Mi-e clar că impolitețea la noi nu e o atitudine asumată conștient ci o reacție la ceva. Sunt sigur, din tot ce am cunoscut și măsurat în organizațiile cu care lucrăm, că în general oamenii sunt politicoși, cel puțin în intenție. Relativa lipsă de politețe cu care ne întâlnim în societate este, cred eu, o reacție a noastră la un fel strâmb în care societatea s-a așezat, în general. Această dimensiune strâmbă este, după părerea mea, hiper-competitivitatea.

În studiile noastre, cel puțin în organizații, hiper-competitivitatea e prezentă mai peste tot în societate. Cei mai mulți oameni, la noi, se definesc prin comparația (favorabilă sau nu) cu ceilalți. O consecință a acestui fel de a gândi e polarizarea societății în “șmecheri” și “fraieri”. Dacă nu ești în una dintre categorii, ești sigur în cealaltă. Centrul, echilibrul, moderația, au dispărut aproape complet. O altă consecință este derapajul etic. Dacă tot ce contează pe lume este ce ai obținut, și anume tu raportat la ceilalți, atunci subiectul cum obții asta devine din ce în ce mai puțin important. Mai mult decât atât ai scuza perfectă pentru orice derapaj etic: “ce fac eu e nimic față de ce fac alții”.

În fine, o altă consecință e dispariția politeții. Ca și în cazul eticii, dacă ai confrunta pe cineva cu subiectul nu ar recunoaște-o. De exemplu astăzi eram într-o intersecție unde semaforul nu funcționa. Sensul care avea prioritate trecea tot timpul până când practic traficul s-a blocat, s-a “umplut”. În acel moment cei care erau în intersecție au oprit și au lăsat celălalt sens să treacă, chiar și după ce sensul lor începuse, peste intersecție, să avanseze cu 20-30m. Moment în care cei din spate au început să claxoneze vehement! M-am întors uimit să văd cine claxonează. Cel mai vehement era un tip într-un Matiz roșu care era de-a dreptul exasperat și făcea tot felul de gesturi (comice, de altfel) în mașină.

Ce poate justifica un astfel de comportament? Sunt sigur că dacă ai fi confruntat pe individ cu mitocănia agresivă a gestului lui ar fi negat cu înverșunare. Omul era în dreptul lui. Se grăbea să ajungă la următorul semafor blocat. Avea prioritate.

Problema vine din faptul că într-un mediu împărțit în fraieri contra șmecheri, dacă renunți la un drept de-al tău ești fraier. Oricât de mic ar fi acela. Ori, politețea este fix despre asta. Despre a renunța la dreptul tău în favoarea celorlalți. La dreptul de a trece prin intersecție, la dreptul de a trece înaintea unui pieton, la dreptul de a intra primul într-o încăpere. A da prioritate cuiva atunci când ai “Cedează trecerea” nu e o politețe, e o datorie, un drept al celuilalt. A-l lăsa să treacă atunci când are el “Cedează..” e un semn de politețe. Dacă punem semnul egal între politețe și fraier, atunci devenim mitocani.

Ceva ce complică problema este fondul de insecuritate și lipsă de încredere în sine pe care această hiper-competitivitate se construiește. Această combinație ne face să ne simțim mereu nedreptățiți. De aici relația noastră cu noțiunea de drept și dreptate. Dreptatea e mereu de partea noastră și exclude dreptatea celorlalți. La noi, de pildă, nu se vorbește despre salariu sau recompense ci despre “drepturi”. Sunt ale noastre. Și nu doar salariul. Și sporurile pentru care fac grevă magistrații (deși le-au mai luat odată), și porcul de Crăciun, și mielul de Paști, și cornul și laptele copiilor, și blocatul drumurilor naționale când ne supărăm pe patroni, și trecutul prin intersecții, toate sunt drepturi. Avem dreptul să le primim, sunt ale noastre și dacă nu ni le cerem și nu ni le afirmăm suntem niște papagali.

Dacă priviți prin lentila asta, paradoxul din primul paragraf se explică. Cei din mașinile scumpe își pot permite să fie generoși față de cineva dintr-o mașină ieftină. Superioritatea lor evidentă prin acest statut face irelevantă pierderea relativă de statut ce derivă din renunțarea la un drept. Pentru cei din mașinile ieftine, acest tip de ieșire nu există și, ca atare, renunțarea la un drept exacerbează sentimentul de inferioritate. De aici lipsa de politețe generalizată.

