1. Ce risc avem să ajungem în situația Greciei?

2. Ce ar trebui să facem ca să evităm să ajungem acolo?

Văd, cu tristețe, că ce am scris atunci se arată adevărat.

1. Cred că riscul să ajungem în situația Greciei e foarte mare, mai mare de 50%. Principalul motiv pentru care cred că se va întâmpla asta e că ne-am obișnuit să trăim peste mijloacele noastre, fără să ne întrebăm cum și de unde vin banii. Acest tip de comportament va duce la mari convulsii când criza se va prelungi sau adânci. Până acum ne-am cumpărat o pace socială nemeritată, cu bani de la FMI, amanetând viitoarea generație pentru a plăti datoria. Consecința e că nu suntem pregătiți pentru trezirea brutală la realitate care ne așteaptă, că vrem sau nu. Am mai scris despre asta aici și aici.

Un alt motiv pentru care suntem foarte fragili este că avem cea mai proastă clasă politică din Europa, care nu s-a sfiit deloc până acum să arunce țara și mai tare în criză, de dragul de a mai smulge câteva voturi unor amărâți care nu înțeleg nimic, prin promisiuni populiste.  Asta s-a întâmplat de la stânga la dreapta spectrului politic, fără excepție și fără măsură.

Motivul pentru care, în ciuda celor de mai sus, nu văd un risc chiar de 100% este că, pe de-o parte nu avem privilegiul Greciei de a fi în cluburile cele mai intime ale Europei, ceea ce în acest moment ne face bine, pentru că putem folosi inflația ca metodă de a ne micșora cheltuielile și datoriile (cu toate consecințele ei neplăcute interne și externe) și, pe de altă parte, vom găsi mult mai greu ca Grecia bani ieftini de spânzurat, pe piețele de capital. Pe de altă parte, avem, totuși, un  popor mai obișnuit cu greul și privațiunile decât grecii. Ca atare, mai devreme sau mai târziu va trebui să facem față situației, așa cum e ea.

2. Pentru a depăși această situație, din păcate, ar fi trebuit să facem lucruri de mult, nu acum. Ce trebuie făcut acum e reducerea drastică a cheltuielilor bugetare la nivelul veniturilor. Orice și oricine nu e indispensabil trebuie să dispară de pe lista cheltuielilor publice. E nevoie să facem o mare curățenie, și încă repede. Știu că se va zice că e o măsură pro-ciclică, așa e, dar nu văd altă soluție. La urma urmelor, cât bine ne face să aruncăm bani într-o gaură neagră? Doar că ei se duc în consum? Asta nu e o măsură de ieșire din criză. Ar trebui ca orice bani trimitem în economie pe seama datoriei publice să se ducă exclusiv în investiții, și anume în investiții cu retur clar. Există un precedent și un model, că tot suntem noi înnebuniți după modele, Letonia.

O veche poantă Murphystă zicea: “Se aștern în fața noastră două drumuri. Unul duce spre disperare și suferință, celălalt spre anihilare și pierzanie. Dumnezeu să ne dea puterea să alegem bine”. Cam așa suntem noi acum. Între Letonia și Grecia. Letonia e, totuși, mai bine.

