Ideea deputatului PSD Mugurel Surupăceanu de a impozita averile mai mari de 500.000 de euro e o idee bună, politic cel puţin. Cum altfel ar putea fi ideea de a impozita 1% din populaţie în beneficiul celeilalte 99%? Masa e „vindicată“, bogaţii să se supere, dă-i naibii de îmbuibaţi. Ideea e oarecum bună şi dacă o privim din prisma noţiunii de solidaritate socială. Pare oarecum acceptabil, în ciuda inechităţii, ca bogaţilor să li se ceară să plătească o parte din averea lor pentru ajutorarea celor mai puţin favorizaţi, chiar dacă au mai plătit o dată impozit când au dobândit-o. Nu în ultimul rând, ideea nu e nouă (după cum nicio idee a vreunui legislator român nu e vreodată). Ea se aplicã în multe ţări, de pildă în Franţa, unde trăiesc eu. Ce nu spune nimeni, e că ideea e extrem de greu aplicabilă. Problema cu care se confruntă toţi cei care încearcă să aplice taxa asta e evaluarea. Marea majoritate a acestor averi nu este lichidă, ci investită. Proprietăţi imobiliare, afaceri, obiecte de artă etc. Cine le evaluează, şi cum? Nu în ultimul rând, există resurse uriaşe de a ascunde banii, fie în locuri de negăsit, fie în active de ne-evaluat. În Franţa, care are o tradiţie de secole în evaluarea bunurilor, un fisc extrem de eficient şi baze de date care merg înapoi până la Napoleon cel puţin, subiectul s-a dovedit o majoră durere de cap. La noi, unde evaluările sunt atât de volatile, va fi o mare glumă, deschisă abuzului şi şpăgii şi practicată, ca de obicei, pe spatele celor cinstiţi. Uitaţi-vă, bunăoară, cât de diferite sunt evaluările averilor în feluritele topuri ale bogaţilor care s-au publicat până acum. O altă problemă, mai puţin discutată, e cea a destinaţiei fondurilor. Vor alimenta ele cu adevărat subiectul solidarităţii sociale sau se vor constitui într-o sursă de a mări pomenile electorale către grupurile de presiune ale pensionarilor, sindicatelor, agricultorilor sau ale altor categorii sociale cu voturi multe în buzunar? Aşa că eu am o propunere. Să se constituie taxa pe avere, dar să li se permită oamenilor să o vireze ei înşişi unui program de solidaritate socială pe care-l consideră meritoriu. Hai să-i facem să-şi pună nu numai banii, dar şi judecata în slujba construcţiei sociale. În fond, dacă dau banii într-un program în care cred, probabil că-i vor da mai cu bucurie, vor cere performanţă de la beneficiari, aşa cum cer şi de la afacerile lor, şi vor fi mai puţin tentaţi să fenteze taxa. Altminteri, mi-e teamă că vom crea o altă monstruozitate fiscală.

An după an, guvern după guvern, partid după partid conducătorii noștri au ales să ignore bomba cu ceas reprezentată de problema pensiilor. Nu doar să o ignore, din păcate, dar, într-o enormă manifestare de iresponsabilitate politică, să o exacerbeze pentru câștiguri electorale efemere.

Problema e simplă și aspră. Populația României îmbătrânește. Printr-o combinație de demografie nefavorabilă și iresponsabilitate politică avem acum mai mulți pensionari decât lucrători activi, o situație fără egal în lume. Avem tot felul de pensionari. De vârstă, de boală, de cazuri speciale, retrași înainte de vreme ca măsură de combatere a șomajului, de toate felurile. Suntem țara cu cea mai mică populație activă raportată la mia de locuitori. E absolut imposibil ca 1 salariat să întrețină 1,1 pensionari plătind 30% din salariu la fondul de pensii (ceva mai puțin acum, că o parte se duce la fondurile de pensii private), în contextul în care pensia să fie 45% din salariul mediu. E o aritmetică imposibilă. De unde speră cei care tot propun măriri de pensii să ia banii? Păi, sigur, nu din taxe, că și asta ar fi politic exploziv și avem deja al treilea cel mai mare nivel de contribuții sociale din Europa. Păi, atunci, din altceva. De la Fondul Proprietatea, zice un idiot în parlament! Ca și cum fondul ăla e un sac fără fund cu banii nimănui, numai bun de prăduit. Din economii zic alții, sau din îmbunătățirea colectării taxelor, încă alții, fără să explice cum stă aritmetica, pentru că nu au cum. De fapt, nimeni nu are nici o idee și nimănui nu-i pasă cum, esențial e să mai ne dăm de partea pensionarilor ca să mai atragem voturi.
Vreau să fiu foarte clar, măcar aici. Problema nu are soluție. Punct. E imposibil ca pensionarii să trăiască bine în România cu pensii de la stat. Dacă sarabanda asta a populismului nu se termină odată, o să ne îngroape pe toți sub un  munte de datorii publice. Sistemul român de pensii (scuzați oximoronul…) e o gigantică schemă Ponzi care face Caritasul sau pe Madoff să pară niște copii de mingi. E o bombă cu ceas și fiecare nouă mărire de pensii mărește bomba și apropie limbile ceasului de ora 12.00. Trebuie curmată odată nebunia.

