Ce mi se pare foarte interesant este felul în care o echipă mică de tineri a reușit nu numai să facă față unei schimbări așa de mari de statut ci și să aducă valoare nouă și să devină o voce semnificativă pentru firma în care lucrează. Au făcut asta nu doar muncind mult ci și construind frumos și temeinic un mediu în care oamenilor le place să lucreze. Și au rezultate, sunt respectați și recunoscuți.

Nici asta nu ar fi în sine decât o floare care nu aduce primăvara dacă nu aș fi văzut fenomenul la foarte multe firme cu care am lucrat. Operațiuni nesemnificative din România au ajuns adesea să lase o urmă mai mare decât ar justifica-o piețele lor prin calitatea și determinarea de a reuși a oamenilor lor. Am văzut asta și la Xerox unde, pe când eram parte din echipă, România făcea mai mult profit decât toate celelalte țări din regiune luate la un loc, și la mulți clienți. Există mereu, însă, un determinant: calitatea echipei de conducere și, mai ales, a directorului general, dar nu doar a lui.

Eu nu iubesc corporațiile. De asta le-am și părăsit. Dar cred că ele pot face foarte mult bine, fără să facă acte de caritate sau să planteze copăcei. Ele pot să-i învețe pe oameni disciplina muncii și savoarea aspră a succesului obținut prin efort. Pentru asta, însă, e nevoie ca echipa de conducere să se lupte cu toate tarele și sechelele care îmbolnăvesc corporațiile azi. Știu, din experiență, că se poate. E riscant, îți creezi inamici care de abia așteaptă să dai un chix ca să ți-o tragă, dar e amuzant și e singura cale de urmat. Și, în ciuda a ceea ce puteți crede, de cele mai multe ori iese bine pentru toți. Marius Perșinaru, de pildă, succesorul meu la Xerox, s-a bătut cu corporația în tot felul de feluri și până la urmă a fost promovat VP pe strategie. Trebuie să ai curajul să trăiești și să iubești propriile tale valori. La InterAKT ele par să fi fost echitatea, învățarea, responsabilitatea individuală. Valori bune, pe care le-am regăsit în foarte multe echipe de manageri cu care am lucrat.

Din păcate am văzut mulți manageri care au adoptat modelul corporatist cu totul, la grămadă, cu bune și rele. Ei sunt cei care au cel mai puțin succes, de altfel, am văzut asta și în Xerox, dar pentru că sunt soldați disciplinați sunt inamovibili. În jurul lor se creează medii de lucru și relații înțepenite, birocratice, inflexibile, adeseori absurde. Prin atitudiea lor de buni soldați ei aruncă la coș cea mai importantă valoare pe care am descoperit-o în studiile noastre de cultură de organizație în România: dorința de auto-dezvoltare și odată cu ea afirmarea și succesul oamenilor pe care-i conduc.

Avem, în ciuda tuturor relelor din țara asta, oameni buni și capabili de lucruri minunate. Ne trebuie conducători care să poată scoate ce e cel mai bun în ei. Ne trebuie mai mulți conducători ca Alexandru Costin sau Marius Perșinaru. În firma Human Synergistics, în care sunt partener, avem un motto: “Changing the world – One organization at a time”. Eu cred că chiar se poate. Și mai cred că, în România, toți cei care conducem fie și o gogoșerie avem datoria să o conducem responsabil și în spiritul valorilor umaniste. Este contribuția noastră la societatea în care trăim. Pentru că România nu se poate schimba pe cale politică. Așa cum scriam mai demult eu cred că democrația la noi nu va funcționa în următorii 100 de ani. Ne trebuie un proces nedemocratic de schimbare și singurul existent și legitim este conducerea afacerilor. Lăsând exercițiile mele utopice  de reformă politică deoparte, singura schimbare cu adevărat posibilă e schimbarea din interior, prin forța celor care conduc lumea de afaceri.  Schimbarea prin noi înșine.

Sunt oameni care-si pot lua acest fel de distanta detasata in interior, fara sa se desprinda fizic. Eu nu pot. Mi-ar fi placut sa pot si-i invidiez pe cei care pot, dar eu nu sunt unul dintre ei.
Dar acum mi-e clar. Romania e un loc mult mai frumos pentru mine daca traitul in ea nu imi ocupa tot timpul, ca sa-l parafrazez pe marele nostru filozof Mircea Badea. Am sa revin des, sper ca mereu cu aceeasi placere.

PS Scuzati lipsa diacriticelor, scriu de pe iPhone.

