Industria ușoară din România și-a făcut un obicei de a se plânge, violent și nesimțit, prin glasul strident al Mariei Grappini, despre soarta crudă la care o condamnă statul român, lipsit de viziune sau de strategie industrială. De fiecare dată, la fiecare apariție sau declarație, doamna Grappini subliniază cum statul nu face nimic ca să salveze o industrie care aduce României o bună parte din exporturi și care susține un număr important de locuri de muncă. Niciodată, dar absolut niciodată, nu am auzit ce ar trebui să facă statul exact și, mai ales, nu am înțeles de ce ar trebui să facă statul asta, care ar fi logica socială prin care 22 milioane de cetățeni trebuie să contribuie la bunăstarea câtorva sute de mii.

Industria ușoară românească s-a creat pe seama fenomenului de “outsourcing” prin care manufactura, chiar și cea mult mai sofisticată decât coaserea cămășilor, a fost sub-contractată în teritorii cu forță de muncă ieftină. România a beneficiat de pe seama acestui fenomen, mai ales datorită proximității geografice de marile piețe europene și a apartenenței la Uniune. Nu am auzit pe nimeni din industrie plângându-se de politica guvernamentală când se închideau fabricile din Italia și mai apoi din Ungaria ca să se deschidă în România.

Problema cu poziționarea ca fabricant de cost mic este că ești prizonierul propriului succes. Dacă singurul tău atu competitiv este că ești ieftin atunci nu poți niciodată trăi bine. De cum începi să trăiești mai bine devii prea scump, iar industria pe care o deservești își ia frumușel catrafusele și se mută undeva unde munca e mai ieftină. Fenomenul se petrece cu atât mai rapid cu cât tehnicitatea muncii respective e mai mică. Dacă tot ce trebuie pentru a face o nouă fabrică e să muți niște utilaje relativ ieftine și să instruiești niște lucrători vreme de câteva săptămâni, atunci există o motivație economică puternică să te muți, dacă costurile cu forța de muncă ți se pot reduce, uneori, chiar și până la jumătate. Ca atare, România va pierde această industrie, fără îndoială. E doar o chestiune de timp, și nici ăsta mult.

La nivel macro-economic, ceea ce se întâmplă e mai degrabă pozitiv. Pe măsură ce pierdem cusătorii la metru, câștigăm fabrici de telefoane Nokia sau linii de producție auto, sau centre de deservire Oracle sau centre de inginerie Renault. Tocmai pentru că în domenii de (mai) mare tehnicitate costul forței de muncă nu e neapărat prima considerație în alegerea furnizorului, e poate a doua sau a treia. Pentru industria ușoară, însă, e o amenințare strategică majoră, care e acolo de când industria s-a înființat. Dacă cineva dă dovadă de obtuzitate, îngustime de gândire și de lipsă de viziune strategică, acela nu e guvernul român ci chiar patronatul cu pricina, care și-a construit micul său eșafodaj chiar sub un foarte mare și vizibil drob de sare, a ales să îl ignore vreme de ani și strigă acum după ajutorul nostru, al tuturor, când el începe să se clatine amenințător.

Pentru că, să ne înțelegem, orice fel de sprijin primește industria asta de la stat e o formă de taxare a noastră, a celorlalți, prin care noi acoperim, din buzunarele noastre, pierderea de competitivitate și de productivitate a tuturor lucrătorilor din industria ușoară. Încă nu mi-a explicat nimeni de ce asta e ceva util sau dezirabil. De abia apoi ar trebui să ne punem întrebarea și dacă e legal, pentru că acum, în contextul apartenenței noastre la UE, nu e.