Printre multele paradoxuri ale României se numără și acela că la noi educația privată nu e întotdeauna de mai bună calitate decât cea de stat. Dacă ne uităm la învățământul universitar, ea e mult mai proastă. Asta e bizar. Eu nu știu nici un loc în lume (asta nu înseamnă însă că nu există) în care să se regăsească această situație. Cum se explică paradoxul?

În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că această afirmație (educația privată e mai slabă decât cea publică) nu e valabilă decât pentru educația universitară. Cea post-universitară (MBA, bunăoară) ca și cea pre-universitară (grădiniță, școală elementară) nu respectă această regulă.

O primă remarcă evidentă cred că ne apropie foare tare de un răspuns: prețul educației primare și chiar preșcolare e mult mai mare decât al celei universitare, deși accesul la alternative gratuite, finanțate de stat, e la fel de bun sau chiar mai bun. Cea mai ieftină grădiniță privată percepe taxe de ordinul a 150-200 EUR/lună, în timp ce cea mai scumpă universitate privată percepe taxe de cca 600 EUR/an!! Există câteva școli elementare private care percep taxe de 20,000 EUR/an și multe (toate supra-solicitate) în zona 5-6,000. Cel mai scump program de MBA din București, prin comparație nu trece de 15,000 EUR/an.

Răspunsul paradoxului, desigur, nu poate sta decât în comportamentul consumatorului. E foarte clar că noi considerăm educația elementară mult mai importantă decât cea universitară. Și nu ne înșelăm. Chiar așa și este. Diferența, însă, e zdrobitoare. Practic, noi nu dăm doi bani, ca societate, pe calitatea învățământului universitar. Atâta vreme cât ne dă o diplomă, restul nu mai contează. Dacă vă întrebați de ce, răspunsul nu poate veni decât de la comportamentul angajatorilor. Atâta vreme cât pe piața muncii nu e nici o diferență între o diplomă obținută la “fără frecvență” la Bondrea et Co. sau la Universitatea București, de ce să mă chinui? E foarte greu și riscant să faci o universitate privată bună. Trebuie să-ți asumi costuri mari, investiții importante. De ce să o faci, dacă societatea acceptă diplome la metru? Am citit recent un studiu despre valoarea unei diplome în mai multe țări, măsurată ca NPV al creșterilor salariale care vin din educația universitară într-o viață. Din Europa, cea mai mare sumă o are Italia, (din lume, Statele Unite), iar cea mai mică Danemarca, urmată îndeaproape de Franța.  Nu știu unde stă România, că nu au măsurat și la noi, dar sigur stă foarte jos. Există societăți egalitariste, ca și a noastră, unde e o presiune socială să ai o diplomă, dar nu prea contează dacă o ai de care e. E doar o problemă de statut, nu are conotații practic aplicative. Angajatorii au înțeles asta și nu dau nici ei doi bani pe diplome și așa, iată, cercul vicios s-a închis. Am citit recent interviurile unor directori de resurse umane care spuneau că pentru ei nu contează ce universitate ai absolvit pentru că ei sunt angajatori de șansă egală. Asta e una din cele mai mari tâmpenii pe care le-am auzit vreodată. Adăugați la această supă cerințele legale impuse de o societate birocratică și supra-reglementată ca foarte multe profesii să aibă o diplomă universitară și ați creat cocteilul distrugător care aruncă în aer azi învățământul universitar privat de la noi.

De când cu scandalul universității Spiru Haret, am auzit multe voci cerând ca Ministerul Educației să înăsprească procedura de acreditare a facultăților. Problema nu e aici. Procedura de acreditare e destul de laxă peste tot în lume. Ea trebuie să permită accesul în sistem și al unor școli de calitate mai slabă, care deservesc un public al lor. Diferența trebuie să o facă societatea. În America, ca să iau un exemplu foarte relevant pentru că are și un sector public și unul privat foarte puternice în învățământ, e o diferență uriașă între a absolvi Harvard, sau Kelogg, sau MIT și absolvi Ohio State. Chiar în Franța, una e să faci HEC și alta Universitatea din Bordeaux (oricât mi-ar fi mie de drag orașul). Unde mai pui că Harvard (și puțini poate știu asta) nu e acreditat de nimeni. Pentru că nu vrea să fie. Standardele lui sunt oricum mult mai sus decât prevede procedura (minimală) de acreditare și nu are nevoie să fie recunoscut de vreun organism birocratic, chiar dacă în Statele Unite acel organism nu e de stat. Reputația lui impecabilă e suficientă. Dar e o mare diferență (în oportunități de carieră, salariu, atractivitate pentru angajatori) între a termina Harvardul cel neacreditat și Ohio State, cea acreditată. Atâta vreme cât la noi aceste diferențe nu există, Bondrea va prospera, orice ar încerca să-i facă Ministerul (și pun pariu că nu va încerca să-i facă chiar nimic, până la urmă).

O altă latură a problemei este că învățământul de stat face o concurență neloială învățământului privat. Atâta vreme cât există o alternativă gratuită, oricare ar fi calitatea ei, e foarte dificil să găsești o poziționare de marketing coerentă. La noi universitățile private au apărut pentru a satisface nevoia unui număr mai mare de studenți, apărută după revoluție, împreună cu nevoia profesorilor din universitățile de stat de a-și rotunji veniturile. Poziționarea cea mai simplă a fost cea a accesibilității atât prin prețul mic cât și prin laxitatea standardelor. O societate fără standarde s-a cuplat perfect la această propunere și, iată, universități nule didactic au devenit bune afaceri. Rușinea nu e a lor ci a noastră, a celor care angajăm acești absolvenți și le validăm astfel pregătirea precară.

Pentru a rezolva situația educației universitare private (și publice, în același timp) soluția, după părerea mea, nu poate veni decât din privatizarea prestatorilor de servicii de educație, cel puțin a celor de educație universitară. Eu cred și că acest nivel de educație nu ar trebui suportat de societate ci de individ, ceea ce ar schimba dramatic regula jocului și ar rezolva definitiv problema dar, dacă chiar insistăm în acest fel de a ne cheltui banii, măcar hai să o facem cum trebuie. Hai să alocăm fondurile celor care sunt educați, nu educatorilor și să lăsăm educatorii să concureze liber pentru acești bani. Hai să legăm fondurile alocate de criterii de performanță academică și să plătim mai bine pe cei care fac treabă mai bună (nu mai multă, ca acum). Și hai să nivelăm terenul de joc. În Franța există un sistem foarte bun (și mă mir că importăm de la ei toate tâmpeniile dar nu ce e bun) și anume școlile private, de orice nivel, pot intra în contract cu statul și astfel sunt finanțate în aceleași condiții ca și școlile de stat. Așa se face că eu plătesc pentru școala fetei mele, privată, catolică, mică și foarte legată, cam 1,500 de EUR/an, cu tot cu masa de prânz (gătită zilnic de propriul bucătar, “after all, this is France…”) în timp ce în București fratele meu plătește 8,000 pentru un serviciu similar.

Ca în orice altceva, soluții există, totul e să vrem…