Ei bine, în  naivitatea mea eu acum am descoperit și chiar mă mir. Pentru că comportamentul nu e deloc normal, dacă admitem că există un normal universal valabil, firește. Și m-am gândit care e mecanismul de gândire care te poate determina să te comporți așa de diferit, doar în funcție de marca mașinii cu care te întâlnești. Trebuie să plec de la două ipoteze, evidente, zic eu, și anume:

1. Dacă fenomenul a fost suficient de pregnant ca să-mi sară în felul ăsta în ochi înseamnă că situațiile neplăcute s-au petrecut cu o frecvență statistic semnificativ mai mare în Logan decât în Audi.
2. Am folosit aceeași metodă de eșantionare aleatoare în ambele cazuri (vorbim de același oraș, aceleași rute, cam aceleași ore).

Se poate conchide, deci, că fenomenul există într-o măsură statistic semnificativă în toată populația Bucureștiului, cel puțin. E un fenomen de masă, un atribut de cultură națională. În mod absolut sincer, aceeași oameni se purtau cu mine cu oarecare amabilitate și deferență atunci când conduceam un Audi Q7 și se poartă acum mitocănesc-agresiv când conduc un Logan. Nu există nici o conotație de servilism sau de manipulare. Acești oameni nu au nici un raport cu mine nici cel cu Audi nici cel cu Logan. Nu aveau nimic de dobândit fiind amabili după cum nu au nimic fiind agresivi. Pur și simplu asta le inspiră acea marcă de mașină și statutul atașat ei.

Trăsătura pe care tipul ăsta de atitudine se sprijină este, cred eu, duplicitatea. Asta e ceva ce ne caracterizează puternic ca nație, e sursa tuturor trădărilor cu care istoria noastră e presărată din belșug. Avem un fel servil de a ne purta cu superiorii dublat absolut în aceleași persoane de un fel agresiv-arogant de a ne purta cu inferiorii. Această caracteristică națională e personificată în personajul Ghiță Pristanda: “Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot” sau în fabula “Câinele și cățelul” a lui Grigore Alexandrescu.

Eu cred că sursa acestui tip de comportament e lipsa de echilibru interior și de stimă de sine și pornirea de a-ți căuta confirmările în afară. După cum argumentam în articolul “Refuzul politeții” eu cred că la noi politețea, tocmai din cauza acestei lipse, e percepută adesea drept o slăbiciune, drept o cedare a drepturilor noastre legitime, drept o acceptare a unei poziții de inferioritate. În mod cumva pervers, e mai în regulă să-ți asumi această poziție de (presupusă) inferioritate față de cineva care-ți este evident superior decât față de cineva care este ca tine sau îți este inferior (desigur, toată ierarhizarea fiind bazată pe semnele exterioare de succes). Acest fel schizoid de comportament colectiv e una din sursele care alimentează goana nebună a societății noastre după aparențe. Pentru că nu doar tu cu tine te simți mai bine pentru că pari mai bazat, ci chiar ești mai bine tratat de semenii tăi.

Pe de altă parte, această duplicitate de caracter pe care o arătăm fără să ne-o asumăm vreodată conștient este extrem de greu de decodat pentru cineva din afara societății noastre. Îmi amintesc povestea studiului lui Geert Hofstede.

Hofstede este un psiholog olandez celebru pentru că a propus și cercetat un model foarte bun de cartografiere a culturii naționale. A făcut asta în anii ’70 într-o cercetare mare, susținută de IBM. Modelul lui a prins și e azi cel mai cunoscut pentru măsurarea culturii naționale, cu date din toată lumea. Mai multe dacă vreți despre el, aici. Acum vreo 5 ani a măsurat și România. Dacă ați citit linkul de mai sus știți acum că modelul lui are 5 dimensiuni, 4 originale plus una adăugată mai recent. Cele 4 originale sunt PDI (Power Index), IDV (Individualism vs. Collectivism) MAS (Masculinity vs Feminity), UAI (Uncertainty Avoidance Index) iar cea de a 5-a e LTO (Long term Orientation). Înainte să măsoare la noi, Geet Hofstede a fost prin România și a făcut niște observații. În urma lor a prezis, printre altele, că România are un nivel de PDI cam de 90%. Ca idee, PDI măsoară în ce măsură membrii unei societăți acceptă inegalitatea socială ca pe o stare normală de fapt. 100% înseamnă că o acceptă total, 0% că nu  acceptă deloc. Părerea lui era că societatea noastră e foarte inechitabilă și că inechitatea e acceptată ca parte a jocului, chiar dorită, că oamenii sunt dependenți de surse de putere cărora preferă să le închine gândirea lor. Au măsurat, cu Gallup nu cu oricine, și le-a ieșit PDI 29! Ca idee, Statele Unite au cam 40. Hofstede a zis că au greșit măsurătoarea. Au schimbat întrebările, au măsurat din nou, le-a ieșit 33! Puteți găsi studiul integral aici.

Ulterior cei care au făcut măsurătoarea au argumentat că de fapt observațiile lui Hofstede sunt corecte, măsurătoarea arată altceva pentru că oamenii au răspuns aspirațional. Asta e din ciclul “nu lăsa faptele să se interpună în calea unei bune teorii”.  Până la urmă Hofstede a retras de pe site și rezultatele cercetării și estimările, deși dacă vă uitați pe Google o să vedeți că percepția publică e că estimările lui sunt de fapt rezultatul cercetării, ceea ce e complet fals, iar unele siteuri asociate lui Hofstede continuă să publice părerile lui drept realitate. Jenant.

După părerea mea, ceea ce a dat măsurătoarea peste cap nu e aspirația noastră, cât caracterul nostru duplicitar. Noi cerem reguli, dar nu le respectăm pe cele pe care le avem, deplângem disoluția autorității statului dar suntem campioni absoluți la a o încălca, înfierăm hoția dar numai a altora, (noi continuînd senini să nu ne declarăm toate veniturile la impozitare), etc, etc, etc. În lipsa unui propriu arbitru puternic, al unei conștiințe a propriei valori, a unui echilibru interior, ne e foarte ușor să ne mințim pe noi înșine și să ne spunem că lucrurile pe care le facem nu sunt de fapt așa de rele, sunt justificabile. “Ce aveți cu mine, tocmai pe mine m-ați găsit, când toată lumea ….” e o justificare pe care o aud des. Duplicitatea e doar una din formele de manifestare a acestei lipse de stimă de sine care este, cred eu, până la urmă, sursa tuturor relelor noastre.