Tot felul de persoane dintre care pe unele de abia le cunosc, îmi transmit mesaje romanţat-siropoase cu formulări uşor arhaice, de genul „Fie ca Lumina Sfântă a Paștelui să pogoare …” Semnat Ramona. Ramona cine?? Nu spune. Se presupune că ar trebui să o ştiu.

Ce îşi imaginează, oare, că realizează cei care fac aşa ceva? Ar trebui să mă bucur? Pentru că am fost pus de o secretară pe o listă de distribuţie? Actul felicitărilor de sărbători e unul profund uman, foarte personal, intim aproape. El merge de la apropiat la apropiat, de la prieten la prieten, e o manifestare a preocupării pe care o avem pentru ceilalţi, a faptului că ni-i dorim aproape, în ciuda distanţei, în aceste momente speciale. Cum cred cavalerii bulk-ului că pot reda aceste sentimente trimiţând acelaşi text în masă la sute de oameni?

Mai mult decât atât, în vremurile apuse ale banalei felicitări de Paști sau de Crăciun, a-ţi aduce aminte de cineva era, în sine, o dovadă de tandreţe şi preocupare. Pentru că memoria noastră umană e, desigur, limitată. Ca un uituc notoriu ce mă aflu ştiu pe propria mea piele că în acele vremuri abia izbuteam cu greu să-mi amintesc zilele de naştere ale familiei apropiate şi a vreo 2-3 prieteni foarte, foarte buni. A-mi aminti, pur şi simplu, de cineva era în acele zile un semn în sine, un acces într-un spaţiu foarte exclusivist, chiar dacă această excludere se datora incapacităţii mele mnemonice. Acum îmi aminteşte iPhone-ul orice vreau să ştiu şi memoria lui e infinită. Există servicii web care trimit mesaje către toţi cei din lista de adrese şi-i roagă să-şi completeze ziua de naştere. Apoi acelaşi serviciu le trimite, automat, fireşte, o felicitare electronică de ziua lor. Ce demenţă! Ce valoare are un astfel de act?

M-am surprins, cu puţin timp în urmă, că încercând să scap de angoasele mele că aş putea uita ziua cuiva notând totul în agenda electronică, m-am expus de fapt celui mai mare risc. Din pricina unei pene de software am pierdut chiar ziua tatălui meu. Şi am uitat, fireşte, să-l sun de ziua lui. Pentru că am devenit complet dependent de maşină. Acum nu-mi mai amintesc, singur, nici propria mea zi de naştere. Anul trecut am fost surprins de un mesaj care-mi reamintea că ziua de naştere a lui Adrian Stanciu  vine peste 7 zile.

Aşa că mi-am propus o politică: eu, dacă scriu cuiva, am să-i scriu personal. De preferinţă pe hârtie, cu pixul. Poate fi şi sms sau e-mail, dar unul personal, scris de mine pentru acea persoană, cuvânt cu cuvânt. Şi nu am să citesc decât astfel de mesaje. Am să arunc direct la coş toate mesajele, pe hârtie sau electronice, care nu conțin un mesaj scris pentru mine, personal. Dacă vreţi să citesc trebuie să-mi scrieţi. Mie. Ştiu că asta înseamnă că voi primi mult mai puţine felicitări. Nu-i bai. Nu mă supăr: aşa e şi normal. Chiar și una singură dacă primesc e foarte bine, dacă e scrisă pentru mine. Oricine îmi trimite, însă, mesaje scrise în masă intră automat în lista mea de SPAM. O fi bună şi electronica asta la ceva.