Pensionarii spun că au un drept moral să primească pensie, pentru că au lucrat o viață. Eu găsesc asta ciudat, deși am părinți pensionari și-i înțeleg. Dar, de unde și până unde? Bunicii mei au lucrat și ei o viață, dar nimeni nu le-a dat pensie. Și nu era o problemă. Pentru că nimeni nu considera acum 50 de ani că e de datoria altcuiva să se preocupe de viața lui la bătrânețe. Ce drept moral? Singurul drept moral pe care îl văd aici e dreptul la viață, pe care societatea îl datorează membrilor ei, pentru că e în bunul ei interes s-o facă.

Așa că eu văd o singură cale de rezolvare a acestei probleme, chiar dacă e dureroasă și politic extrem de dificilă.

- Renunțarea totală la sistemul actual de pensii și introducerea unei pensii de stat unice și fixe, nelegată de veniturile avute ci doar de vârstă.

- Creșterea vârstei de pensionare până la nivelul la care sistemul de pensii devine sustenabil

- Acordarea de pensii mărite celor care se pensionează mai târziu decât vârsta de pensionare

- Trecerea rapidă la sistemul de pensii privat, bazat pe acumularea personală de capital.

Măsurile de mai sus nu ar rezolva problema pensionarilor, dar ar pune-o pe baze echitabile și sustenabile. Am avea o generație de sacrificiu, din care aș face și eu parte, de pildă, urmată de un mecanism sănătos în care oamenii ar deveni responsabili pentru propria lor viață și propriul lor viitor. Generația mea ar trebui să se descurce așa cum au făcut-o atâtea generații înaintea noastră. Poate că tradiția noastră a îngrijirii bătrânilor de către familie ar trebui reînnodată.

Nu cred că postarea asta va schimba o singură intenție de vot, așa după cum nu cred nici că dezbaterea va schimba prea multe. Prea e lumea înverșunată, prea are fiecare adevărul la el, bine clasat și catalogat. Și, totuși, la urma urmei, eu nu mă pot detașa de sentimentul că de fapt nu are nicio importanță cine iese la vot. Oricum au mai ieșit și unul și altul (pentru că Geoană are personalitatea, caracterul și independența lui Buratino), nu e nici unul vreun cavaler pe un cal breaz. Ce atâta fierbere? Ca întotdeauna în viața mea, când sunt pe punctul să ajung la o concluzie inteligentă, dau peste un articol al unui om înțelept care spune totul mult mai bine decât mine.

Și totuși, m-am hotărât să vă spun cu cine votez. Votez cu Băsescu. Nu pentru că-l apreciez, pentru că nu o fac, nu pentru că cred că ar fi un președinte mai bun decât a fost în anii ăștia 5, pentru că nu cred. O fac pentru două motive simple.

1. Pentru că mi se pare nedreaptă, nedemocratică și la rigoare periculoasă campania de presă declanșată de 3 escroci de talie împotriva lui și consider că trebuie să fac orice pot ca ea să nu reușească, indiferent dacă el însuși e un președinte bun sau rău. Așa cum am detestat poziția Franței în războiul din Irak, orice ai crede și orice ai spune, dacă ai de ales între Bush și Saddam, nu trebuie să existe ezitare. Între Băsescu și Vântu, nu am nici cea mai vagă umbră de ezitare. Îmi doresc să câștige și ca experiența acestor ultimi ani să-l fi învățat ceva, deși am mari dubii că va învăța. Dar ce s-a întâmplat cu manipularea prin mass-media e mult prea periculos pentru democrația, și așa vai steaua ei, din România pentru a putea sta și asista pasiv cum reușește.

2. Pentru că votând Băsescu știu ce votez. E un marinar hăhăit, ne-elegant, conflictual, neam prost și cam limitat. Dar e el. E locomotiva partidului lui, orice are în spate îi stă în umbră. Cu Geoană e fix pe dos. Astă seară a fost mai bun, mai coerent, mai la obiect, mai abil politic decât Băsescu. Dacă l-aș fi văzut azi prima oară l-aș fi votat. Dar l-am văzut de atâtea ori găunos, obtuz, îngălat la vorbă și la gând, gafeur, ca să știu că executa un script. Cineva l-a învățat, l-a învățat bine, și execută bine partitura. Bravo lui. E primul politician român care face politică profesionistă, în stil american. Mie nu-mi place. Eu vreau oameni autentici, care sunt cine sunt, transparenți și umani. Și mi-e frică de cine poate fi în spatele lui Geoană, de cine e la pupitrul acestui candidat manciurian. Pentru că dacă Geoană, cu o seară înainte de dezbaterea finală, e în stare să se ducă la ordin la comanda lui Vântu la el acasă, înseamnă că ori e foarte prost, ori e foarte sigur că orice face nu mai poate pierde, ori e foarte, foarte manipulabil. Oricare dintre aceste trei variante e suficientă ca să mă scoată duminică din casă și să mă facă să conduc până la Bordeaux, la secția de votare. Unde mai pui că eu le cred adevărate pe toate trei …