Nu știu dacă v-ați mai întâlnit cu situații de genul ăsta, dar tind să cred că da. Conflictele astea minore, vânzări vs. marketing, marketing vs. service, financiar vs. restul lumii etc. sunt foarte, foarte răspândite în organizațiile noastre. Pe mine mă lasă mereu mască. Nu înțeleg cum oamenii care spun astfel de lucruri nu înțeleg:

1. Că disprețuindu-și colegul te disprețuiește și pe tine, client, la pachet cu colegul lui, pentru faptul că i-ai dat aceluia încrederea ta.
2. Că disprețul lui față de coleg se răsfrânge asupra lui însuși. Eu, clientul, nu vreau să am de-a face cu o firmă în care unii sunt deștepți și competenți iar alții, și anume fix aceia desemnați să se ocupe de mine și de problemele mele, sunt niște aiuriți pafariști. Dacă situația e așa, îmi pierd încrederea în firmă în ansamblul ei, la grămadă, cu competentul arogant cu tot.

Dacă vă întrebați de ce se comportă așa, iată un răspuns: din hiper-competitivitate. Pentru foarte mulți dintre români binele înseamnă, mai cu seamă, a fi mai tare, mai șmecher, mai potent, mai șiret, mai avut, mai descurcăreț pe scurt mai cu moț decât cei din jur. Dacă nu ești, trebuie să găsești unghiuri din care ești. Dacă nu găsești, trebuie să găsești măcar unghiuri din care celălalt e inferior. A avut bulan. Tac’su-i securist. Mă-sa e …., mă rog. Din astea.

Sunt mereu și mereu provocat de clienți care-mi spun că spiritul de competiție e bun, ține lumea activă. Într-o oarecare măsură au dreptate. Dar la nivelul la care au ajuns lucrurile la noi în societate el nu mai are demult efecte benefice. Dacă mai aveam nevoie, am avut azi un nou exemplu.

Vreau să vă spun aici tare și răspicat: competitivitatea în comportament colectiv, în cultura de organizație, e asociată puternic cu lipsa de etică, cu lipsa de cooperare și cu lipsa de calitate a produselor sau serviciilor, pe scurt cu lipsa de performanţă. Mai mult decât atât ea nu e asociată pozitiv cu mai nici un parametru de performanţă. Atunci când produce simulacre de performanță asta se întâmplă doar pe termen scurt, pe termen lung efectul ei fiind mai degrabă neutru, dar foarte volatil. Adică firmele conduse astfel pierd în căderi răsunătoare și dezastruoase toate câștigurile câtorva ani de succes aparent.  România e o țară hiper-competitivă. În lume, cea mai hiper-competitivă industrie a fost (că nu prea mai există) investment banking. Vedeți ceva cunoscut în acest model?

Această criză e un moment foarte bun de reflecție despre felul în care ne conducem organizațiile și despre toate aceste mituri la care ținem cu dinții deși sunt absolut false și nu avem nici o dovadă cât de cât științifică în favoarea lor.

O primă întrebare ar fi cum ajungem să căpătăm astfel de impresii false? Cel mai adesea fenomenul e unul pe care noi îl numim atribuirea defensivă a succesului. Funcționează cam așa. Dacă plecați cu un grup de prieteni într-o călătorie cu barca și aveți o vreme perfectă, senină, cu marea calmă și o briză numai bună să vă umfle pânzele, peste vreo oră două o să începeți să vă plictisiți. Puneți barca pe pilot automat, scoateți berea de la rece și încingeți o discuție aprinsă cu prietenii. Și, fără greș, peste 5-6 ore ajungeți la destinație, bronzați, veseli și puțin cam abțiguiți. Apoi scoateți o foaie de hârtie și faceți o sesiune de învățare: ce am făcut de a mers așa de bine? Pe listă se va regăsi berea! Veți trage concluzia că cel mai bine conduceți barca beat. La scară socială fenomenul poartă numele de efectul de halo. Orice face cineva căruia îi merge bine e bine, după cum orice face cineva căruia îi merge rău, e rău. Adeseori gândirea se aplică la același caz. Înainte să dea Enron faliment s-au scris studii de caz la Harvard despre cât de buni sunt în tot ce fac. După ce a implodat, s-au scris studii despre cât de rău era orice făceau. Nici unele nici celelalte nu sunt adevărate. Succesul vă vine datorită unor factori și în ciuda altora. Trebuie să discerneți bine de tot ce vă ajută și ce, de fapt, vă încurcă. Pentru că pe furtună, dacă conduci beat, mori!

