Mi-e clar că impolitețea la noi nu e o atitudine asumată conștient ci o reacție la ceva. Sunt sigur, din tot ce am cunoscut și măsurat în organizațiile cu care lucrăm, că în general oamenii sunt politicoși, cel puțin în intenție. Relativa lipsă de politețe cu care ne întâlnim în societate este, cred eu, o reacție a noastră la un fel strâmb în care societatea s-a așezat, în general. Această dimensiune strâmbă este, după părerea mea, hiper-competitivitatea.

În studiile noastre, cel puțin în organizații, hiper-competitivitatea e prezentă mai peste tot în societate. Cei mai mulți oameni, la noi, se definesc prin comparația (favorabilă sau nu) cu ceilalți. O consecință a acestui fel de a gândi e polarizarea societății în “șmecheri” și “fraieri”. Dacă nu ești în una dintre categorii, ești sigur în cealaltă. Centrul, echilibrul, moderația, au dispărut aproape complet. O altă consecință este derapajul etic. Dacă tot ce contează pe lume este ce ai obținut, și anume tu raportat la ceilalți, atunci subiectul cum obții asta devine din ce în ce mai puțin important. Mai mult decât atât ai scuza perfectă pentru orice derapaj etic: “ce fac eu e nimic față de ce fac alții”.

În fine, o altă consecință e dispariția politeții. Ca și în cazul eticii, dacă ai confrunta pe cineva cu subiectul nu ar recunoaște-o. De exemplu astăzi eram într-o intersecție unde semaforul nu funcționa. Sensul care avea prioritate trecea tot timpul până când practic traficul s-a blocat, s-a “umplut”. În acel moment cei care erau în intersecție au oprit și au lăsat celălalt sens să treacă, chiar și după ce sensul lor începuse, peste intersecție, să avanseze cu 20-30m. Moment în care cei din spate au început să claxoneze vehement! M-am întors uimit să văd cine claxonează. Cel mai vehement era un tip într-un Matiz roșu care era de-a dreptul exasperat și făcea tot felul de gesturi (comice, de altfel) în mașină.

Ce poate justifica un astfel de comportament? Sunt sigur că dacă ai fi confruntat pe individ cu mitocănia agresivă a gestului lui ar fi negat cu înverșunare. Omul era în dreptul lui. Se grăbea să ajungă la următorul semafor blocat. Avea prioritate.

Problema vine din faptul că într-un mediu împărțit în fraieri contra șmecheri, dacă renunți la un drept de-al tău ești fraier. Oricât de mic ar fi acela. Ori, politețea este fix despre asta. Despre a renunța la dreptul tău în favoarea celorlalți. La dreptul de a trece prin intersecție, la dreptul de a trece înaintea unui pieton, la dreptul de a intra primul într-o încăpere. A da prioritate cuiva atunci când ai “Cedează trecerea” nu e o politețe, e o datorie, un drept al celuilalt. A-l lăsa să treacă atunci când are el “Cedează..” e un semn de politețe. Dacă punem semnul egal între politețe și fraier, atunci devenim mitocani.

Ceva ce complică problema este fondul de insecuritate și lipsă de încredere în sine pe care această hiper-competitivitate se construiește. Această combinație ne face să ne simțim mereu nedreptățiți. De aici relația noastră cu noțiunea de drept și dreptate. Dreptatea e mereu de partea noastră și exclude dreptatea celorlalți. La noi, de pildă, nu se vorbește despre salariu sau recompense ci despre “drepturi”. Sunt ale noastre. Și nu doar salariul. Și sporurile pentru care fac grevă magistrații (deși le-au mai luat odată), și porcul de Crăciun, și mielul de Paști, și cornul și laptele copiilor, și blocatul drumurilor naționale când ne supărăm pe patroni, și trecutul prin intersecții, toate sunt drepturi. Avem dreptul să le primim, sunt ale noastre și dacă nu ni le cerem și nu ni le afirmăm suntem niște papagali.

Dacă priviți prin lentila asta, paradoxul din primul paragraf se explică. Cei din mașinile scumpe își pot permite să fie generoși față de cineva dintr-o mașină ieftină. Superioritatea lor evidentă prin acest statut face irelevantă pierderea relativă de statut ce derivă din renunțarea la un drept. Pentru cei din mașinile ieftine, acest tip de ieșire nu există și, ca atare, renunțarea la un drept exacerbează sentimentul de inferioritate. De aici lipsa de politețe generalizată.

