Grecia își datorează relativa prosperitate pe de o parte unei naturi generoase dar mai ales unei poziții geo-strategice și unei moșteniri culturale care au făcut-o un pion esențial pe tabla de șah a războiului rece, un pion de neabandonat lăcomiei lui Stalin. Grecia a trebuit mereu și a fost mereu salvată. Câteodată de alții, dar cel mai adesea de ea însăși. În 1981, în ciuda opoziției unor state fondatoare, Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană. A urmat ceea ce Wikipedia numește o perioadă de înflorire și creștere, alimentată generos de bani europeni. În doar zece ani țara s-a umplut de ferme de porci, finațate nerambursabil de SAPARD, amplasate în locații stupefiante pe malul mării în care erau crescuți 10 porci într-o cocină de lemn, de către un fermier care avea musai nevoie pentru asta de o mare vilă cu piscină și cu vedere la mare. Până la Olimpiada din 2004, în ciuda noianului de bani europeni, Grecia nu avea decât vreo 70 km de autostradă, făcuți cu mari sacrificii. În schimb avea un stat uriaș, plin de nepoți și de nepoate și o clasă politică condusă dinastic de familiile Karamanlis și Papandreou. Pentru a susține acest stat enorm și ineficient, un electorat indolent, cârcotaș și mereu dispus să lase pe altcineva să se ocupe de problemele lui a fost mituit cu sume de bani sub formă de pensii, salarii sau beneficii de tot felul. Pentru că, însă, poporul grec e un mare practicant al sportului gânditului cu două creiere, doar o mică parte a populației, (care mai recent a început să se identifice pe sine drept “vlahas”, în taducere “tâmpiți”) plătesc taxe. Restul se răzbună pe soartă fentând fiscul care mai de care mai voios. În 30 de ani de progres, asta a dus la o datorie externă binișor mai mare decât PIB-ul țării, adică peste 300 mld EUR! În 1981, când a intrat în UE, Grecia avea un PIB/capita de 80% din media europeană. Când a intrat în zona euro, în 2001, a serbat cu fast 20 de ani de Uniune, ocazie cu care a constatat cu mândrie că PIB-ul crescuse până la … 80% din media europeană. Dar nu e nimic, Institutul de Prognoză al Greciei a analizat perspecitvele de creștere și se așteaptă ca peste 20 de ani Grecia să aibă un PIB de, ați ghicit, 80% din media europeană. Dacă o avea noroc.

Pe tot parcursul acesta dezastruos, Grecia a reușit performanța aproape fără egal de a pierde poziția de destinație turistică numărul unu a Europei mai întâi în fața Spaniei, apoi a Turciei și apoi a mai cui a vrut să o ia. Toată țara a construit în demență dar fără vreo noimă, fără strategie și fără direcție tot felul de facilități turistice eclectice și eterogene. Ca un simplu exemplu, Grecia, țară de marinari și eroi mitici, are 19 marine, dintre care 6 în jurul Pireului și 10 în Golful Saronic (deservind deci protipendada de fițe a Atenei, nicidecum vreun turist), cu un total de cca 5000 de locuri. Insula Santorini, de pildă, perla Mediteranei din arhipeleagul Cycladelor, nu are nici una, mai precis are una care e în construcție de vreo 25 de ani. Croația, unde navighez eu, are peste 50, dintre care vreo 30 construite în ultimii 15 ani, cu cca 20,000 de locuri.

Nu în ultimul rând, grecul de rând are foarte bune explicații pentru starea lucrurilor. De vină este….. nu ghiciți nici într-o mie de ani …. Uniuneaaaa Europeanăăăăăăă. Da, da, chiar ea, cea care ne-a dat miliarde de care ne-am bătut joc, chiar ea pe care am păcălit-o cu cifre măsluite ani și ani de-a rândul ca să intrăm în Pactul de Stabilitate și apoi în zona euro, și apoi, dacă tot ne-am făcut mâna, și ulterior, nu că ne-ar fi dat afară, că nu aveau cum, dar ca să nu se mai amestece în trebile noastre. Să-și vază Europa de trebile ei.

