Eu am făcut anunțul așa, printre altele, ca să nu zică lumea că mă strecor pe ușa din dos. Nu mi s-a părut un anunț așa de important. Pentru mine chestiunile grave ale vieții, cum e și emigrarea, sunt alegeri foarte personale și care nu pot fi comentate public. Nu cred că e înțelept să emigrezi, după cum nu cred că e prostesc. Nu cred că emigrarea e ceva ce li se potrivește tuturor. Nici măcar nu cred că mi se potrivește mie, dar trebuie să încerc. În toată viața mea am trăit după filozofia că e mai bine să regret ce am făcut decât ce n-am făcut.

Pentru că anunțul, însă, a generat așa de mult interes simt nevoia să mai pun puțin miez în el.

Scriam pe blogul lui Cosmin o întâmplare de acum 3 zile. Eram la coadă la casă la un magazin de bricolaj din zonă unde am devenit “key account” peste noapte la câte fleacuri tot aflu că trebuie să cumpăr. Nu era coadă mare, dar se mișca încet. La un moment dat întrezăresc cu coada ochiului un individ care își împingea coșul, insinuant, încet, înspre fața cozii. M-am crispat, gata de ceartă. Când am ridicat ochii am realizat că omul venise să citească mai îndeaproape niște etichete la casă. Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face față încă și mai puțin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj nici de spirit de aventură, așa cum au apreciat unii dintre cei care au comentat-o (deși le mulțumesc pentru aprecieri). E un abandon. Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată. Pur și simplu nu mai fac față avalanșei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subțire al societății, un fel de exilat în propriul meu oraș natal. Nu mai pot și nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi.

Plec îndoit, cu gândul la voi, la tatăl meu care rămâne în țară cu cei 85 de ani ai lui, la locurile pe unde am copilărit sau iubit sau văzut cerul pentru prima oară. Nu e ușor și nu știu dacă am să fac față. Dacă mă va dovedi dorul de casă, mă întorc. Nu am nici o problemă să recunosc dacă am greșit. Voi trece toată aventura la experiențe și voi relua filmul de unde l-am oprit, cu energia dublată de faptul că voi ști că nu am scăpare

Un lucru, însă, nu voi face. Nu am să-mi mai critic țara și concetățenii. Am făcut-o cât am locuit în ea, pentru că era a mea, iar eu eram al ei și asta-mi dădea dreptul să spun orice cred, așa cum i-aș fi spus mamei. Dar acum nu mai pot. Pe un flux de știri vestea plecării mele a apărut însoțită de un comentariu ultra-critic față de România. Comentariul nu-mi aparține și nu-mi poate aparține. E țara mea și va fi a mea până mor. Nu am să devin niciodată cetățean francez, nu am să mă numesc vreodată Stantchou, nu îmi voi pierde niciodată limba și identitatea. După cum spuneam, eu nu pot de fapt să plec cu adevărat din România. Pur și simplu locuiesc la țară. La altă țară.

Recent Sarkozy a reușit să împingă în parlament o lege, dintre celebrele lui reforme, prin care magazinele din UNELE zone, turistice pot să țină deschis și duminica. Până acum nu aveau voie! I-au trebuit 2 ani să facă legea asta să treacă și oricum ea nu va avea efect, nu imediat cel puțin, pentru că patronii nu vor să deschidă duminica fiindcă salariații cer salarii triple.

Atunci când au o nemulțumire, francezii ies în stradă. Știți asta, demult. Anul ăsta însă au descoperit jocuri noi: de-a legatul directorului general de scaun, de-a pusul lanțului pe porțile întreprinderii, de-a incendiatul și amenințatul cu aruncatul în aer. Evident, întreprinderile astfel amenințate au sfârșit prin a închide mai devreme, pentru că nu au mai găsit directori dispuși să-și riște pielea. Mai mult, săptămâna trecută o instanță franceză a INTERZIS firmei americane Molex să-și închidă porțile anticipat pe considerente de securitate (e una din cele incendiate și cu directorii sechestrați) pe motiv că au depus cererea când fabrica era deja închisă, deci au cerut aprobare pe un “fait acompli”. Adică trebuiau să funcționeze cu directorii sechestrați 3-4 luni până dădea justiția franceză verdictul. Asta ca să nu ne mai plângem de justiția română…

Și totuși funcționează. Franța e dirijistă și aici dirijismul merge. E birocrată și și birocrația merge. Când mi-am cumpărat casa, de pildă, am întrebat notarul dacă are nevoie de actul nostru de căsătorie. Mi-a zis că nu, că suntem acolo și declarăm că suntem căsătoriți și că dacă nu am fi nu am avea nici un interes să declarăm asta, așa că el ne crede… Franța a inventat statul centralizat și se pricepe mai bine decât oricine să-l facă să meargă. Eu sunt ferm convins că o bună parte din problemele României se datorează faptului că Alexandru Ioan Cuza a importat modelul de stat francez, în cele mai mici amănunte ale lui. Pentru că transplantat pe plaiurile Dâmboviței, între acreala funcționarilor, ciupelile contribuabililor, corupția generalizată și nevoia de putere și competiție a tuturor, un model care merge uns în Franța naște monștri la București.

Francezii sunt acum foarte exaltați pentru că modelul lor economic dirijist pare să fi ieșit mai bine din criză decât altele. Fără excesele americane sau britanice și fără dependența germană de exporturi, Franța a resimțit mai puțin criza. E, după părerea mea, o falsă bucurie. E drept că șomajul lor a crescut doar cu puțin, dar era deja la 10% și înainte de criză. Infrastructura lor, invidia Europei, a început să scârțâie iar marile orașe sunt pline de tineri fără un loc de muncă. Șomajul celor sub 25 de ani se apropie de 30%. Dar Franța nu are de gând să se schimbe și, spre deosebire de toate celelalte țări, această criză nu a trezit-o la realitate ci dimpotrivă, i-a întărit convingerile că face bine ce face.

Dacă e adevărat, doar timpul va spune.