Am mai văzut articole despre falimente, dar arareori am văzut un CEO expunându-se pe sine și expunându-și greșelile cu atât curaj. Nu vreau să comentez dacă a fost Cătălin un director bun sau prost la CODECS, vreau doar să spun că-i admir curajul de a-și recunoaște public înfrângerea, chiar dacă nu își asumă mereu, atât cât cred eu că ar fi cazul, responsabilitatea. Până la urmă noi, cititorii, avem la fel de multe sau chiar mai multe de învățat din poveștile unor eșecuri decât din cele ale unor succese adesea cosmetizate, dar nu avem unde să citim despre ele căci cei care ratează nu au curajul să-și povestească experiențele. Cătălin a avut. Chapeau.

În treacăt fie zis revista găzduiește și opiniile noilor conducători. Belea mare. Nu m-aș apropia de CODECS prea mult cât or sta ăia pe acolo. Nu au decât critici la adresa lui Cătălin, nici o idee cât de cât (fie ea și tâmpă) și unul din ei, care e fotografiat, poartă o cravată care era la mare modă acum vreo 15 ani. Nu sunt un fan al modei, dar omul arată prăfuit rău și la vorbă, și la port și la cap. Trist pentru CODECS. S-a încheiat o eră.

Există în rândul angajatorilor o așteptare ca sistemul de învățământ să producă absolvenți amploaiabili, pricepuți din ziua intâi la ceva util. Eu cred că această așteptare e complet exagerată, cel puțin când vorbim de învățământul finanțat de la buget. Nu înțeleg deloc de ce trebuie eu să plătesc pentru ca, bunăoară, Coca Cola să poată angaja oameni care știu din prima zi cum să aranjeze marfa în raft. Cu ce mă ajuta asta pe mine? Angajatorii privați se așteaptă ca contribuabilii să rezolve problemele lor de resurse umane. De ce?

Dacă urmăm logica misiunii sociale a învățământului public, așa cum am abordat-o în articolul “Educația sistematică”, atunci nici o școală vocațională nu ar trebui finanțată de stat, cu excepția poate a medicinei generale unde, cel puțin deocamdată, statul e și angajator, deși și aici e discutabil. În rest ar trebui sa finanțăm doar educația generală, cu scop formativ. Rolul ei, deci, nu e neapărat de a forma meserii cât caractere și metode. Abordarea școlii publice ar trebui sa fie holistă și epistemologică. Oamenii ar trebui nu atât să știe orice, cât să știe cum să afle, cum e structurată cunoașterea, să aibă aplecarea de a ști si metoda de a afla. De aici încolo e drumul și responsabilitatea fiecăruia.
Discuția despre adecvarea la piața muncii s-ar muta atunci într-un spațiu complet privat, în care școlile și angajatorii pot face parteneriate pentru orientarea absolvenților în direcția cea mai adecvată. Desigur, la noi asta ridică problema spinoasă și foarte specifică a faptului că școala privată e de foarte proastă calitate. Problema e soluționabilă, cred eu, dar despre asta în alt articol. Însă, daca am aranja astfel sistemul, problema adecvării lui și chiar a calității lui ar fi mult, mult mai simplu de rezolvat. Și nu ar mai presupune dezbateri publice.

În treacăt fie spus, de dragul dezbaterii publice, că adecvarea învățământului public la realitățile de pe piața muncii, asta în ipoteza că ar avea sens, ar fi extrem de dificil înspre imposibil de obținut. Nu văd nici un mecanism posibil prin care școli care au drept misiune să bifeze o listă produsă de funcționari de la Ministerul Educației să se poată adapta unor cerințe atât de volatile ca cele de pe piața muncii. Pur și simplu sistemul e foarte greoi și are o constantă de timp uriașă. Ar fi cam ca în bancul cu ardelenii la cules de melci (iertare, ardelenilor ) “tu te apleci, și melcul … țuști!” Până ar elabora Ministerul programe noi, le-ar supune dezbaterii publice, ar negocia cu sindicatele, ar elabora norme de aplicare, ar elabora metodologii didactice, ar instrui cadrele didactice, ar acredita disciplinele și ar corecta inevitabilele erori, realitatea pentru care învățământul se va fi pregătit se va fi schimbat de tot. Am crea un monstru, complet lipsit de repere, alergând perpetuu după propria coadă, mereu cu un pas în urmă, veșnic inadecvat, dar veșnic pretinzând că este. Cred că o problemă așa de delicată ca împrospătarea programei nu poate fi lăsată pe seama unui sistem birocratic. Ea trebuie rezolvată într-un context mult mai dinamic, cu decizii luate rapid și resurse alocate imediat pe baze de necesitate. Deci, trebuie rezolvată în sistemul privat. Să lăsăm învățământul de stat să se ocupe de subiectele perene. Socrate a pus bazele gândirii moderne acum 2,500 de ani. Nu contează dacă Ministerul petrece doi ani în plus sau în minus dezbătând care dintre dialogurile lui Platon trebuie să intre în programă. Aceeași doi ani sunt ani lumină în cazul ingineriei, al medicinei sau chiar al economiei.
Ca o notă de subsol trebuie să adaug că sistemul public de învățământ ar trebui în continuare sa finanțeze disciplinele fundamentale ale cunoașterii, care nu au cerere socială imediată, dar al căror studiu trebuie să continue neîntrerupt pentru că reprezintă frontiera cunoașterii si moștenirea generațiilor viitoare. Includ aici știintele fundamentale, studiul istoriei, al literaturii, al filozofiei. Ar trebui, deci, recuperat conceptul de universitate ca for al cunoașterii mai degrabă decât ca formator de meserii. O astfel de universitate nu ar trebui să fie neapărat adecvată la piața muncii (sau poate chiar ar trebui să fie inadecvată), cât la aspirațiile fundamentale de cunoaștere ale omenirii sau națiunii. Deci, în concluzie, în totală opoziție cu președintele, eu cred că sistemul de învățământ chiar ar trebui să scoată filozofi, nu ospătari.

