Există în rândul angajatorilor o așteptare ca sistemul de învățământ să producă absolvenți amploaiabili, pricepuți din ziua intâi la ceva util. Eu cred că această așteptare e complet exagerată, cel puțin când vorbim de învățământul finanțat de la buget. Nu înțeleg deloc de ce trebuie eu să plătesc pentru ca, bunăoară, Coca Cola să poată angaja oameni care știu din prima zi cum să aranjeze marfa în raft. Cu ce mă ajuta asta pe mine? Angajatorii privați se așteaptă ca contribuabilii să rezolve problemele lor de resurse umane. De ce?

Dacă urmăm logica misiunii sociale a învățământului public, așa cum am abordat-o în articolul “Educația sistematică”, atunci nici o școală vocațională nu ar trebui finanțată de stat, cu excepția poate a medicinei generale unde, cel puțin deocamdată, statul e și angajator, deși și aici e discutabil. În rest ar trebui sa finanțăm doar educația generală, cu scop formativ. Rolul ei, deci, nu e neapărat de a forma meserii cât caractere și metode. Abordarea școlii publice ar trebui sa fie holistă și epistemologică. Oamenii ar trebui nu atât să știe orice, cât să știe cum să afle, cum e structurată cunoașterea, să aibă aplecarea de a ști si metoda de a afla. De aici încolo e drumul și responsabilitatea fiecăruia.
Discuția despre adecvarea la piața muncii s-ar muta atunci într-un spațiu complet privat, în care școlile și angajatorii pot face parteneriate pentru orientarea absolvenților în direcția cea mai adecvată. Desigur, la noi asta ridică problema spinoasă și foarte specifică a faptului că școala privată e de foarte proastă calitate. Problema e soluționabilă, cred eu, dar despre asta în alt articol. Însă, daca am aranja astfel sistemul, problema adecvării lui și chiar a calității lui ar fi mult, mult mai simplu de rezolvat. Și nu ar mai presupune dezbateri publice.

În treacăt fie spus, de dragul dezbaterii publice, că adecvarea învățământului public la realitățile de pe piața muncii, asta în ipoteza că ar avea sens, ar fi extrem de dificil înspre imposibil de obținut. Nu văd nici un mecanism posibil prin care școli care au drept misiune să bifeze o listă produsă de funcționari de la Ministerul Educației să se poată adapta unor cerințe atât de volatile ca cele de pe piața muncii. Pur și simplu sistemul e foarte greoi și are o constantă de timp uriașă. Ar fi cam ca în bancul cu ardelenii la cules de melci (iertare, ardelenilor ) “tu te apleci, și melcul … țuști!” Până ar elabora Ministerul programe noi, le-ar supune dezbaterii publice, ar negocia cu sindicatele, ar elabora norme de aplicare, ar elabora metodologii didactice, ar instrui cadrele didactice, ar acredita disciplinele și ar corecta inevitabilele erori, realitatea pentru care învățământul se va fi pregătit se va fi schimbat de tot. Am crea un monstru, complet lipsit de repere, alergând perpetuu după propria coadă, mereu cu un pas în urmă, veșnic inadecvat, dar veșnic pretinzând că este. Cred că o problemă așa de delicată ca împrospătarea programei nu poate fi lăsată pe seama unui sistem birocratic. Ea trebuie rezolvată într-un context mult mai dinamic, cu decizii luate rapid și resurse alocate imediat pe baze de necesitate. Deci, trebuie rezolvată în sistemul privat. Să lăsăm învățământul de stat să se ocupe de subiectele perene. Socrate a pus bazele gândirii moderne acum 2,500 de ani. Nu contează dacă Ministerul petrece doi ani în plus sau în minus dezbătând care dintre dialogurile lui Platon trebuie să intre în programă. Aceeași doi ani sunt ani lumină în cazul ingineriei, al medicinei sau chiar al economiei.
Ca o notă de subsol trebuie să adaug că sistemul public de învățământ ar trebui în continuare sa finanțeze disciplinele fundamentale ale cunoașterii, care nu au cerere socială imediată, dar al căror studiu trebuie să continue neîntrerupt pentru că reprezintă frontiera cunoașterii si moștenirea generațiilor viitoare. Includ aici știintele fundamentale, studiul istoriei, al literaturii, al filozofiei. Ar trebui, deci, recuperat conceptul de universitate ca for al cunoașterii mai degrabă decât ca formator de meserii. O astfel de universitate nu ar trebui să fie neapărat adecvată la piața muncii (sau poate chiar ar trebui să fie inadecvată), cât la aspirațiile fundamentale de cunoaștere ale omenirii sau națiunii. Deci, în concluzie, în totală opoziție cu președintele, eu cred că sistemul de învățământ chiar ar trebui să scoată filozofi, nu ospătari.