Nu știu dacă v-ați mai întâlnit cu situații de genul ăsta, dar tind să cred că da. Conflictele astea minore, vânzări vs. marketing, marketing vs. service, financiar vs. restul lumii etc. sunt foarte, foarte răspândite în organizațiile noastre. Pe mine mă lasă mereu mască. Nu înțeleg cum oamenii care spun astfel de lucruri nu înțeleg:

1. Că disprețuindu-și colegul te disprețuiește și pe tine, client, la pachet cu colegul lui, pentru faptul că i-ai dat aceluia încrederea ta.
2. Că disprețul lui față de coleg se răsfrânge asupra lui însuși. Eu, clientul, nu vreau să am de-a face cu o firmă în care unii sunt deștepți și competenți iar alții, și anume fix aceia desemnați să se ocupe de mine și de problemele mele, sunt niște aiuriți pafariști. Dacă situația e așa, îmi pierd încrederea în firmă în ansamblul ei, la grămadă, cu competentul arogant cu tot.

Dacă vă întrebați de ce se comportă așa, iată un răspuns: din hiper-competitivitate. Pentru foarte mulți dintre români binele înseamnă, mai cu seamă, a fi mai tare, mai șmecher, mai potent, mai șiret, mai avut, mai descurcăreț pe scurt mai cu moț decât cei din jur. Dacă nu ești, trebuie să găsești unghiuri din care ești. Dacă nu găsești, trebuie să găsești măcar unghiuri din care celălalt e inferior. A avut bulan. Tac’su-i securist. Mă-sa e …., mă rog. Din astea.

Sunt mereu și mereu provocat de clienți care-mi spun că spiritul de competiție e bun, ține lumea activă. Într-o oarecare măsură au dreptate. Dar la nivelul la care au ajuns lucrurile la noi în societate el nu mai are demult efecte benefice. Dacă mai aveam nevoie, am avut azi un nou exemplu.