al tău ești fraier. Oricât de mic ar fi acela. Ori, politețea este fix despre asta. Despre a renunța la dreptul tău în favoarea celorlalți. La dreptul de a trece prin intersecție, la dreptul de a trece înaintea unui pieton, la dreptul de a intra primul într-o încăpere. A da prioritate cuiva atunci când ai “Cedează trecerea” nu e o politețe, e o datorie, un drept al celuilalt. A-l lăsa să treacă atunci când are el “Cedează..” e un semn de politețe. Dacă punem semnul egal între politețe și fraier, atunci devenim mitocani.

Ceva ce complică problema este fondul de insecuritate și lipsă de încredere în sine pe care această hiper-competitivitate se construiește. Această combinație ne face să ne simțim mereu nedreptățiți. De aici relația noastră cu noțiunea de drept și dreptate. Dreptatea e mereu de partea noastră și exclude dreptatea celorlalți. La noi, de pildă, nu se vorbește despre salariu sau recompense ci despre “drepturi”. Sunt ale noastre. Și nu doar salariul. Și sporurile pentru care fac grevă magistrații (deși le-au mai luat odată), și porcul de Crăciun, și mielul de Paști, și cornul și laptele copiilor, și blocatul drumurilor naționale când ne supărăm pe patroni, și trecutul prin intersecții, toate sunt drepturi. Avem dreptul să le primim, sunt ale noastre și dacă nu ni le cerem și nu ni le afirmăm suntem niște papagali.

Dacă priviți prin lentila asta, paradoxul din primul paragraf se explică. Cei din mașinile scumpe își pot permite să fie generoși față de cineva dintr-o mașină ieftină. Superioritatea lor evidentă prin acest statut face irelevantă pierderea relativă de statut ce derivă din renunțarea la un drept. Pentru cei din mașinile ieftine, acest tip de ieșire nu există și, ca atare, renunțarea la un drept exacerbează sentimentul de inferioritate. De aici lipsa de politețe generalizată.