Limba noastră e abuzată azi în multe feluri. Poate că cel mai deranjant e felul în care amestecăm în ea cuvinte englezești barbarizate, păsăreasca de corporație. Dar despre asta s-a tot scris. E o discuție interesantă dacă limba română e prea tolerantă, sau prea intolerantă. Poate altădată. Acum însă vreau să scriu despre altul dintre multele feluri în care limba mea dragă, simbolul nostru de unitate și de continuitate națională, singura coloană vertebrală pe care am cunoscut-o vreodată ca popor, e măcelărită zi de zi. E o expresie care apare mereu și mereu pe buzele multora și care mă zgârie profund pe timpan. E alăturarea nefirească a cuvitelor “ca” și “și”.

Expresia “ca și” nu e imposibilă în limba română. Ea exprimă relația de asemănare, e sinonimă cu “precum”. Dar nu are nici un rost și loc cu sensul de “în calitate de”, cu care e folosită în nouă cazuri din zece. Un simplu “ca” ajunge, de aia a fost inventat. Cum a ajuns, însă, să fie folosită așa? Păi, aici e problema și sursa supărării mele. E folosită pentru a evita cacofonii. Complet absurd. Persoane care maltratează limba română în fel și chip sunt în schimb foarte atente să nu comită vreo cacofonie. Pentru că, nu-i așa, cacofonia e ceva urât, e cu caca. Nu se face, monșer, mă-nțelegi? E aiuritor să vezi îmbinate adeseori în aceeași persoană un dispreț profund și suficient pentru orice umbră de stil cu atenția maladivă la cacofonii. E o obsesie de a da bine, de a salva aparențe, de arăta că știm și  noi ceva, la naiba! E foarte românească, în sensul obsesiei noastre pentru a părea mai degrabă decât pentru a fi. Orice persoană care vorbește cu “ca și” e pentru mine o Coană Chirița care umblă cu greieri în călcâie în timp ce-și bea cafeaua cu gesturi studiate, cu degetul mic ridicat în sus.

Cuvântul cacofonie e de origine greacă (kakos-phonos) și înseamnă sunet urât. E o alăturare de cuvinte cu sonoritate clar scatologică, de evitat stilistic. De pildă, alăturarea “ca-co” NU e cacofonică, după cum nu sunt nici multe altele de care fugim ca dracul de tămâie.

Dar meteahna tinde să se generalizeze. Am trecut de la evitarea unor cacofonii la un fel prețios-subțire de a folosi “ca și” în orice situație. “Eu, ca și manager, sunt tolerant” – bunăoară. E mai elegant, care va să zică. Avem stil. Culmea a fost atinsă de ministrul Codruț Sereș care a folosit într-un talk-show televizat expresia “ca și atare”!

Nu vreau să închei cu o pledoarie pentru limba română, deși poate că ar merita. Avem o datorie pentru ea, eu unul o resimt. Și ar trebui să avem recunoștință pentru un om căruia i-o datorăm în întregime. Fără el cine știe cum ar fi sunat limba pe care o vorbim azi. Numele lui e, firește, Mihai Eminescu. Vreau, deci, să închei cu două versuri dintr-o poezie de-a lui, pe care orice român care a terminat clasa 8-a a învățat-o în școală: