Am văzut cu câteva zile în urmă o emisiune la televizor în care, la un moment dat, Adrian Ursu îl întreba pe Victor Ponta despre alianța pe care partidul său a făcut-o cu PRM în Consiliul General al Primăriei Bucureștiului. Președintele PSD a explicat că nu e vorba despre o alianță și că își asumă responsabilitatea pentru confuzia creată. Moderatorul l-a întrebat atunci exact ce l-aș fi întrebat și eu: “Ce înseamnă asta? Ce aveți de gând să faceți ca să corectați problema?” Ponta s-a uitat mirat, pe sub ochelari și a rămas mut. Parcă îi vedeam gândurile: “Cum adică ce am de gând să fac? Tocmai mi-am asumat responsabilitatea. Ce altceva mai vreți de la mine?”

Asta e ceva foarte tipic la noi. Avem o relație specială cu noțiunea de responsabilitate. O echivalăm cu vina. Ca atare, dacă putem, trebuie să facem în așa fel încât să nu fie vina noastră. Dacă nu putem, atunci ne recunoaștem vinovați și gata. Asta e. Sfârșitul poveștii.

Pe lumea asta, noțiunea de responsabilitate e diferită. Subtil, dar fundamental. Ea nu implică neapărat vina dar implică cerința asupra celui care o poartă de a rezolva problema, de a face tot ce-i stă în putință pentru remediera situației, sau pentru progresul cauzei, după cum e cazul. Nu e nevoie să fii vinovat de ceva ca să fii responsabil, dar e nevoie să fii responsabil dacă ești vinovat. Simpla recunoaștere a vinovăției poate să te absolve de responsabilitate în Ceruri, dar nu te absolvă pe Pământ.

Suntem o țară plină de vinovați dar complet lipsită de responsabili și de responsabilitate. Avem o adevărată psihoză a căutării vinovaților, aud la tot pasul întrebarea “cine e de vină?”, sau sora ei mai mică dar mai insidioasă “cine (sau de ce) a făcut asta?”. E ca și cum găsirea vinovaților ar echivala cu soluționarea problemei.

În mod curios, am văzut atitudinea asta adeseori la conducători. Am avut nenumărate simulări de management în care un manager era pus în fața unui angajat cu o problemă de performanță, jucat de un evaluator. Cel mai adesea discuția se termina când, după ce managerul reușea să spulbere tot eșafodajul de scuze și defensive pe care angajatul-actor i le ridica în cale (conform scenariului), ajungea să-l facă să recunoască, în sfârșit, că problema e din vina lui. Atunci, parcă eliberat, managerul îi trăgea câteva lozinci sumare, de sus, lipsite de orice conținut, și-l trimitea la treabă. Ireal. Era un fel de a muta pisica moartă de la managerul care trebuia să facă ceva înapoi la angajat. Restul nu mai conta. De acum nu mai era problema lui.

E drept că această atitudine de căutare a vinovaților e asociată în egală măsură cu o pleiadă de tactici și strategii destinate evitării blamului, astfel încât atunci când cineva își recunoaște o vină, parcă ești ușurat și nici nu-ți vine să-i mai ceri să-și asume și responsabilitatea pe deasupra. Se instalează un dans absurd și complet neproductiv care consumă enorm de multă energie și care deturnează eforturile de la scopul lor legitim.

Tipul ăsta de atitudine vine din lipsa de încredere în noi înșine, din teama de a nu fi luați de proști sau de fraieri sau de a nu fi, pur și simplu, inadecvați. El e puternic stimulat de mediile de lucru în care binele e perceput drept normal și se semnalează doar răul, în care orice “știre” e negativă și orice discuție urmărește să împartă lumea în buni și răi. E adânc înrădăcinat în societate, alimentat de complexele noastre naționale de inferioritate și de obsesia de a părea ceea ce nu suntem. Dar nu e nevoie să existe și în organizațiile noastre. Pentru că acolo putem face ceva, putem opri jocul ăsta nebunesc de-a pasatul pisicii moarte. Harry Truman avea pe birou o inscripție care zicea, parafrazând, “Pisica se oprește aici”. E timpul să-l imităm.