Ei bine, în  naivitatea mea eu acum am descoperit și chiar mă mir. Pentru că comportamentul nu e deloc normal, dacă admitem că există un normal universal valabil, firește. Și m-am gândit care e mecanismul de gândire care te poate determina să te comporți așa de diferit, doar în funcție de marca mașinii cu care te întâlnești. Trebuie să plec de la două ipoteze, evidente, zic eu, și anume:

1. Dacă fenomenul a fost suficient de pregnant ca să-mi sară în felul ăsta în ochi înseamnă că situațiile neplăcute s-au petrecut cu o frecvență statistic semnificativ mai mare în Logan decât în Audi.
2. Am folosit aceeași metodă de eșantionare aleatoare în ambele cazuri (vorbim de același oraș, aceleași rute, cam aceleași ore).

Se poate conchide, deci, că fenomenul există într-o măsură statistic semnificativă în toată populația Bucureștiului, cel puțin. E un fenomen de masă, un atribut de cultură națională. În mod absolut sincer, aceeași oameni se purtau cu mine cu oarecare amabilitate și deferență atunci când conduceam un Audi Q7 și se poartă acum mitocănesc-agresiv când conduc un Logan. Nu există nici o conotație de servilism sau de manipulare. Acești oameni nu au nici un raport cu mine nici cel cu Audi nici cel cu Logan. Nu aveau nimic de dobândit fiind amabili după cum nu au nimic fiind agresivi. Pur și simplu asta le inspiră acea marcă de mașină și statutul atașat ei.

Trăsătura pe care tipul ăsta de atitudine se sprijină este, cred eu, duplicitatea. Asta e ceva ce ne caracterizează puternic ca nație, e sursa tuturor trădărilor cu care istoria noastră e presărată din belșug. Avem un fel servil de a ne purta cu superiorii dublat absolut în aceleași persoane de un fel agresiv-arogant de a ne purta cu inferiorii. Această caracteristică națională e personificată în personajul Ghiță Pristanda: “Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot” sau în fabula “Câinele și cățelul” a lui Grigore Alexandrescu.

Eu cred că sursa acestui tip de comportament e lipsa de echilibru interior și de stimă de sine și pornirea de a-ți căuta confirmările în afară. După cum argumentam în articolul “Refuzul politeții” eu cred că la noi politețea, tocmai din cauza acestei lipse, e percepută adesea drept o slăbiciune, drept o cedare a drepturilor noastre legitime, drept o acceptare a unei poziții de inferioritate. În mod cumva pervers, e mai în regulă să-ți asumi această poziție de (presupusă) inferioritate față de cineva care-ți este evident superior decât față de cineva care este ca tine sau îți este inferior (desigur, toată ierarhizarea fiind bazată pe semnele exterioare de succes). Acest fel schizoid de comportament colectiv e una din sursele care alimentează goana nebună a societății noastre după aparențe. Pentru că nu doar tu cu tine te simți mai bine pentru că pari mai bazat, ci chiar ești mai bine tratat de semenii tăi.

Pe de altă parte, această duplicitate de caracter pe care o arătăm fără să ne-o asumăm vreodată conștient este extrem de greu de decodat pentru cineva din afara societății noastre. Îmi amintesc povestea studiului lui Geert Hofstede.

Hofstede este un psiholog olandez celebru pentru că a propus și cercetat un model foarte bun de cartografiere a culturii naționale. A făcut asta în anii ’70 într-o cercetare mare, susținută de IBM. Modelul lui a prins și e azi cel mai cunoscut pentru măsurarea culturii naționale, cu date din toată lumea. Mai multe dacă vreți despre el, aici. Acum vreo 5 ani a măsurat și România. Dacă ați citit linkul de mai sus știți acum că modelul lui are 5 dimensiuni, 4 originale plus una adăugată mai recent. Cele 4 originale sunt PDI (Power Index), IDV (Individualism vs. Collectivism) MAS (Masculinity vs Feminity), UAI (Uncertainty Avoidance Index) iar cea de a 5-a e LTO (Long term Orientation). Înainte să măsoare la noi, Geet Hofstede a fost prin România și a făcut niște observații. În urma lor a prezis, printre altele, că România are un nivel de PDI cam de 90%. Ca idee, PDI măsoară în ce măsură membrii unei societăți acceptă inegalitatea socială ca pe o stare normală de fapt. 100% înseamnă că o acceptă total, 0% că nu  acceptă deloc. Părerea lui era că societatea noastră e foarte inechitabilă și că inechitatea e acceptată ca parte a jocului, chiar dorită, că oamenii sunt dependenți de surse de putere cărora preferă să le închine gândirea lor. Au măsurat, cu Gallup nu cu oricine, și le-a ieșit PDI 29! Ca idee, Statele Unite au cam 40. Hofstede a zis că au greșit măsurătoarea. Au schimbat întrebările, au măsurat din nou, le-a ieșit 33! Puteți găsi studiul integral aici.