Euro însuși e o coțcărie a Europei ca să-i înrobească (ce dacă au înșelat și au mințit ca să fie lăsați să-l adopte, a fost o greșeală), i-a făcut necompetitivi, nu au mai putut să devalorizeze drachma cu 100% într-un an ca Guvernul să ia înapoi cu cealaltă mână ceea ce  dădea în neștire cu prima. Și evident, cel mai de vină sunt guvernul și clasa politică care-i mint și-i manipulează. Noi, ăștia, oamenii mici, ce vină avem? Ca în balada lui Topârceanu: “Și se-ntreabă fără noimă/ Ce-ai cu noi, bă?/ Pentru ce să dăm cu var?” De ce să ieșim la pensie mai târziu, de ce să acceptăm reduceri de posturi în administrație, sau salarii mai mici, sau, în general, de ce să trăim cât ne e plapuma? Să plătească nemții ăia că destul ne-au jecmănit.

Dar, iată, că nemții nu mai vor să plătescă. Și soarta întregii zone euro e acum în balanță. Iar Grecia ajunge, din nou, față în față cu consecințele propriei iresponsabilități. Și, din nou, cineva va sări să-i salveze (după cum se și întrevede), cartoful fierbinte se va pasa următoarei generații de “vlahas”, el între timp devenind un fel de dovleac. Până la următoarea criză.

Sounds familiar??

Cel mai tare m-a surprins însă propunerea de reducere a TVA-ului la alimente până la 5%. Înţeleg că PSD-ul are nevoie să arate electoratului său că face ceva pentru protecţia socială. Deşi eu, unul, sunt de dreapta convins, înţeleg că e nevoie, pentru coeziunea socială, de un nivel de solidaritate care să permită şi celor mai puţin favorizaţi de soartă o existenă decentă. Dar nu înţeleg deloc măsurile de solidaritate socială pe care le adoptă PSD.

Românii au un fir roşu prin mijlocul creierului care separă opinia despre statul care dă de cea despre statul care ia. Statul care dă trebuie să dea din ce în ce mai mult pe când statul care ia , să ia din ce în ce mai puţin. Acest tip de gândire e complet absurd. Protecţia socială e un concept funcţional doar dacă o pătură restrânsă, defavorizată, a populaţiei e susţinută de majoritatea relativ mai prosperă. Orice măsură de protecţie socială care atinge pe toată lumea e o prostie monumentală. La scară macro-economică, statul ia de la  fiecare dintre noi 100 de lei, cheltuie vreo 30 prin structuri administrative încărcate, mai fură vreo 10 şi ne dă înapoi tuturor restul de 60 sub formă de servicii, în general de calitate proastă. Nu are absolut nici un sens. Mai bine ne-ar lăsa banii în buzunar, să ne gospodărim singuri.

În această logică, reducerea TVA la alimente e o măsură populistă care ar afecta grav bugetul ţării şi care nu ar avea aproape nici un efect din perspectivă socială. Reducerea TVA, în primul rând, nu se va reflecta imediat în scăderi de preţuri la consumator. Preţul e stabilit în  piaţă şi are o oarecare rezilienţă. Prima reacţie a jucătorilor din piaţa alimentelor va fi să-şi adjudece marginea suplimentară astfel creată. Într-un târziu, peste un an, doi, pe măsură ce competiţia lucrează, reducerea TVA va ajunge, în fine, din cuferele statului în buzunarele cetăţenilor. Evident, aceştia din urmă vor fi nemulţumiţi pentru că ei se aşteaptă la ieftiniri peste noapte iar acestea nu se vor produce. Efect social zero.

Dar şi dacă ar ajunge, miraculos, în preţuri peste noapte, măsura ar fi tot ineficace. Pentru că reducerea ar afecta pe toată lumea, nu doar pe cei săraci. Prin logica lucrurilor, ea s-ar duce mai degrabă către cei bogaţi decât către cei săraci. Sau, cel puţin, către cei normali. Protecţia socială nu poate fi adresată decât unei minorităţi. Dacă societatea e formată în majoritatea ei din săraci, atunci ea nu se poate rederesa prin măsuri de protecţie socială, pentru că nu are cine să le finanţeze. Singura soluţie, dacă asta e situaţia, e un val de creştere economică care să-i ridice pe toţi. Societatea nu se poate face din săracă bogată vânturând sărăcia de colo-colo.  Lăsaţi TVA-ul în pace!