Nu înțeleg de ce crede lumea că criza asta e doar un accident și că e doar o chestiune de timp până când lucrurile se vor pune la punct. Nu e. România s-a aflat în 2008 într-un loc de grație, cumva, plasată acolo de forțe exterioare ei și de un mare noroc istoric, la fel ca și în 1918. Războiul din Balcani și apoi recrudescența terorismului din Orientul Mijlociu au făcut din statele din Est teritorii pe care Occidentul nu le mai putea ignora. La pachet cu toată doctrina geopolitică a Americii și Europei ne-am trezit incluși într-o comunitate internațională care s-a apucat să ne scuture de praf și să ne mai pună la treabă. A ajutat faptul că societatea a fost, poate pentru prima oară de la Revoluție, unită până la obsesie într-un scop comun, care a transcedat disputele politice și conflictele mărunte. A rezultat ce știm  toți, cu bune și cu rele, dar per ansamblu una dintre perioadele cu cea mai rapidă creștere economică.

Acum a venit criza și lumea se îndreaptă rapid către o nouă stare de echilibru economic, și chiar politic. Și de data asta nu mai suntem în centrul fenomenului ci la periferia lui iar noua ordine economică poate foarte bine să ne lase pe dinafară. De data asta norocul nu ne va mai ajuta. Există o șansă reală ca partenerii noștri de dialog să se sature odată pentru totdeauna de lipsa noastră de coloană vertebrală, de incapacitatea de a livra ce promitem, sau de a duce ceva, orice, la bun sfârșit. Lumea se poate descurca foarte bine și fără noi. Există un clip care circulă pe net despre “o lume fără România”. Înduioșător și foarte auto-suficient. Realitatea e că și noi ca și alte nații minore avem ceva de spus lumii, dar asta nu înseamnă că ea e înnebunită să asculte. Trebuie să ne facem glasul auzit. Oare au mai puține de zis decât alții macedonenii? Sau albanezii? Sau, bunăoară, bosniacii? Dar lumea poate merge bine-mersi înainte și fără să aplece urechea către ei.

E un moment astral pentru România. Suntem într-unul din acele momente din existența noastră ca nație când putem să creștem sau să ne prăbușim. Drama este că, de această dată, scopul comun unificator, fie el un dușman sau un prieten, nu e așa de clar și de mobilizator. Și, în loc să ne mobilizăm, ne pierdem în dispute și apatie. Avem nevoie mai mult decât oricând în istoria noastră recentă de un lider.

Băsescu a avut șansa istorică de a fi acel lider. A ratat-o. Am văzut acum în țară mai multă polarizare și partizanat politic decât am văzut din zilele mineriadelor. Băsescu a reușit să polarizeze din nou societatea la extrem. Asta nu e, în sine, ceva rău. E preferabil activismul politic, chiar polar, inerției. Problema e, însă, incapacitatea lui uriașă de a construi ceva, de a face conflictul fertil. Nivelul de iresponsabilitate pe care l-a arătat în povestea căderii guvernului și a numirii noului premier e șocant și-l descalifică definitiv ca lider. Pentru mine, el trebuie să plece. Problema e, eu cu cine votez?

În ultima vreme, însă, am început să-mi schimb părerea. Pe de o parte pentru că am întâlnit oameni sincer preocupaţi de a da înapoi societăţii o parte din profiturile pe care le face cu ajutorul ei. Dar, mai ales, pentru că am observat un fenomen care, pentru mine, a dat dimensiuni noi conceptului. Toate schimbărle în bine pe care le-am văzut eu în societate, sau măcar toate care chiar contează, au venit pe calea corporaţiilor şi a marilor organizaţii. Ele au adus cu ele o altă mentalitate a muncii, cultura efortului şi a reuşitei, salariile decente, aspiraţia de mai bine, pretenţiile, ân ultiumă instanţă, care pe de o parte ne enervează pe noi, managerii, dar pe de altă parte fac din angajaţi oameni cu motivaţii proprii, nu o masă de manevră. Pentru acest lucru eu salut şi mulţumesc corporaţiilor şi marilor organizaţii.

