În primul rând trebuie să remarc faptul că ceea ce face societatea noastră așa de neplăcută nu e slaba calitate a elitelor. Păstrând proporțiile, elita românească e la fel de demnă de admirație ca și cea a oricărei alte nații, mai ales dacă ținem seama de handicapul enorm de a proveni dintr-o cultură minoră și un sistem de educație mai degrabă șchiop. Ceea ce diferențiază masiv, bunăoară, Franța de România nu e calitatea elitelor ci cea a omului de rând. Am schimbat un șir de mailuri cu zugravul și instalatorul meu pe când eu eram încă în România iar ei se apucaseră să-mi renoveze casa, care ar putea cu ușurință fi arătat ca model de comunicare în scris. De altminteri zidarul care lucrează la casa mea, și care e englez, a fost 10 ani profesor de engleză la o școală din Mexic. Eu nu știu nici un zidar român care să poată fi profesor de română fie și în Burkina Fasso, după cum nu știu nici un profesor român care să lase catalogul pentru mistrie fără să simtă că a făcut un pas înapoi major în viață.

Problema, deci, nu e lipsa de calitate a elitei ci chiar, paradoxal, prea buna ei calitate. Între talpa țării și Horia Patapievici e o distanță enormă, insurmontabilă. În fața unei inferiorități atât de strivitoare orgoliul strivit al românului frustrat se revoltă în sintagma neaoșă: “mai dă-l mă-n pu…ii mei și pe ăla, cu papionu’ lui”. Și aici se încheie orice dialog și orice legătură. Ce ar fi deci, de făcut? Eu văd câteva căi de a ieși din dilemă.

Una ar fi ca elita să-și asume rolul de educator și formator. O spun cu regret, dar mi se pare că, deși se plâng constant că poporul nu are nevoie de elite (și nu are) intelectualii români nu fac nimic, în general pentru ca el să aibă. Între intelectuali e mai important cum ești privit de confrați decât de popor. Poporul e prost, nu înțelege. În acest fel elita de fapt e foarte românească, competitivă și preocupată exagerat de sine. Și astfel discursul devine din ce în ce mai subțire, mai eterat, mai elevat, mai profund dar mai departe de zidarul Mitică, un alt meșter arhetipal care mi-a renovat acum câțiva ani casa din București. Un singur intelectual a făcut un pas către publicul larg, Mircea Cărtărescu, și a fost ironizat și persiflat de colegii de breaslă pentru că a scris nimicuri șarmante în revista Elle. Când ele au avut mare succes de public în volum, a fost denigrat ca scriitor de literatură ieftină. În mod paradoxal a început să fie meritoriu să nu te citească nimeni… Atâta vreme cât această mentalitate va fi, așa cum este, din păcate, prevalentă (deși nu neapărat unanimă) în elita noastră, lucrurile nu pot să se schimbe. Poporul nu se va lumina prin epifanie ci prin educație. Nu e nevoie să scrii doar pentru vulg, dar e nevoie să scrii și pentru el. Altminteri elita va rămâne un cerc închis care se admiră mereu pe sine. Dacă dilema publicului pentru elite s-ar pune într-un context de marketing nici un om cu scaun la cap nu s-ar apuca să caute un public pentru produsul său ci ar căuta un produs pentru publicul său. O fi ceva aici.

Dar nici Cărtărescu nu a ajuns suficient de jos. Deși citit de sute de mii de români sunt sigur că nu a fost citit de Mitică al meu ca și de multe alte milioane. Și nu cred că intelectualii noștri de marcă vor putea să-și coboare discursul mai mult, chiar dacă ar vrea, pentru că, întâi de toate, nu știu să o facă, nu au legătura de sâge suficient de puternică cu publicul lor. Sigur, dacă toți intelectualii români ar semna un fel de “pact pentru educație” și ar începe să scrie, să joace, să picteze și pentru mase, din atâtea minți luminate ar ieși multe lucruri frumoase și gustate. Dar cred că nu ar fi suficiente. Pentru că vulgul nu citește, pur și simplu, adesea nici măcar ziare, și nu se duce la teatru. Așa cum Andrei Pleșu spunea în tratatul lui de angelologie că rolul îngerilor este de a umple golul dintre om și Dumnezeu, e nevoie de un înger al elitelor care să le apropie de publicul lor. După părerea mea singura instituție care-și poate asuma acest rol este televiziunea.

Televiziunea este singurul mediu care ajunge la mase, pe care ele îl consumă curent și care are șansa să le schimbe, în bine sau în rău. Dar acest rol, de intermediar, nu e un rol de canal, pentru că nu canalele de comunicare lipsesc, ci e un rol de limbaj. E nevoie ca lucruri de bună calitate să fie spuse pe limba pe care poporul o înțelege și o gustă. În sensul ăsta cred eu că o treabă destul de bună face Adrian Sârbu. Faptul că există telenovele care sunt gustate și de prietenii mei medici și de zidarul Mitică arată că acest gol poate fi umplut. Chiar dacă subiectele par triviale (și nu se poate să nu fie, altminteri nu s-ar uita nimeni la acele programe), faptul că ele arată actori ca Gheorghe Visu, Gheorghe Dinică sau Oana Pellea, e meritoriu. E o primă punte. Nu știu dacă Adrian Sârbu și-a asumat acest rol angelic de intermediar între elita culturală și vulg, dar cred că atât el cât și alții ar putea să o facă. Meritul mare al lui Sârbu este că a găsit un fel profitabil de a o face.Pentru că degeaba emite TVR Cultural emisiuni de calitate impecabilă. Are un public de 0,2%, fix același care citește, se duce la teatru și la conferințe.

Cred, deci, că e nevoie de un”pact pentru educație” între toți reprezentanții elitei românești. Cred că intelectualii trebuie să-și asume rolul de a-și educa publicul și pentru asta trebuie să învețe să ajungă la el. Trebuie să nu mai strâmbe din nas când Oana Pellea joacă în telenovele sau Mircea Cărtărescu scrie în Elle ci să învețe de la ei și să le urmeze exemplul. Nu înseamnă că trebuie să-și abandoneze “opera magna”, dar ce rost are ea dacă ajunge doar la o mână de inițiați?