Am văzut cu câteva zile în urmă o emisiune la televizor în care, la un moment dat, Adrian Ursu îl întreba pe Victor Ponta despre alianța pe care partidul său a făcut-o cu PRM în Consiliul General al Primăriei Bucureștiului. Președintele PSD a explicat că nu e vorba despre o alianță și că își asumă responsabilitatea pentru confuzia creată. Moderatorul l-a întrebat atunci exact ce l-aș fi întrebat și eu: “Ce înseamnă asta? Ce aveți de gând să faceți ca să corectați problema?” Ponta s-a uitat mirat, pe sub ochelari și a rămas mut. Parcă îi vedeam gândurile: “Cum adică ce am de gând să fac? Tocmai mi-am asumat responsabilitatea. Ce altceva mai vreți de la mine?”

Asta e ceva foarte tipic la noi. Avem o relație specială cu noțiunea de responsabilitate. O echivalăm cu vina. Ca atare, dacă putem, trebuie să facem în așa fel încât să nu fie vina noastră. Dacă nu putem, atunci ne recunoaștem vinovați și gata. Asta e. Sfârșitul poveștii.

Pe lumea asta, noțiunea de responsabilitate e diferită. Subtil, dar fundamental. Ea nu implică neapărat vina dar implică cerința asupra celui care o poartă de a rezolva problema, de a face tot ce-i stă în putință pentru remediera situației, sau pentru progresul cauzei, după cum e cazul. Nu e nevoie să fii vinovat de ceva ca să fii responsabil, dar e nevoie să fii responsabil dacă ești vinovat. Simpla recunoaștere a vinovăției poate să te absolve de responsabilitate în Ceruri, dar nu te absolvă pe Pământ.

Suntem o țară plină de vinovați dar complet lipsită de responsabili și de responsabilitate. Avem o adevărată psihoză a căutării vinovaților, aud la tot pasul întrebarea “cine e de vină?”, sau sora ei mai mică dar mai insidioasă “cine (sau de ce) a făcut asta?”. E ca și cum găsirea vinovaților ar echivala cu soluționarea problemei.

În mod curios, am văzut atitudinea asta adeseori la conducători. Am avut nenumărate simulări de management în care un manager era pus în fața unui angajat cu o problemă de performanță, jucat de un evaluator. Cel mai adesea discuția se termina când, după ce managerul reușea să spulbere tot eșafodajul de scuze și defensive pe care angajatul-actor i le ridica în cale (conform scenariului), ajungea să-l facă să recunoască, în sfârșit, că problema e din vina lui. Atunci, parcă eliberat, managerul îi trăgea câteva lozinci sumare, de sus, lipsite de orice conținut, și-l trimitea la treabă. Ireal. Era un fel de a muta pisica moartă de la managerul care trebuia să facă ceva înapoi la angajat. Restul nu mai conta. De acum nu mai era problema lui.

E drept că această atitudine de căutare a vinovaților e asociată în egală măsură cu o pleiadă de tactici și strategii destinate evitării blamului, astfel încât atunci când cineva își recunoaște o vină, parcă ești ușurat și nici nu-ți vine să-i mai ceri să-și asume și responsabilitatea pe deasupra. Se instalează un dans absurd și complet neproductiv care consumă enorm de multă energie și care deturnează eforturile de la scopul lor legitim.

Tipul ăsta de atitudine vine din lipsa de încredere în noi înșine, din teama de a nu fi luați de proști sau de fraieri sau de a nu fi, pur și simplu, inadecvați. El e puternic stimulat de mediile de lucru în care binele e perceput drept normal și se semnalează doar răul, în care orice “știre” e negativă și orice discuție urmărește să împartă lumea în buni și răi. E adânc înrădăcinat în societate, alimentat de complexele noastre naționale de inferioritate și de obsesia de a părea ceea ce nu suntem. Dar nu e nevoie să existe și în organizațiile noastre. Pentru că acolo putem face ceva, putem opri jocul ăsta nebunesc de-a pasatul pisicii moarte. Harry Truman avea pe birou o inscripție care zicea, parafrazând, “Pisica se oprește aici”. E timpul să-l imităm.