În primul rând trebuie să remarc faptul că ceea ce face societatea noastră așa de neplăcută nu e slaba calitate a elitelor. Păstrând proporțiile, elita românească e la fel de demnă de admirație ca și cea a oricărei alte nații, mai ales dacă ținem seama de handicapul enorm de a proveni dintr-o cultură minoră și un sistem de educație mai degrabă șchiop. Ceea ce diferențiază masiv, bunăoară, Franța de România nu e calitatea elitelor ci cea a omului de rând. Am schimbat un șir de mailuri cu zugravul și instalatorul meu pe când eu eram încă în România iar ei se apucaseră să-mi renoveze casa, care ar putea cu ușurință fi arătat ca model de comunicare în scris. De altminteri zidarul care lucrează la casa mea, și care e englez, a fost 10 ani profesor de engleză la o școală din Mexic. Eu nu știu nici un zidar român care să poată fi profesor de română fie și în Burkina Fasso, după cum nu știu nici un profesor român care să lase catalogul pentru mistrie fără să simtă că a făcut un pas înapoi major în viață.

Problema, deci, nu e lipsa de calitate a elitei ci chiar, paradoxal, prea buna ei calitate. Între talpa țării și Horia Patapievici e o distanță enormă, insurmontabilă. În fața unei inferiorități atât de strivitoare orgoliul strivit al românului frustrat se revoltă în sintagma neaoșă: “mai dă-l mă-n pu…ii mei și pe ăla, cu papionu’ lui”. Și aici se încheie orice dialog și orice legătură. Ce ar fi deci, de făcut? Eu văd câteva căi de a ieși din dilemă.

Una ar fi ca elita să-și asume rolul de educator și formator. O spun cu regret, dar mi se pare că, deși se plâng constant că poporul nu are nevoie de elite (și nu are) intelectualii români nu fac nimic, în general pentru ca el să aibă. Între intelectuali e mai important cum ești privit de confrați decât de popor. Poporul e prost, nu înțelege. În acest fel elita de fapt e foarte românească, competitivă și preocupată exagerat de sine. Și astfel discursul devine din ce în ce mai subțire, mai eterat, mai elevat, mai profund dar mai departe de zidarul Mitică, un alt meșter arhetipal care mi-a renovat acum câțiva ani casa din București. Un singur intelectual a făcut un pas către publicul larg, Mircea Cărtărescu, și a fost ironizat și persiflat de colegii de breaslă pentru că a scris nimicuri șarmante în revista Elle. Când ele au avut mare succes de public în volum, a fost denigrat ca scriitor de literatură ieftină. În mod paradoxal a început să fie meritoriu să nu te citească nimeni… Atâta vreme cât această mentalitate va fi, așa cum este, din păcate, prevalentă (deși nu neapărat unanimă) în elita noastră, lucrurile nu pot să se schimbe. Poporul nu se va lumina prin epifanie ci prin educație. Nu e nevoie să scrii doar pentru vulg, dar e nevoie să scrii și pentru el. Altminteri elita va rămâne un cerc închis care se admiră mereu pe sine. Dacă dilema publicului pentru elite s-ar pune într-un context de marketing nici un om cu scaun la cap nu s-ar apuca să caute un public pentru produsul său ci ar căuta un produs pentru publicul său. O fi ceva aici.

Dar nici Cărtărescu nu a ajuns suficient de jos. Deși citit de sute de mii de români sunt sigur că nu a fost citit de Mitică al meu ca și de multe alte milioane. Și nu cred că intelectualii noștri de marcă vor putea să-și coboare discursul mai mult, chiar dacă ar vrea, pentru că, întâi de toate, nu știu să o facă, nu au legătura de sâge suficient de puternică cu publicul lor. Sigur, dacă toți intelectualii români ar semna un fel de “pact pentru educație” și ar începe să scrie, să joace, să picteze și pentru mase, din atâtea minți luminate ar ieși multe lucruri frumoase și gustate. Dar cred că nu ar fi suficiente. Pentru că vulgul nu citește, pur și simplu, adesea nici măcar ziare, și nu se duce la teatru. Așa cum Andrei Pleșu spunea în tratatul lui de angelologie că rolul îngerilor este de a umple golul dintre om și Dumnezeu, e nevoie de un înger al elitelor care să le apropie de publicul lor. După părerea mea singura instituție care-și poate asuma acest rol este televiziunea.