O a doua întrebare ar fi care dintre factorii de succes funcționau doar pentru că economia era în creștere și care vă pot ajuta să ieșiți din criză. Ce am constatat, în cercetarea noastră despre cultura organizaților românești, e că organizațiile sunt conduse în general prin forță și coerciție, iar mecanismele de stimulare sunt mai degrabă competitive decât cooperative. Acest fel de a conduce produce gripaj, câțiva oameni care se bat pentru supremație și o masă care-și explică eșecul și stă în banca ei și face doar ce i se spune. E un fel de a conduce care poate să funcționeze în vremuri bune și mai ales predictibile dar care va da rezultate catastrofale în vremuri de incertitudine în care managementul încetează să fie genial și luminat și bâjbâie prin întuneric împreună cu muritorii de rând. În astfel de vremuri e nevoie de experiment, de inovare, de inițiativă personală și decizii rapide luate acolo unde apar problemele. Adică ar fi fost bine să fi avut o organizație cu cultură constructivă. Dacă nu o aveți, poate că e momentul să începeți să o construiți. În fond, nimic nu motivează oamenii mai mult la acțiune și schimbare decât o criza…

Dar nu e competitivitatea principalul motor al progresului? În cantităţi mari nu e, ba e chiar pe dos. În organizaţiile şi societăţile hiper-competitive totul este despre cum să-i bat pe ceilalţi, cum să fiu mai tare, mai mare, mai şmecher, mai bine văzut decât ei.  Mai rău, obsesia de a învinge se transformă rapid şi oarecum brusc în obsesia de a nu fi învins. Uitaţi-vă doar la bătălia ridicolă de orgolii dintre România şi Bulgaria despre care nu e cea mai proastă ţară! Faptul că mai sunt încă 25 mai bune decât noi înaintea noastră în Europa nu mai contează. Important e să nu fii ultimul.

Avem un client care îşi propune, între valorile lui de companie, să cultive un spirit de învingători între angajaţii lui. L-am întrebat cum are de gând să o facă. Nu ştie. „Bine – l-am întrebat atunci -  dacă toţi sunt învingători, atunci cine sunt învinşii?”. „A – mi-a răspuns el – păi nu există învinşi” Cum naiba să existe învingători fără învinşi? Ce fel de utopie e asta? Pentru ca unii să se simtă învingători, alţii trebuie să se simtă învinşi. Şi anume mult mai mulţi ca învingătorii.

Ştiţi ce fac oamenii obsedaţi de câştig atunci când pierd? Teoria în vigoare e că se ambiţionează şi se mobilizează să câştige data viitoare. E falsă. Mai puţin de 15% din oameni reacţionează aşa. Restul îşi justifică înfrângerea. Există două mecanisme foarte răspândite prin care facem asta.

Primul e justificarea eşecului. Adică atribuirea lui unor factori din afara puterii noastre de control. „Teritoriul meu e mai slab ca al lui”, „Luna asta a plouat”, „Ne-au încurcat ăştia cu livrările lor”, „Vânzările au aplicat prost strategia”, etc. Unele explicaţii, cele mai hilare pentru mine, caută justificări pentru întreaga naţiune: „Noi am ţinut piept turcilor”, „Istoria noastră e mai lungă decât a lor”, „Comunismul ne-a distrus”…

Al doilea mecanism este desconsiderarea câştigului sau a câştigătorului. Adică învingătorul de fapt nu are nici un merit, iar premiul în joc oricum nu e nici o brânză. „Mersi, cu tac-su securist…”, „Cine mă, cretinul ăla? A avut noroc”, „Sigur a dat (luat) şpagă”, „De fapt noi nici nu concurăm în segmentul ăla”, „Uite cine vorbeşte”. Etc.

Hiper-competitivitatea e o plagă a societăţii noastre.  Nu ne trage înainte ci ne face să stăm pe loc. Ne determină să facem orice pentru a nu da prost, să încercăm obsesiv să avem mereu dreptate, să ne ignorăm sau explicăm defectele doar de dragul de a nu le accepta, să ne comparăm constant cu alţii şi să ne definim succesul ca eşecul lor. Distruge echipe şi organizaţii. Şi nu vă iluzionaţi că e un produs al vremurilor. Sau al comunismului. Sau al turcilor. Vă mai amintiţi bancul cu capra vecinului? E un exemplu tipic de ceea ce vorbim aici.

Cum scăpăm de plaga asta? În primul rând prin încredere în sine şi în propriile valori. Prin verticalitate şi echilibru. Şi printr-o înţelegere clară a ce contează pentru noi în viaţă şi ce nu. Găsiţi-vă propriile valori şi urmaţi-le. Faceţi-vă un plan care să vă ducă unde vreţi, indiferent de ce cred, spun sau fac cei din jur. Veţi constata că vă bateţi mult mai uşor competitorii atunci când nu mai sunteţi obsedaţi de teama de a fi învinşi de ei.