Dintre cele două eu vreau să vorbesc aici despre misiune (promit să abordez și problema mecansimului de reglaj într-un articol viitor). Mi se pare foarte ciudat că nimeni din societate nu a pus vreodată întrebarea care e misiunea sistemului de învățământ. Pare de la sine înțeleasă: să educe poporul. Dar e? De ce e problema mea, de contribuabil, să plătesc educația copiilor lui nea Mitică? Ori de câte ori pun întrebarea asta fie sunt tratat cu reacții oripilate fie cu răspunsuri că așa se face peste tot.

Sistemul românesc de învățământ e cronic sub-finanțat. Asta face ca în el să intre și să rămână în general oameni de slabă calitate. Sigur, nu toți, sunt și profesori cu vocație. Dar din ce văd eu la copiii mei îi numeri pe degete în fiecare școală. Restul sunt fie ratați fie niște frustrați care stau acolo pentru că e o poziție de putere, putere pe care și-o exercită asupra copiilor noștri. Până când nu vom avea oameni buni și bine plătiți în educație, reformele de proces vor rămâne goale de conținut. După cum a arătat celebra lege, acum din fericire înmormântată pe șest, într-un fel în care numai în România se poate înmormânta o lege votată unanim în parlament și validată de Curtea Constituțională, bugetul nu poate susține o creștere a salariilor profesorilor. De altfel și de ar fi putut, creșterea respectivă nu ar fi schimbat nimic. Pentru că problema nu e de 50% ci de 500%. Nu vreau să vă plictisesc prea mult, dar la noi structura societății pur și simplu nu permite finanțarea de la buget a unui învățământ performant. Dacă am face ce fac managerii unei firme, acum am redefini misiunea ca să folosim cât mai bine resursele de care dispunem. Deci, înapoi la întrebare: de ce trebuie să plătesc eu educația copiilor lui nea Mitică?

Un răspuns ar fi: pentru că e în interesul meu ca copiii lui nea Mitică să fie educați. Mie și copiilor mei ne va fi mai bine într-o țară cu oameni educați, care înțeleg lumea și societatea și se comportă responsabil. De asemenea ar trebui să fie adevărat, pe cale de consecință, că interesul meu e mai mare decât al lui nea Mitică, și anume așa de mult încât dacă eu nu aș plăti școala, nea Mitică nu și-ar educa copii. Dacă asta e adevărat, atunci două concluzii se desprind imediat, și anume:

1. ar trebui finanțat de la buget doar învățământul obligatoriu. Dacă e alegerea cuiva să se ducă sau nu la școală atunci ar trebui să și-o plătească singur.
2. obiectivele învățământului obligatoriu ar trebui să fie larg formative. El ar trebui să scoată pe ușă cetățeni, nu strungari. Pentru că eu nu sunt interesat să le dau copiilor lui nea Mitică o meserie ci o educație. Ar trebui să pună accent pe formarea caracterului, pe educația civică și cetățenească, pe cunoașterea lumii, a istoriei, a științelor și artelor, pe prețuirea identității noastre comune, limba română, pe filozofie, dar și pe economie. Ar trebui să facă astea într-un context foarte aplicat, foarte interactiv, în care copii să vadă utilitatea acestor cunoștințe și să învețe să le folosească în viața lor zilnică. Să învețe să citească o carte, să dezbată un subiect, să construiască o societate, să conducă dar și să participe la un proiect comun. Adică învățământul general ar trebui să fie chiar așa, foarte general și foarte aplecat spre formarea de cetățeni.

O astfel de abordare, radicală poate, ar scoate din sfera învățământului finanțat de la buget toate universitățile și toate școlile vocaționale. Sigur, se va pune problema ce facem cu copii care provin din familii sărace. O soluție simplă ar fi să le plătim studiile doar lor, printr-un sistem de burse sociale de merit. Din perspectiva mea de contribuabil aș vrea ca societatea să nu piardă contribuția membrilor ei valoroși doar pentru că nu-și permit să facă școală. Dar, pe de altă parte, e interesul și al lor să învețe și să se realizeze profesional, deci nu cred că ar trebui ca ajutorul societății să fie de tip subsidiu. Soluția ar fi, cred eu, un sistem de credite pentru învățământ, fie finanțate fie garantate de stat dar mereu returnabile. Un astfel de sistem ar angaja responsabilitatea celui susținut de stat și ar lăsa bugetul în mare parte intact. Creditul s-ar putea plăti cu ușurință în primii câțiva ani doar din diferența de salariu. Toată lumea ar avea de câștigat.

Sigur, mi-e clar că o astfel de propunere e politic explozivă, și poate inaplicabilă, dar o dezbatere serioasă despre misiunea învățământului finanțat de la buget mi se pare inevitabilă. În absența ei nu vom face decât să perpetuăm o stare de lucruri nesustenabilă și să mai facem încă 20 de reforme fără sens. Nu e întâmplător că Ministerul Învățământului a avut cei mai mulți minștri până acum și mai multe reforme chiar decât miniștri. Cârpirea la nesfârșit a unei plăpumi putrede și mult prea scurte nu are cum să o facă pufoasă și călduroasă. Trebuie să recunoaștem, odată pentru totdeauna, că nu putem susține un învățământ universal și gratuit. Hai să facem ce putem bine, mai degrabă decât totul prost.