Televiziunea este singurul mediu care ajunge la mase, pe care ele îl consumă curent și care are șansa să le schimbe, în bine sau în rău. Dar acest rol, de intermediar, nu e un rol de canal, pentru că nu canalele de comunicare lipsesc, ci e un rol de limbaj. E nevoie ca lucruri de bună calitate să fie spuse pe limba pe care poporul o înțelege și o gustă. În sensul ăsta cred eu că o treabă destul de bună face Adrian Sârbu. Faptul că există telenovele care sunt gustate și de prietenii mei medici și de zidarul Mitică arată că acest gol poate fi umplut. Chiar dacă subiectele par triviale (și nu se poate să nu fie, altminteri nu s-ar uita nimeni la acele programe), faptul că ele arată actori ca Gheorghe Visu, Gheorghe Dinică sau Oana Pellea, e meritoriu. E o primă punte. Nu știu dacă Adrian Sârbu și-a asumat acest rol angelic de intermediar între elita culturală și vulg, dar cred că atât el cât și alții ar putea să o facă. Meritul mare al lui Sârbu este că a găsit un fel profitabil de a o face.Pentru că degeaba emite TVR Cultural emisiuni de calitate impecabilă. Are un public de 0,2%, fix același care citește, se duce la teatru și la conferințe.

Cred, deci, că e nevoie de un”pact pentru educație” între toți reprezentanții elitei românești. Cred că intelectualii trebuie să-și asume rolul de a-și educa publicul și pentru asta trebuie să învețe să ajungă la el. Trebuie să nu mai strâmbe din nas când Oana Pellea joacă în telenovele sau Mircea Cărtărescu scrie în Elle ci să învețe de la ei și să le urmeze exemplul. Nu înseamnă că trebuie să-și abandoneze “opera magna”, dar ce rost are ea dacă ajunge doar la o mână de inițiați?

Eu am făcut anunțul așa, printre altele, ca să nu zică lumea că mă strecor pe ușa din dos. Nu mi s-a părut un anunț așa de important. Pentru mine chestiunile grave ale vieții, cum e și emigrarea, sunt alegeri foarte personale și care nu pot fi comentate public. Nu cred că e înțelept să emigrezi, după cum nu cred că e prostesc. Nu cred că emigrarea e ceva ce li se potrivește tuturor. Nici măcar nu cred că mi se potrivește mie, dar trebuie să încerc. În toată viața mea am trăit după filozofia că e mai bine să regret ce am făcut decât ce n-am făcut.

Pentru că anunțul, însă, a generat așa de mult interes simt nevoia să mai pun puțin miez în el.

Scriam pe blogul lui Cosmin o întâmplare de acum 3 zile. Eram la coadă la casă la un magazin de bricolaj din zonă unde am devenit “key account” peste noapte la câte fleacuri tot aflu că trebuie să cumpăr. Nu era coadă mare, dar se mișca încet. La un moment dat întrezăresc cu coada ochiului un individ care își împingea coșul, insinuant, încet, înspre fața cozii. M-am crispat, gata de ceartă. Când am ridicat ochii am realizat că omul venise să citească mai îndeaproape niște etichete la casă. Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face față încă și mai puțin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj nici de spirit de aventură, așa cum au apreciat unii dintre cei care au comentat-o (deși le mulțumesc pentru aprecieri). E un abandon. Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată. Pur și simplu nu mai fac față avalanșei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subțire al societății, un fel de exilat în propriul meu oraș natal. Nu mai pot și nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi.

Plec îndoit, cu gândul la voi, la tatăl meu care rămâne în țară cu cei 85 de ani ai lui, la locurile pe unde am copilărit sau iubit sau văzut cerul pentru prima oară. Nu e ușor și nu știu dacă am să fac față. Dacă mă va dovedi dorul de casă, mă întorc. Nu am nici o problemă să recunosc dacă am greșit. Voi trece toată aventura la experiențe și voi relua filmul de unde l-am oprit, cu energia dublată de faptul că voi ști că nu am scăpare

Un lucru, însă, nu voi face. Nu am să-mi mai critic țara și concetățenii. Am făcut-o cât am locuit în ea, pentru că era a mea, iar eu eram al ei și asta-mi dădea dreptul să spun orice cred, așa cum i-aș fi spus mamei. Dar acum nu mai pot. Pe un flux de știri vestea plecării mele a apărut însoțită de un comentariu ultra-critic față de România. Comentariul nu-mi aparține și nu-mi poate aparține. E țara mea și va fi a mea până mor. Nu am să devin niciodată cetățean francez, nu am să mă numesc vreodată Stantchou, nu îmi voi pierde niciodată limba și identitatea. După cum spuneam, eu nu pot de fapt să plec cu adevărat din România. Pur și simplu locuiesc la țară. La altă țară.