Ulterior cei care au făcut măsurătoarea au argumentat că de fapt observațiile lui Hofstede sunt corecte, măsurătoarea arată altceva pentru că oamenii au răspuns aspirațional. Asta e din ciclul “nu lăsa faptele să se interpună în calea unei bune teorii”.  Până la urmă Hofstede a retras de pe site și rezultatele cercetării și estimările, deși dacă vă uitați pe Google o să vedeți că percepția publică e că estimările lui sunt de fapt rezultatul cercetării, ceea ce e complet fals, iar unele siteuri asociate lui Hofstede continuă să publice părerile lui drept realitate. Jenant.

După părerea mea, ceea ce a dat măsurătoarea peste cap nu e aspirația noastră, cât caracterul nostru duplicitar. Noi cerem reguli, dar nu le respectăm pe cele pe care le avem, deplângem disoluția autorității statului dar suntem campioni absoluți la a o încălca, înfierăm hoția dar numai a altora, (noi continuînd senini să nu ne declarăm toate veniturile la impozitare), etc, etc, etc. În lipsa unui propriu arbitru puternic, al unei conștiințe a propriei valori, a unui echilibru interior, ne e foarte ușor să ne mințim pe noi înșine și să ne spunem că lucrurile pe care le facem nu sunt de fapt așa de rele, sunt justificabile. “Ce aveți cu mine, tocmai pe mine m-ați găsit, când toată lumea ….” e o justificare pe care o aud des. Duplicitatea e doar una din formele de manifestare a acestei lipse de stimă de sine care este, cred eu, până la urmă, sursa tuturor relelor noastre.

Am găsit până la urmă o explicație. E doar o prezumție, nu o pot verifica, dar aș fi foarte mirat dacă mă înșel. Omul cu pricina era un bărbat de vreo 30+ de ani, masiv spre corpolent, puternic, cu un lanț de aur la gât, prototip de macho de mahala (și nu spun asta cu vreo conotație peiorativă, eu locuiesc într-o mahala, mama e născută în alta, cred că mahalaua are farmecul și etica ei). Bărbatul de mahala e cap de familie, autoritar, puternic, dominator. Pentru el a fi politicos e o slăbiciune. Să ceară cuiva voie să le intre în față, atunci când, în capul lui, are tot dreptul să o facă, e un semn de slăbiciune. E în dreptul lui, de ce să-l mai ceară? Când l-am interpelat a devenit un punct de onoare să nu cedeze, să nu se lase ușor, să își arate mușchii. Iată cum, un om poate decent, devine în ochii altora un mârlan nesimțit. Politețea devine o slăbiciune care trebuie refuzată.

Problema asta e foarte răspândită la noi. Vorbeam ieri cu un client, CEO al unei mari firme de servicii din România, care a propus pentru oamenii săi un slogan împrumutat de la Southwest Airlines: “The heart of a servant and the spirit of a warrior”. A avut reacții foarte negative. Oamenii au venit la el și i-au spus: “you know, we are not servants…” A rămas paf. Cum adică? Sunt firmă de servicii. Dacă nu sunt servitori, atunci ce sunt? Pentru noi, imaginea servitorului e peiorativă, diminuantă. Avem numai conotații negative pentru acest cuvânt, bunăoară “servil”. De asta avem unul dintre cele mai proaste standarde de servire a clienților din lume. Dar există o etică a serviciilor. Există un profesionalism, o onoare, o ierarhie, o castă. “The world is so unnerving for a servant who’s not serving” e o replică dintr-un film de desene animate al fi-mei. Și așa e. Pentru cineva care lucrează în servicii, profesionalism, onoare, carieră, succes, înseamnă să-și servească clienții la superlativ, memorabil. Asta nu înseamnă să fii servil și nu înseamnă să-ți pierzi demnitatea. Dimpotrivă. Înseamnă să te respecți tu pe tine întâi, și meseria pe care o ai. Dacă tu nu te respecți pe tine, atunci în zadar cauți respect la ceilalți.

Obsesia noastră națională pentru respect și putere vine, de fapt, din teama de a nu pierde controlul situațiilor și de a nu fi luați de proști, fraieri sau slabi. Rădăcinile ei sunt adânc ancorate în frustrare și sentimentul inferiorității. De fapt, obsesia pentru putere e un semnal marcat al lipsei de echilibru interior, de respect de sine și, în ultimă instanță, a lipsei de putere.

“Being in power is like being a lady – spunea atât de memorabil Lady Margaret Thatcher – if you need to show you are, you are not”.