Din păcate, aproape la pachet cu toate bunele de mai sus, ele au adus şi o mulţime de tare noi. Birocraţia absurdă, excesul de presiune, dezumanizarea, politica internă, goana după aparenţe, lichelismul mărunt sau mai puţin mărunt, cinismul faţă de valori, lipsa generală de autenticitate, şi, nu în ultimul rând, o nouă limbă de lemn de esenţă foarte tare.

Una dintre firmele la care sunt partener are drept motto: „Schimbăm lumea, organizaţie cu organizaţie”. Ni se spune că e un slogan arogant şi imposibil. Dar cred că e posibil în România. Toate datele pe care le-am adunat din toate organizaţiile cu care am lucrat arată că oamenii se comportă aşa cum o fac nu din convingerea că e bine, ci pentru că e singura cale pe care o văd posibilă. Întreaga societate e aşezată într-un echilibru de tip Nash în care toată lumea ar vrea ca lucrurile să fie altfel, dar nimeni nu are curajul să schimbe primul, de teama de a nu fi prins pe picior greşit. E nevoie de leadership şi de viziune pentru a schjimba această stare de lucruri, iar acesta nu va veni, ştim deja, de la clasa politică.

De aceea cred eu că, principala îndatorire socială a corporaţiilor, înainte de a da cadouri la aziluri de bătrâni şi burse de studii, este de a genera o cultură de organizaţie autentică, care să cultive valorile umane fundamentale şi să permită oamenilor să redevină ceea ce în mod natural sunt şi vor să fie: fiinţe independente, împlinite, autentice,  responsabile. Ştiu că mulţi manageri de companii vor spune acum citind rândurile astea că sunt visător şi naiv, că oamenii de fapt nu sunt deloc aşa. Poate că sunt naiv dar pe mine viaţa m-a învăţat că oamenii sunt în primul rând aşa cum crezi că sunt şi în al doilea rând aşa cum le ceri să fie. Nimeni dintre cei pe care i-am văzut valorizând şi accentuând valorile fundamental umane nu a dat greş.

E adevărat că e greu să faci asta, cere efort şi talent. Cere atitudini şi feluri de a conduce care nu sunt uşor de pus în practică şi nici nu dau rezultatele imediate pe care organizaţiile le cer. Dar dau rezultate, şi încă foarte bune, sistematice şi consecvente. Durează ceva până aliniaţi o organizaţie la un spirit constructiv şi îndrăzneţ, dar chiar merită efortul. V-o spun pentru că l-am văzut făcut de clienţii mei şi le-am văzut rezultatele. Ca să dau doar un exemplu, cineva mă întreba ieri cum or face cei de la Xerox de sunt aşa de destinşi şi fericiţi ori de câte ori apar în public. Aşa fac. Au un lider care are valori personale puternice şi crede că e misiunea sa să le construiască în organizaţie. Şi are nu doar o organizaţie mulţumită şi loială ci şi cele mai bune rezultate dintre toate organizaţiile din partea asta de lume. Dacă-l întrebaţi ce a făcut pentru asta veţi afla că nu i-a fost uşor şi că nu se consideră nici pe departe la capătul drumului. Dar merită. Şi pentru el, şi pentru oamenii pe care-i conduce dar şi pentru societatea în care aceşti oameni îşi trăiesc viaţa. Pentru că ei sunt oameni care ştiu că se poate şi altfel. E un joc în care chiar sunt numai câştigători. Şi este, aş zice eu, prima îndatorire socială a corporaţiilor.