Grecia își datorează relativa prosperitate pe de o parte unei naturi generoase dar mai ales unei poziții geo-strategice și unei moșteniri culturale care au făcut-o un pion esențial pe tabla de șah a războiului rece, un pion de neabandonat lăcomiei lui Stalin. Grecia a trebuit mereu și a fost mereu salvată. Câteodată de alții, dar cel mai adesea de ea însăși. În 1981, în ciuda opoziției unor state fondatoare, Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană. A urmat ceea ce Wikipedia numește o perioadă de înflorire și creștere, alimentată generos de bani europeni. În doar zece ani țara s-a umplut de ferme de porci, finațate nerambursabil de SAPARD, amplasate în locații stupefiante pe malul mării în care erau crescuți 10 porci într-o cocină de lemn, de către un fermier care avea musai nevoie pentru asta de o mare vilă cu piscină și cu vedere la mare. Până la Olimpiada din 2004, în ciuda noianului de bani europeni, Grecia nu avea decât vreo 70 km de autostradă, făcuți cu mari sacrificii. În schimb avea un stat uriaș, plin de nepoți și de nepoate și o clasă politică condusă dinastic de familiile Karamanlis și Papandreou. Pentru a susține acest stat enorm și ineficient, un electorat indolent, cârcotaș și mereu dispus să lase pe altcineva să se ocupe de problemele lui a fost mituit cu sume de bani sub formă de pensii, salarii sau beneficii de tot felul. Pentru că, însă, poporul grec e un mare practicant al sportului gânditului cu două creiere, doar o mică parte a populației, (care mai recent a început să se identifice pe sine drept “vlahas”, în taducere “tâmpiți”) plătesc taxe. Restul se răzbună pe soartă fentând fiscul care mai de care mai voios. În 30 de ani de progres, asta a dus la o datorie externă binișor mai mare decât PIB-ul țării, adică peste 300 mld EUR! În 1981, când a intrat în UE, Grecia avea un PIB/capita de 80% din media europeană. Când a intrat în zona euro, în 2001, a serbat cu fast 20 de ani de Uniune, ocazie cu care a constatat cu mândrie că PIB-ul crescuse până la … 80% din media europeană. Dar nu e nimic, Institutul de Prognoză al Greciei a analizat perspecitvele de creștere și se așteaptă ca peste 20 de ani Grecia să aibă un PIB de, ați ghicit, 80% din media europeană. Dacă o avea noroc.

Pe tot parcursul acesta dezastruos, Grecia a reușit performanța aproape fără egal de a pierde poziția de destinație turistică numărul unu a Europei mai întâi în fața Spaniei, apoi a Turciei și apoi a mai cui a vrut să o ia. Toată țara a construit în demență dar fără vreo noimă, fără strategie și fără direcție tot felul de facilități turistice eclectice și eterogene. Ca un simplu exemplu, Grecia, țară de marinari și eroi mitici, are 19 marine, dintre care 6 în jurul Pireului și 10 în Golful Saronic (deservind deci protipendada de fițe a Atenei, nicidecum vreun turist), cu un total de cca 5000 de locuri. Insula Santorini, de pildă, perla Mediteranei din arhipeleagul Cycladelor, nu are nici una, mai precis are una care e în construcție de vreo 25 de ani. Croația, unde navighez eu, are peste 50, dintre care vreo 30 construite în ultimii 15 ani, cu cca 20,000 de locuri.

Nu în ultimul rând, grecul de rând are foarte bune explicații pentru starea lucrurilor. De vină este….. nu ghiciți nici într-o mie de ani …. Uniuneaaaa Europeanăăăăăăă. Da, da, chiar ea, cea care ne-a dat miliarde de care ne-am bătut joc, chiar ea pe care am păcălit-o cu cifre măsluite ani și ani de-a rândul ca să intrăm în Pactul de Stabilitate și apoi în zona euro, și apoi, dacă tot ne-am făcut mâna, și ulterior, nu că ne-ar fi dat afară, că nu aveau cum, dar ca să nu se mai amestece în trebile noastre. Să-și vază Europa de trebile ei.

Euro însuși e o coțcărie a Europei ca să-i înrobească (ce dacă au înșelat și au mințit ca să fie lăsați să-l adopte, a fost o greșeală), i-a făcut necompetitivi, nu au mai putut să devalorizeze drachma cu 100% într-un an ca Guvernul să ia înapoi cu cealaltă mână ceea ce  dădea în neștire cu prima. Și evident, cel mai de vină sunt guvernul și clasa politică care-i mint și-i manipulează. Noi, ăștia, oamenii mici, ce vină avem? Ca în balada lui Topârceanu: “Și se-ntreabă fără noimă/ Ce-ai cu noi, bă?/ Pentru ce să dăm cu var?” De ce să ieșim la pensie mai târziu, de ce să acceptăm reduceri de posturi în administrație, sau salarii mai mici, sau, în general, de ce să trăim cât ne e plapuma? Să plătească nemții ăia că destul ne-au jecmănit.

Dar, iată, că nemții nu mai vor să plătescă. Și soarta întregii zone euro e acum în balanță. Iar Grecia ajunge, din nou, față în față cu consecințele propriei iresponsabilități. Și, din nou, cineva va sări să-i salveze (după cum se și întrevede), cartoful fierbinte se va pasa următoarei generații de “vlahas”, el între timp devenind un fel de dovleac. Până la următoarea criză.

Sounds familiar??