Dragă Mircea, iartă-mă că te iau la pertú, dar mă simt ca și cum am fi vechi prieteni, pentru că numai vechii prieteni pot să-mi ia din casă lucruri fără să mă întrebe, nu cred că tinerii din țara asta se simt așa cum mă simt eu, nu mă înnebunesc după a fi pus în categorii (și ăsta e eufemismul serii), dar nu cred că se simt deloc mai bine, poate dimpotrivă. Dacă chiar vrei să faci ceva ca să ne simțim altfel, dă-ți demisia, acum. Și ia-l și pe Băsescu cu tine și toată liota de nehaliți cu care vă țineți amândoi de mânuță. Lăsați locul unei generații noi. Poate, cine știe ….

Episodul recent al șantajului la adresa șefului ANI mi se pare absolut cutremuător în relevanța lui. Nu (doar) pentru că doi ziariști de doi bani au încercat să-l șantajeze pe șeful ANI, ci pentru că le-a ținut! Pentru că, iată, nu putem avea în funcții publice, nici chiar în demnitățile cele mai critice și unde selecția e cea mai (teoretic) riguroasă, oameni aflați deasupra șantajului. Felul în care s-a comportat acest personaj dubios, Macovei, în fața unei încercări evidente de șantaj este absolut scandalos. Are niște afirmații în acele stenograme care te lasă mască, venind de la păzitorul integrității publice. Și nu mă refer la numeroasele referințe la organul genital al domniei sale. De-astea mai scap și eu. Cea mai tare mi s-a părut afirmația: “Nu-i corect”. Nuuu… nu cumva să credeți că se referea la ce vroiau de la el cei doi jurnaliști. Nu. Omul comenta doar analiza fină a lui Chireac cum că lumea are boală pe Berceanu și pe Videanu pentru că țin toată șpaga pentru ei. “Băi, dar nu e corect” zice Macovei. Adică, dacă o împărțeau și ei cu haita, ca toată lumea, era în regulă. ZICE ȘEFUL AGENȚIEI DE INTEGRITATE.

Suntem o țară de pitici. De micimani. De oameni de doi bani cu șira spinării de consistența osului de meduză în care șantajul nu se face cu amante flamboaiante cu apartamente la Paris și nici cu crime odioase ascunse abil de ochii poliției ci cu contracte de împrumut la care ai fost martor, și “nu ar da bine la imagine”. Orice om are prețul lui zic cinicii. Așa o fi. La noi prețul onoarei și demnității unei persoane care e angajată să personifice onoarea și demnitatea (de unde și numele de demnitar) parcurge tot spectrul sordidului între o damigeană de zaibăr și 5 kile de caltaboși și un document obscur ascuns sub preș. Suntem o nație de oameni mici care pot fi cumpărați la prețuri de nimic.

Din când în când, la fel ca și cu episodul Remeș, ies la suprafață din mocirla puturoasă în care înoată țiparii electrici ai democrației niște damfuri pestilențiale. Din când în când gheața subțire a realității cu fie și ușoare urme de normalitate se crapă și deodată întrezărești abisul negru, rece și fără fund al mizeriei care așteaptă tăcut, răbdător dar implacabil dedesubt. Și atunci mă înfior. Nu doar pentru că văd cât de groasă e mizeria ci pentru că într-o țară în care demnitarii pot fi cumpărați atât de ieftin nimeni și nimic nu este vreodată în siguranță și nimic vreodată nu se va duce la bun sfârșit.

Mă întrebam zilele astea de ce e așa de greu la noi de creat coaliții politice. Sigur că am și explicații mai savante și chiar aveam de gând să scriu una, dar nu mai pot. Pentru că explicația ar fi ridicolă. De fapt suntem spectatori la o luptă pentru putere și pentru șpagă și pentru privilegii de o ferocitate fără seamăn în care nici o fimitură nu e prea mică ca să te apleci după ea. Nici o înțelegere nu e posibilă, pentru că nimeni nu vrea, vorbă ăluia cu Videanu și Berceanu, să împartă.

Ziceam acum câteva zile că, pentru că Băsescu nu e în stare să lege un stat funcțional, el trebuie să plece. M-am înșelat. Toți trebuie să plece. Mircea, ai avut dreptate. Hai la război.